de Panna Adorjáni

Situația

Poate să fie teatrul pentru toată lumea, și dacă da, în ce formă? Are teatrul subvenționat (din taxele tuturor) capacitatea de a-i atrage pe toți? Faptul că tinerii nu mai sunt interesați de arta teatrală sau că nu există spectacole pentru copii, faptul că teatrul e prea elitist sau că nivelul artistic scade drastic – toate aceste observații, de altfel arzătoare, au devenit clișee des folosite de candidații la diverse poziții de conducere, care promit că toate aceste probleme vor fi rezolvate odată pentru totdeauna. Irevocabil, revoluționar – dacă se poate într-un singur spectacol. Lăsând gluma la o parte, dacă ne uităm atent la acest fenomen, vom vedea că sunt cu totul neglijate anumite straturi sociale: angajații firmelor multinaționale, muncitorii, pensionarii sau grupurile marginalizate, precum locuitorii din mediul rural, comunitățile de romi etc.

În Ungaria există câteva grupuri teatrale care, într-un fel sau altul, se ocupă de una dintre comunitățile mai sus menționate. „Káva – Atelier Cultural (Káva Kulturális Műhely)” realizează de 18 ani proiecte de educație teatrală la un nivel extrem de avansat. Spectacolele lor sunt dedicate unor grupuri mici (de exemplu, o clasă de tineri având vârsta de 14-15 ani) și urmăresc direcțiile programelor Theatre in Education (TIE). Acest grup a fost inițiatorul proiectului Noul spectator (Új néző), în anul 2010, împreună cu Asociația pentru Cultură și Științe Sociale „anblokk” și Krétakör. Cea din urmă a fost cunoscută mai demult sub numele de Teatrul Krétakör, un grup independent din Budapesta, fondat de Árpád Schilling în anul 1995, care a devenit ulterior unul dintre cele mai importante centre ale teatrului maghiar. Acest ansamblu a sistat producerea spectacolelor tradiționale în anul 2008 și s-a transformat într-un centru de artă contemporană și într-o agenție de producții teatrale care, „bazându-se pe experiențele științelor sociale, realizează jocuri sociale creative”.

Experimentul

Proiectul Noul spectator (Új néző) a fost coprodus de aceste trei instituții menționate mai sus, și a fost o inițiativă amplă, care avea scopul de „a prezenta un forum care să faciliteze comunicarea dintre locuitorii de etnie romă și etnie maghiară – membrii minoritari,  respectiv majoritari ai societății – din două sate (Szomolya și Ároktő) din nord-estul Ungariei, prin intermediul educației teatrale, al teatrului forum și al artei contemporane”.

Într-un interviu acordat revistei Magyar Narancs, Gábor Takács se referă la un program de televiziune din Africa de Sud (de după desființerea apartheid-ului), ca punct de inspirație pentru proiect. Acest show era compus dintr-un șir de discuții care aveau loc într-un amfiteatru între un alb și o persoană de culoare. Programul a durat mai mulți ani, iar efectul experimentului a fost demonstrat și științific. În cazul proiectului Noul spectator – un experiment care poate fi evaluat ca fiind similar celui din Africa de Sud –, organizatorii au ales două sate în care prezența locuitorilor de etnie romă a fost, într-un fel sau altul, reprezentativă. Diferențierea etnică în aceste două sate este diferită: în Szomolya, un sat de 1700 de oameni, există o minoritate de romi de 10-15% care sunt destul de segregați și discriminați de locuitorii de etnie maghiară, iar în Ároktő, satul cu 1200 de locuitori, deși minoritatea ajunge la 50%, ei fac parte din viața comunității. În ciuda aparențelor, tensiunea etnică e mult mai prezentă în satul Szomolya, unde procesele sociale de după 1989 au dus la fracturarea evidentă a comunității (apariția romilor este văzută de comunitatea maghiară ca o „țiganizare” a satului). Din această cauză, cele două experimente se desfășoară foarte diferit: în timp ce, în Ároktő, proiectul este acceptat de comunitate și încurajat de autoritățile locale, în Szomolya, acesta este sprijinit de foarte puțini, iar Noul Spectator pare să fie un eveniment pentru romi. Nu e de mirare că programul este frecventat mai ales de ei, iar în loc de șase întâlniri de teatru educațional, au loc doar trei pe săptămână.

Proiectul Noul Spectator.

Metoda

Proiectele de tip TIE, pe care a fost bazat Noul spectator, constau în primul rând dintr-un spectacol cvasitradițional, care este jucat de actori profesioniști (dar care sunt specializați în teatrul educațional). În fiecare spectacol există și un fel de conducător al jocului, care este responsabil de mersul spectacolului: el reprezintă legătura dintre participanți (nu spectatori!) și jucători. El are puterea de a opri spectacolul, de a explica, de a pune întrebări, de a modifica cursul evenimentelor. De-a lungul unui spectacol, participanții au posibilitatea de a comenta întâmplările văzute și acțiunile protagoniștilor și de a-și exprima propria opinie; ei pot propune diferite scenarii în care își imaginează cum ar fi acționat ei în locul actorilor. Mai mult decât atât, ei pot intra în spectacol, jucând și improvizând cu actorii pe anumite scene discutate. Funcția de participant este, în acest caz, una reală: spectatorii reprezintă o parte organică a spectacolului în lipsa căruia acesta nu ar putea exista.

Un alt aspect extrem de important în aceste proiecte constă în teatralitatea evidentă. Acțiunile prezentate se inspiră, de obicei, din realitatea contemporană a participanților-țintă, iar grupurile selectate – fie că  sunt adolescenți de 14-15 ani, copii de 7-8 ani sau comunități marginalizate – sunt precis determinate. Întâmplările prezentate pot fi relatate fie simbolic (de exemplu, prin intermediul unor povestiri sau drame clasice), fie într-un stil realist. Indiferent de stilul ales, într-un final, situația va fi aceeași: conducătorul jocului se va asigura că participanții înțeleg faptul că tot ceea ce văd este teatru și nu realitate, că cei care joacă sunt actori profesioniști, iar faptele prezentate sunt ficționale și nu momente din viața actorilor. Spectacolul reprezintă un spațiu de joc în care participanții au posibilitatea de a încerca diferite situații, de a înțelege diferite comportamente și conflicte (trăiri precum excluderea, vina, responsabilitatea, dezgustul, mânia), fără consecințe reale, și într-o atmosferă protejată.

Teatrul devine astfel și mai real decât viața în sine, o realitate extremă, un fel de second life în care suntem jucători concreți (nu virtuali), care aparent este fără miză, dar al cărui efect poate fi tulburător de real.

Proiectul Noul Spectator.

Tema

Noul Spectator prezintă povestea – așa cum reiese din filmul documentar – unui cuplu de tineri căsătoriți, care se confruntă cu întrebări de tipul „Ce este mai important: casa sau mașina?”,  „În ce măsură trebuie să-i ajuți pe cei din familie?”, „Este rău să zici ’gata!’ la un moment dat și să dai afară rudele din casă?”. Un alt exercițiu – improvizat de tineri voluntari din comunitatea Szomolya – redă o situație tipică: un maghiar și o femeie romă se îndrăgostesc. Oare cum vor reacționa familiile și satul? Poate dragostea să învingă prejudecățile și rasismul? Într-un interviu cu unul dintre participanți, o fată explică de ce un maghiar și o femeie romă nu vor putea să fie niciodată împreună: „E un vis frumos ca un maghiar și un țigan să fie împreună, dar asta nu va fi posibil (…) Rasismul se răspândește tot mai mult (…) Nu știu dacă este de fapt rasismul din ei sau numai faptul că îi copiază pe ceilalți. Să nu cumva să se detașeze de turmă”. În filmul documentar apare și un joc în care un prieten nu răspunde la salut pe stradă (acest joc a avut loc tot în Szomolya). Cu ajutorul actorilor și al conducătorului jocului, participanții încearcă să găsească diferite modalități de a-l face pe cel umilit să se simtă mai bine. Cei prezenți ajung foarte ușor la concluzia că ignorarea celuilalt are loc din motive rasiale. Aproape toate jocurile teatrale sunt bazate pe problemele arzătoare ale societății din Ungaria de azi: rasismul, discriminarea, sărăcia, inegalitatea socială etc. În cele trei interviuri făcute cu tinerii din satele Ároktő și Szomolya, ei spun că ar prefera să lase în urmă casa și satul lor pentru a putea munci și a învăța în altă parte.

Experimentul Noul spectator este în general bine primit de presa (teatrală) maghiară, în ciuda faptului că activitățile atelierelor de tip Káva sunt în mod regretabil ignorate, nu numai de celelalte teatre „normale”, dar și de critici. Într-un articol despre acest experiment publicat în revista Színház Nyulassy Attila, organizatorii acestor ateliere fac o observație  despre rezistența teatrului maghiar la proiecte de acest tip – în interpretarea lor, „conversația cu publicul și atitudinea artistică care formulează întrebări și nu răspunsuri” necesită prea multă energie de care cei din domeniu ori nu sunt capabili, ori nu sunt pregătiți. Însă, „unica șansă și unicul instrument al teatrului este crearea unei comunități, valorizarea actualității și apropierea vie, fizică”, iar Noul spectator prezintă „o formă care poate fi adaptată și dezvoltată, și care trebuie folosită ori parțial, ori integral, exact cum folosim și teatrul”.

În ceea ce-i privește pe creatori, ei nu au continuat și nici nu planifică un alt experiment de acest gen. La întrebarea noastră dacă se poate pleca din aceste sate fără să-ți creezi probleme, Árpád Schilling, coordonatul proiectului, răspunde cu un „nu” hotărât: „O pregătire mult mai precisă, cunoașterea regiunii și o elaborare mai detaliată, atragerea puterii locale și a oamenilor creativi din sate, menținerea rezultatelor și un follow-up profesional – toate aceste împreună ajută ca artiștii să părăsească fața locului cu o conștiință mai curată. Dar ca toți să fim mulțumiți, așa ceva nu există.”

Într-o altă cronică publicată pe portalul Revizor, Tamás Jászay atrage atenția asupra problemei evaluării efectului exercitat asupra participanților care au luat parte la experiment. Publicația editată de Kata Horváth sintetizează evoluția experimentului, relatând aspectele sociale din mediul rural în care s-a desfășurat proiectul, ajungând la concluzia că activitățile au reușit să creeze un forum public prin care se poate examina „cum au devenit vizibile metodele de intervenție, în ce fel s-au mobilizat și s-au transformat sensurile locale ale anumitor aspecte sociale”. Această lucrare reprezintă mai mult o hartă a experimentului, prin care înțelegerea acestuia devine mai complexă, dar care nu interpretează subiectul tratat: explicarea este externalizată (făcută) printr-o anexă care adună diferite articole din presă. Proiectul nu poate depăși însă faza de experiment, așa cum explică și Schilling: „Noul spectator poate fi deconstruit acum tocmai pentru că cineva l-a făcut deja. Dar înainte să descompunem cu totul ceea ce am făcut, e bine să conștientizăm că numai cei care riscă pot da greș.”

Consecințe

Întrebarea este: după ce tragem toate concluzile din experiența celor de la Káva, Krétakör și „anblokk”, mai facem ceva? În Ungaria nu s-a mai făcut niciun proiect care ar putea fi înțeles ca o continuare a experimentului Noul spectator. Sau admitem că e nevoie de prea mult efort să continuăm ceea ce a fost deja început? Iar eu, autorul acestui studiu care stau bine-mersi în locuința mea și scriu despre o tematică care de câțiva ani – de când locuiesc la Budapesta – face parte și din prezentul meu de fiecare zi, oare pot realmente contribui la această dezbatere? Sau ceea ce mie mi se pare important – respectiv informarea unei societăți care se confruntă cu probleme similare, evaluarea unui subiect problematic și croirea drumului spre un discurs profesional și responsabil pe această temă – este doar o soluție pe termen scurt?