Interviu cu Lucia Mărneanu

Lucia Mărneanu este actriță, absolventă a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. A jucat în one-woman-show-ul 10 studii de iubire cu „i” mic. O puteți (re)vedea în performance-ul Parallel care se joacă pe 1 și pe 2 noiembrie în cadrul Festivalului Național de Teatru din București. Cel mai recent spectacol la care a colaborat este 9 din 10.

Când te-ai gândit prima oară că vrei să faci actorie și cum ți-a venit ideea asta?

Îmi plăcea foarte mult să mă maimuțăresc de când mă știu, și pe la vreo 14 ani mi-a trecut prin cap că n-ar fi rău să fac asta toată viața. Dar am și anulat gândul ăsta aproape instant, pentru că, în același timp, știam despre mine că roșesc din absolut orice; la un chef de exemplu, eram literalmente în stare să nu vorbesc cu orele. Eram definiția emotivității – nu glumesc … de fapt, sunt destui actori așa, nu-i chiar așa interesant. Am tot așteptat să-mi treacă – ori asta, ori povestea cu actoria, una din două. Și-acuma mă mai trezesc cu niște abcese incredibile de jenă. Dar așchia asta cu actoria n-a mai ieșit, simțeam că plesnesc  dacă nu-ncerc –  și pân-la urmă am dat și-am intrat la actorie.

Ce experiențe din facultate simți c-au însemnat ceva pentru tine și ce întâlniri au contat?

O să le organizez un pic: tehnic și tematic. Ca tehnică actoricească, ca nivel de disciplină la care se poate ajunge – cred că, cu totul, cei 3 ani de facultate – au fost minunați. Aproape c-aș zice c-ar trebui să se introducă în programa fiecărei facultăți, indiferent de specializare, un an de actorie. Pe cuvânt, îți ordonează un pic zemurile interioare și-ți anulează niște blocaje afective pe care s-ar putea să le ai, ieși de-acolo mai disciplinat și mai senzorial. Mai permeabil la realitate – asta-i cert. Și-apoi, fiind o treabă destul de intimă, cu/pentru/între oameni, îți dă – pe șleau – măsura umanității tale și a celuilalt. Ceea ce e minunat. Dar tematic, în timpul facultății, am avut prea puține întâlniri care să conteze. Evident că întâlnirea cu Sinkó Ferenc a fost cea mai fructuoasă. Dar el e o excepție, e un profesor anormal de lejer, care a mai umblat pe ici, pe colo, care organizează cam cel mai mare festival de contact-improvisation din România, care are un apetit aparte pentru zona performance-urilor, pentru poveștile personale ale oamenilor-actori. Asta chiar nu-i o treabă des întâlnită în facultate… am fost așa de bine conservați în teatrul ăsta instituționalizat (sună ca un spital), cu regizori-vizionari și actori executanți – atât de bine, încât greu depășim obișnuința de a ignora persoana actorului: cultura lui generală, interesele lui, fricile lui, calitatea lui de cetățean etc. L-am supraîmblânzit. Ce sunt toate astea și cum pot deveni material teatral?… N-ar fi o problemă, cred, dacă obișnuința asta ar fi una dintre variante, printre altele. Dar de prea multe ori e singura. Mă rog, poate exagerez, poate mi-am greșit meseria – habar n-am, dar asta e ce știu din ce-am mai simțit și am mai văzut și eu. Și m-am mai întâlnit cu niște cărți, despre care am aflat în urma unor workshop-uri. Una e And then you act. Making art in an upredictable world, de Anne Bogart și alta Întâlniri cu Ariane Mnouchkine, de Josette Feral.

Ce ți-ai fi dorit să faci în facultate și ai făcut prea puțin sau deloc?

Păi sigur aș fi vrut să mai stau un an. Cred c-ar trebui să se revină (cel puțin pentru facultățile vocaționale) la sistemul de 4 ani. 3 ani de actorie sunt infimi pentru un actor. De-ajuns cât să prinzi tehnica, dar nu cât s-o lași să se așeze în tine, să experimentezi cu ea, să capeți ceva virtuozitate, un gând – ceva. Cam în anul 3, când eu și colegii mei am început să ne relaxăm, să-nțelegem care-i treaba cu facultatea asta, cam tot atunci – sub urgența faptului că din vară-ncolo ar fi trebuit să ne câștigăm o pâine, am și închis supapa creativității la loc și-am ușchit-o la București să dăm casting-uri la reclame pentru absorbante și cartele de telefon… să ne angajăm care pe unde (eu m-am angajat și dezangajat la Petroșani, nici n-am apucat să joc). Sau să dăm la masterate. Poate că 3 ani sunt de ajuns, în cazul în care masteratele românești ar fi masterate. Dar nu sunt, în general nu sunt (mai dai la ele ca să mai stai un pic așa, să mai ai un pic reducere la transport). Apoi facultățile noastre sunt închise. Există așa, cumva abstract, în sine. Suntem 3 ani închiși într-un borcănaș de sticlă, ca niște insecte. E ca și cum toată lumea te-nvață cum să faci un calorifer absolut minunat, și dupa-aia nu prea-ți mai zice nimeni la ce-i bună căldura, cum se montează caloriferul, cum se pornește… Ținând cont că avem, așa, un surplus de actori în comparație cu cererea lor pe „piața” teatrului de stat, cred că e fundamental să ne obișnuim să colaborăm mai mult, mult mai mult, cu celelalte specializări, poate chiar și cu alte facultăți… E fundamental să cunoști alternativa de a face parte dintr-un mic nucleu creativ încă din facultate. Să ai curajul ăsta. Și fac pariu că e și foarte ofertant, estetic. Dar nimeni nu-ți povestește despre așa ceva. Cel puțin nu ți se spune sistematizat, nu prioritar, nu urgent; poate mai știi, din întâmplare, sau poate se predă asta la secția de teatrologie, la managment cultural… din păcate secțiile nu excelează în a colabora între ele. O dată școala a făcut un parteneriat cu Teatru74… era un program numit Practică Teatrală în Regiunile Centru și Nord-Vest: vreo 3 generații succesive de studenți la actorie/regie/teatrologie din mai multe facultăți de teatru din țară erau găzduiți de Teatru 74; timp de câteva săptămâni, fiecărui grup format i se cerea să simuleze crearea unei companii independente (cu nume, cu echipă, cu buget de producție, cu spectacol…). Mă rog, evident că n-au ieșit mari capodopere de-acolo, dar a fost un exercițiu foarte bun. Dar singurul, în 3 ani. O excepție. Ce vreau să zic e că, în general, nu ți se spun niște treburi legislative, administrative… care-i povestea cu drepturile de autor, cum îți faci o companie privată, ce-i aia o rezidență, unde s-o cauți, ce-i aia o platformă, ce festivaluri (inter)naționale să urmărești… habar n-am – lucruri de bun-simț pe care ar trebui să le știe oamenii de teatru în general. Eu am simțit nevoia de mai mult, mult mai mult. Nu ți se povestește despre vise.

Scena din Parallel

Vorbește-mi puțin despre construcția colectivă a performance-ului Parallel, depre felul în care s-a născut și s-a dezvoltat piesa în funcție de aportul vostru. Cum ați decis ce elemente să folosiți, ce „personaje” să imaginați?

Acum vreo 2 ani, Sinkó Ferenc a vrut să facă un soi de drag-king cu kata bodoki-halmen. Au început proiectul, dar pe parcurs au renunțat, motivul principal fiind că au rămas fără fonduri. Așa că proiectul a rămas temporar suspendat, urmând să-l reia când s-ar fi ivit o ocazie mai favorabilă, financiar. Înainte de Temps d’Images 2013, ColectivA s-a oferit să finanțeze un spectacol care să intre în Temp d’Images ca producție a spațiului-gazdă, adică a Fabricii de Pensule. Condiția era ca spectacolul să includă mai mulți artiști din diverse zone artistice, și să se plieze pe tema ediției a 6-a TDI: solidaritatea. Așa că Fero și-a reluat proiectul inițial, iar pe lângă Kata, și-a luat și: un co-regizor – Leta Popescu, un al doilea performer – eu (ne cunoșteam bine din facultate, Fero mi-a fost profesor), un om care să facă muzica live – Danaga, și unul care să facă scenografia – Vali Oncu. Am băut o cafea împreună și am aflat ce avea Fero în cap de la bun început: 2 încăperi separate de un perete aflat în mijlocul scenei, 2 performeri care să dialogheze cumva prin acest perete. Ăsta era conceptul. Atât. Restul s-a făcut la repetiții. Deși nu știam exact de la bun început despre ce ar fi piesa asta, dacă abordează sau nu direct tema homosexualității, dacă e manifest sau nu, aveam totuși, deja, un punct de pornire în prima variantă a spectacolului de acum 2 ani, cel cu Kata: știam toți că vrem să facem ceva care să aibă de-a face cu un corp pe care nu reușești să ți-l asumi. Deci 3 săptămâni, cât a durat lucrul la spectacol, ne-am jucat cu ce aveam. E greu de descris cu exactitate procesul ăsta… a fost un  fel de mers pe bâjbâite, în care aruncam fiecare câte-o idee care credeam noi că pușcă, într-un fel, cu subiectul. Fiecare venea cu ce știa… Kata nu vorbea prea bine românește, dar avea un accent britanic foarte fain, o energie foarte specială, o voce foarte bună, eu puteam să fac duble cu mingea și mai scriam câte-o poezie din când în când, Leta se pricepea foarte bine la scris și la detalii psihologice, Fero vedea ansamblul și știa cam ce teme de improvizație să ne dea ca să ne afecteze personal, Dan încerca tot felul de muzici pe improvizațiile noastre, Vali căuta matariale la Dedeman, și Kinga – managerul spectacolului – zicea că ne dă o bere dacă găsim cel mai bun banc cu homosexuali. Povesteam mult, ne-nregistram, ne uitam la documentare, filmam improvizații. La final, ieșiseră tot felu de scenuțe care trebuiau grupate într-o oarecare logică. Orchestrate și un pic cosmetizate. Asta au făcut Fero și Leta.

V-ați gândit de la început c-o să folosiți text în performance? L-ați scris împreună? A scris fiecare o parte din text și apoi l-ați legat? Cum a apărut „rugăciunea-manifest” al rigidității rolurilor de gen?

Nu ne-am gândit c-o să avem text neapărat. Trebuia să fie ceva în principal corporal, non-verbal, cu inserții muzicale sporadice: Kata la ukulele. Dar după ce am stabilit câteva scene de felul ăsta, non-verbale, Fero și Leta au simțit că exista o mare tensiune în ele, care trebuia echilibrată cu ceva mai exploziv, mai direct și mai comic. S-a mizat atunci mai serios pe partea de show a spectacolului: ni s-a cerut, mie și lui Kata, să venim cu niște variante de show-men… să încercăm să facem un show fiecare. Am căutat haine, texte, atmosfere. Apoi, pe baza acestor improvizații, fiecare și-a scris textele. Leta a stat să le curețe, să le dea ritm, să le orchestreze în așa fel încât să se potrivească unul cu celălalt în paralel. Povestea rugăciunii-manifest din final e asta: eram aproape gata cu spectacolul, dar nu aveam final. La una dintre repetiții, după ultima replică, Fero ne-a cerut, mie și lui Kata, să numărăm, fiecare, simultan de la 1 la 50 în limbile noastre: română și maghiară. La o altă repetiție ne-a cerut să zicem fiecare, simultan, rugăciunea Tatăl nostru. Astea erau niște variante, dar nu era nimic stabilit. Așa că m-am apucat a doua zi să scriu un text, având în cap atmosfera asta, ideea asta de incantație monotonă, de adăugare continuă. Am scris textul, l-am citit celorlalți, am primit un feedback, Kata a mai adăugat câte-o frază, Leta a mai scos câte una. Și așa am terminat.

Mi se pare că performance-ul vostru are calitatea extraordinară de a vorbi frust și poetic despre roluri și identitate de gen, homofobie, clișee sexuale, discurs heteronormativ, depășindu-le și invocând dorința de a fi iubiți pentru ceea ce suntem. E acest statement miza performance-ului?

Da, cred că da. Cu mențiunea că spectacolul, cred eu, prezintă riscul de-a fi luat în primul rând ca unul manifest, cu adresă directă homofobilor. Ar fi păcat să fie ăsta mesajul. Ar fi frumos să aibă o deschidere mai largă… să poată rezona cu el și om care n-are nici o treabă cu tema orientării sexuale, pe care nu-l interesează treaba asta în mod special. De aceea, cred că a doua parte a frazei, așa cum ai formulat-o, e semnificativă: dorința de a fi iubiți pentru ceea ce suntem. Asta e o nevoie universală.

Care este relevanța personală/ artistică/ politică a acestui performance pentru tine?

Personal, pentru mine a fost un soi de jucărie serioasă. M-am distrat, dar am făcut și un pic de terapie. După ce-am terminat specatcolul, am devenit ceva mai lejeră. Asta nu diminuează din gradul de solicitare psihică pe care-l resimt la fiecare reprezentație. E un soi de teatru non-teatru…  mă expune destul de serios, și am mari emotii de fiecare dată. Artistic, Parallel mi-a reconfirmat afinitatea pe care o am cu tipul de teatru numit devised. Scenariul colectiv, rolurile diluate din interiorul echipei de lucru, alegerea de a juca intr-un specatcol nu pentru ca trebuie, ci pentru că te interesează să joci ceva anume și nu altceva – toate astea înseamnă un mod de lucru pe care l-aș practica oricând cu poftă. Pentru mine Parallel e un prim pas nu înspre a da cu roșii în homofobi, ci în a putea, pur și simplu, să ne permitem să vorbim despre orientare sexuală cu ceva mai multă lejeritate și să trecem mai departe. La lucruri cu adevărat semnificative pentru toți.

Care este, pentru fiecare, momentul cel mai vulnerabil din Parallel?

Când spun replica în română: „pentru că nu trebuie să le spui părinților”.

Vă gândiți să continuați, în vreun fel, acest demers?

Spactacolul va continua să circule prin mai multe orașe din țară și de-aiurea. Nu știu daca o sa mai lucrăm împreună, atât de oficial, ca echipă. Ce s-a-ntmplat acum a fost o treabă facută de urgență, suntem o echipă care avea la fel de multe șanse să eșueze pe câte avea să reușească. Difrența, cred, a făcut-o faptul că nu ne-am așteptat la nimic, când am început să lucrăm. Așa că ne-am permis să lucrăm destul de lejer. Nu știu dacă, încercând să repetăm o treabă de felul ăsta, conștient, am ajunge la același rezultat. Deocamdată ne bucurăm de ce a ieșit. Cert e că s-au creat niște legături peste tot, nu doar între noi – care pot fi punctul de pornire spre alte colaborări de felul acesta.

9 din 10

Cum s-a construit spectacolul 9 din 10 și de ce vi s-a părut important să creați un spectacol care să aibă în centru dramaturgia motivațională?

9 din 10 e produs de Asociația Reciproca în colaborare cu spațiul Reactor, centru de cercetare și experiment. E un spectacol tip devised, regizat de Leta Popescu. Scenariul, coordonat de dramaturgul Ana Cucu Popescu, e colectiv, și a fost scris pe baza improvizațiilor actrițelor (Oana Hodade, Lucia Mărneanu, Oana Mardare). Am vrut să facem un spectacol despre cărtile motivaționale, pentru că scrierile astea au în sine o structură dramatică; exact ca niște actori, cititorii primesc realmente indicații, instrucțiuni de utilizare a vieții – ori asta, odată tradus scenic, e savuros:  cu cât mai multă acuratețe se folosește în a urma indicațiile respective, cu atât ele își dezvăluie mai mult absurditatea. Tema a venit la propunerea Letei – pe ea o ardea cel mai tare. Și ne-am băgat și noi. Apoi, deși e mai mult o jucărie, o comedie care vizează mai degrabă o serie de situații cotidiene ridicole provocate de standardele astea, decât riscurile de natură economică/politică pe care ele le presupun (alegerea de a ignora starea de fapt a lucrurilor, amnezia, entuziasmul fabricat în virtutea unei constante ‚integrări’  în galeria consumatorilor/producătorilor-model)  –  poți totuși bănui toate temele astea. Plutesc acolo.

Vorbește-mi puțin despre masteratul pe care-l faci acum în Olanda.

Se numește DasArts. E un master de teatru… rezidențial/ laborator/ „question-based” – așa scrie pe pagina lor. E pentru tot soiul de artiști – de la actori la compozitori muzicali, artiști vizuali – cam orice, câtă vreme scopul fiecăruia dintre ei e să producă în final… teatru. Practic, școala selectează la admitere câte un om din fiecare specializare – și e cu atat mai bine cu cât oamenii au dublă-specializare. O astfel de grupă are vreo 10 oameni, de cele mai multe ori de naționalități diferite, și, timp de 2 ani, lor li se dă ocazia de a lucra împreună pe niște concepte date/ stabilite de comun acord. Pentru asta cursanții primesc fie individual, fie colectiv bugete de producție, își prezintă performance-urile în cadrul școlii sau pe diverse platforme culturale (inter)naționale. Nu există un același profesor care să ne țină în mână timp de 2 ani – ci niște coordonatori care creează programa în funcție de componența/interesele/lacunele grupului. Programa e facută din rezidențe, participări la festivaluri, workshop-uri ținute regulat în cadrul școlii de mentori invitați din afara școlii. Scurta experiență pe care am avut-o aici în februarie, o săptămână cât am dat admiterea, m-a încântat pur și simplu. În fine, oricât de forțat-ecumenic, ultra-lejer ar suna, e un program extrem de bine pus la punct, extrem de generos și zdravăn racordat la peisajul teatral contemporan. La una dintre întrebările alea  frequently asked, DasArts răspunde: „It is up to you to decide when to apply. Basically ask yourself 3 questions: 1. Do I have a practice I can reflect upon? 2. Do I have a question? 3. Am I strong enough to position myself among a broad international group of peers?” Cam asta-i… ce să zic. În capul meu, eu am răspuns la toate cu „nu, nu chiar”, dar Sinko Ferenc m-a încurajat foarte tare să aplic. Sunt extrem de norocoasă.

Ai un proiect în cap în momentul ăsta, pe care ți-ai dori să-l faci la un moment dat?

Da. Acuma că m-am mutat aici, m-am apucat să mă documentez bine despre perioada `40-50 și despre perioda `90. Nu prea știu pe ce lume trăiesc, și ai zice că schimbarea totală a spațiului în care locuiești te face să vrei să-ți re-cunoști, re-simți conturul… cultural, istoric. Să înțelegi de ce ești exact așa cum ești – în raport cu ceilalți. Auzisem înainte despre partizanii din munți, dar nu știam exact despre cazul lui Toma Arnăuțoiu și al Mariei Plop. Făceau parte din „Haiducii Muscelului” – una dintre cele mai hotărâte formațiuni de rezistență anti-comunistă. Cuplul ăsta a avut un copil, în timpul luptelor. După ce au fost capturați și executați/condamnați la închisoare de către Securitate, copilul lor, care deja împlinise un an, a fost plasat într-un orfelinat. O chema Ioana. A aflat identitatea părinților ei în anii `90. Eu m-am născut c-un an înainte de revoluție. Taică-meu, în timpul revoluției – când armata era încă de partea conducătorului – a pierdut vreo 10 kg în câteva zile… el era locțiitor-comandant la Buziaș, și abia anul ăsta mi-a povestit că la fiecare oră primea telefoane de la București, cu amenințări și ordine din ce în ce mai vehemente, pentru ca unitatea pe care-o conducea temporar acolo să iasă în stradă și să tragă în populație. S-o împrăștie. Dar în fața unității, între alți câțiva zeci de revoluționari (la Buziaș au fost în total vreo 500) se afla mama mea… „Li-ber-ta-te!”. Tata a văzut-o. A refuzat. Vreau să fac deci o chestie care să trateze aceste două povești ale copiilor, simultan. N-ar trebui să aibă nimic de-a face cu pro/anti-comunismul, cu naționalismul.  Poate cu ceva universal-uman, care e istoria personală. Istoria nu-i făcută numai din cifre, din ideologii, nu-i numai în manuale. E în noi, noi o facem. Cumva trebuie să vorbesc, prin părinții ăștia care au oscilat între a se supune sau a rezista – despre alegere. Și prin copii – despre cearta asta cu amnezia. Trecutul, uite, e mai personal și mai prezent decât credem… despre ce se întâmplă acum, de exemplu condamnarea lui Voiculescu (care e notoriu pentru colaborarea cu Securitatea în timpul regimului comunist și care duce o campanie grosolană de manipulare prin mass-media, profitând de soiul ăsta de capitalism caricatural pe care-l avem noi) –  despre asta simt că trebuie să vorbim prin teatru. Dar cu poezie… Oricum România e supra-realistă, mai că nu m-aș chinui prea tare cu poezia. Mai c-aș povesti tot ca și cum le-aș spune-o unor copii, cu motanul încălțat, personaj principal. Care insistă să facă parte din toate scenele, oricât ar vrea povestitorul să-l scoată de-acolo. Habar n-am. Glumesc.

Interviu realizat de MIHAELA MICHAILOV