de Oana Uiorean

Într-o piață centrală a Bruxelles-ului se înalță statuia unei femei, cu bărbia ușor ridicată, privind cu adorație spre statuia ecvestră a unui bărbat, plasată peste drum. Călărețul privește în zare, la Bruxelles-ul ce i se așterne la picioare. Nu îi întoarce femeii privirea.

Înălțată în 1970, prima statuie o reprezintă pe Regina Elisabeta a Belgiei (1876-1965), de origine bavareză, una dintre primele suverane ale micului regat care și-a asumat funcții publice, dedicându-se promovării artelor și infirmeriei, și implicându-se de asemenea cu discreție în viața politică a regatului. La aproape 40 de ani de la moartea ei, Elisabeta rămâne în amintirea belgienilor datorită prestigiosului concurs muzical internațional ce-i poartă numele, fondat la inițiativa reginei în 1937, a numeroase alte fundații științifice, și a înclinației spre fotografie, lucrările ei fiind încă incluse în diferite expoziții retrospective de grup. Cea de-a doua statuie, inaugurată în 1951, îl reprezintă pe regele Albert I, soțul Elisabetei.

Statuia reginei Elisabeta a fost inaugurată într-un moment în care ecourile lui mai ’68 erau departe de a se fi stins, iar feminismul de val doi tocmai își lua avânt. Femeile adăugau cererilor privitoare la redistribuție și pe cele privitoare la recunoaștere, ca urmare a conștientizării faptului că, în cadrul protestelor din ’68, femeile rămăseseră reduse la statutul tradițional, de dactilografe și distribuitoare de cafea, refuzându-li-se paritatea în participare[1]. Temele principale în Belgia acelui moment, așa cum se regăsesc în manifestul organizațiilor feministe ale vremii, includeau dreptul la contracepție, la avort, creșterea numărului de creșe, un tratament egal al femeilor și bărbaților pe piața muncii. Se organizau acțiuni de promovare a votului pentru candidate de sex feminin, și avea loc primul proces pentru discriminare sexuală la locul de muncă.

Faptul că statuia o reprezintă pe regina Elisabeta privindu-l cu adorație pe soțul său, cu spatele la oraș și la realitatea sa, în timp ce regele privește senin în zare și în niciun caz înspre ea, creează imaginea unui cuplu în care egalitatea nu e o preocupare. Intenția e vădit androcentrică și reprezintă un bun exemplu de sexist misrecognition, termenul definit de Nancy Fraser ca subordonare socială în sensul de împiedicare a participării în viața socială de pe picior de egalitate datorită unor valori culturale instituționalizate[2]. Configurația celor două statui confirmă și întărește această valoare culturală instituționalizată, mai exact stereotipul femeii care își admiră soțul și are ochi doar pentru el. Poziția de supunere este indicată de plasarea ei la o altitudine mai joasă și pe un soclu mai redus ca dimensiuni, cu o expresie și o gestică ce sugerează adorație și susținere necondiționate.  În acest timp, bărbatul se ocupă nestingherit de treburile importante ale lumii din afara cuplului, fără a simți impulsul să implice în preocupările lui și femeia, al cărei rol, acceptat aparent de amândoi, e de suport auxiliar.

Având în vedere popularitatea celor două figuri, care rămâne la cote înalte până în prezent, precum și amplasamentul central al monumentelor, imaginea pe care o proiectează menține și întărește rolurile de gen tradiționale, androcentrice, întipărindu-le subliminal și în imaginarul generațiilor succesive.

Rămâne remarcabil faptul că, la mai mult de 40 de ani după înălțarea statuii, Bruxelles-ul continuă să își marcheze populația și vizitatorii cu imaginea unei femei la picioarele unui bărbat care nu-i dă atenție. Nici considerentele estetice și nici cele istorice nu justifică această configurație, și nimic nu ar împiedica mutarea uneia dintre cele două statui alături de cealaltă, într-un gest, nu mai mult decât simbolic, de conștientizare și apreciere a eforturilor emancipatoare. Asta presupunând că o remodelare integrală a expresiei și poziției corporale a reginei ar fi considerate, chiar și în Bruxelles-ul anului 2014, încă de neconceput. Prin statuile reginei Elisabeta și a regelui Albert I, Bruxelles-ul rămâne astfel blocat în afara timpului istoric, într-un timp monumental, condamnabil din punctul de vedere al ambițiilor de modernitate, cel puțin de la nivel declarativ, ale unei capitale de continent.

Dar, s-ar putea crede că feminismul de val doi și activismul în favoarea emancipării pe considerente de gen și a recunoașterii statutului egal al femeii cu cel al bărbatului, nu au rămas fără ecou în arta monumentală a Bruxelles-ului. Vestitului Manneken Pis, băiețelul care urinează, devenit simbolul orașului și vizitat în fiecare zi a anului de nenumărați turiști, stăpân pe propria colecție de costumașe, pe care le schimbă în funcție de ocazie,  i s-a dăruit în 1987 o prietenă, Jeanneke Pis, o fetiță care, la rândul ei, urinează, zâmbind aproape extatic. Însă statuia fetiței e situată într-o fundătură, nu într-o piațetă foarte populară, ca cea a băiețelului. Străduța lui Jeanneke e îngustă, greu de găsit, iar statuia e așezată în spatele unor bare groase, cu scopul de a o proteja de vandali, făcând-o astfel să pară mai degrabă prizonieră, și în niciun caz angajată pe calea vreunei emancipări. Conform declarațiilor celor care au avut inițiativa construirii ei, statuia fetiței a fost gândită ca echilibrare a reprezentării de gen, dar e de fapt închinată fidelității, o altă valoare androcentrică instituționalizată care servește dominației asupra femeilor, care sunt încurajate în mod tradițional să aibă un comportament loial chiar și în fața abuzurilor.

De altfel, în spatele înălțării lui Jeanneke au fost interesele proprietarilor de baruri și restaurante dimprejur, care sperau că prezența ei va atrage mai mulți clienți în labirintul de străduțe pietonale din zonă, și că astfel le va crește câștigul. Astfel, fetița ce ar fi trebuit să însemne, din nou la nivel simbolic, o recunoaștere a egalității de gen, măcar întru urinare stradală, reprezintă doar o tristă analogie cu condiția femeii contemporane în epoca neoliberală. Pur formal, egalitatea de gen există. Dar neoliberalismul, cu impresionantul său talent de a-și mula forma după nevoi, s-a pus stăpân pe mesajele de emancipare ale mișcărilor feministe și le-a rearticulat ca să servească intereselor capitalului. Femeia emancipată a zilelor noastre a devenit suportul unei realități în care munca de reproducere rămâne la fel de necesară ca oricând, și la fel de neremunerată, în timp ce femeia se bucură de privilegiul discutabil de a face parte dintr-o piață a muncii remunerate care o menține, la fel ca și pe bărbați, foarte aproape de-o parte și de alta a limitei precarității. Munca de reproducere rămâne într-o proporție covârșitoare apanajul femeii, care astfel se găsește în situația extenuantă de a lucra vestitul double shift, tura a doua, una la locul de muncă, plătită prost și datorită faptului că forța de muncă s-a dublat odată cu intrarea în masă a femeilor pe piața de muncă, și una acasă, neplătită, și arareori împărțită cu partenerul.

Între timp, Bruxelles-ul a legalizat avortul în 1990, dar accesul la serviciile de specialitate și la contracepție rămâne limitat mai ales pentru săraci, creșele și grădinițele continuă să existe în număr insuficient, obligând astfel de cele mai multe ori femeia să își oprească activitatea profesională pentru creșterea copilului până la vârsta școlară, în condițiile în care concediul de maternitate este doar de trei luni. Aceasta este o altă dovadă  că munca de reproducere continuă să fie considerată inferioară celei de producție, afectând în măsură disproporționată femeile datorită acelorași valori androcentrice instituționalizate. Tratamentul egal al femeilor și bărbaților pe piața muncii a dus la situația descrisă în paragraful anterior, creând o egalitate de fundătură, însoțită de o tot mai mare precarizare a protecției sociale. Belgia anului 2014 vede, printre altele, descentralizarea indemnizațiilor pentru creșterea copiilor, care vor trece din subordinea administrației centrale în cea a diferitelor regiuni, libere astfel să fixeze nivelul sumelor plătite lunar familiilor cu domiciliul pe teritoriul lor. O măsură care va afecta în mod disproporționat femeile sărace din familii imigrante și va crea o nouă axă de posibilă inegalitate între zone adiacente. Pericolele abordării luptei pentru emancipare pe cale instituțională din valul trei al feminismului, pe un fond de neoliberalism rapace, sunt la fel de prezente în capitala Europei ca oriunde în lume[3].

În concluzie, Bruxelles-ul nu e ipocrit. Arta sa monumentală, oricât ar fi de surprinzătoare pentru niște ochi antrenați să remarce păcatele sexiste ale lumii înconjurătoare, rămâne fidelă tiparelor de valori androcentrice care în continuare condiționează în foarte mare măsură relațiile de gen, aflate încă departe de o reală emancipare.