de Iudith Ardeleanu

Iudith Ardeleanu este medic cercetător, specializată în cercetarea microbilor anaerobi, și una dintre membrele colectivului artistic Vârsta4 de la Căminul de Persoane Vârstnice Amalia și dr. Moses Rosen. Textul de față, despre istoria personală a familiei ei, cu experiența lagărelor și a persecuțiilor naziste, a fost scris în cadrul atelierelor de teatru comunitar pregătitoare pentru spectacolul Vârsta Obiectelor (Căminul Moses Rosen, 2011). Astăzi, 27.01.2014, se împlinesc 69 de ani de la eliberarea lagărelor Auschwitz și Birkenau de către armata sovietică. Publicăm acest text în memoria tuturor prizonierilor (evrei, romi, ruși, polonezi, martori ai lui Iehova, homosexuali, , comuniști, socialiști, anarhiști, cerșetori, persoane fără adăpost, persoane cu dizabilități, lucrătoare sexuale, pacifiști) internați în lagărele respective, dintre care peste un milion au fost uciși. (David Schwartz)

Acest inel e cu totul deosebit. E compus din 2 fâşii împletite, de aur alb şi aur galben, care se răsucesc deasupra degetului, în formă de melc.

Tata i l-a făcut cadou lui Lili, cu ocazia căsătoriei lor, in 1946.

Lili a fost a treia soţie a lui tata. Prima a fost mama mea, Livia, care era din Oradea. A doua a fost Ester, din Sighetul Marmaţiei, şi a treia, Lili de la Budapesta.

Cu mama a avut 2 fetiţe gemene, pe mine şi pe sora mea.

Mama a divorţat de tata în 1935, când aveam 3 ani şi s-a mutat cu noi la Bucureşti. Astfel, noi am scăpat de deportare.

Cu cea de-a doua soţie, tata a avut o fetiţă, Zsuzsi.

În anul 1944, când Zsuzsi avea 3 ani, ea împreună cu mama ei, Ester, au fost duse la Auschwitz, unde au murit.

Tata a fost concentrat în zona centrală a Ardealului, pe lângă armata maghiară, la munci auxiliare (gătea, spăla vase, closete).

La sfârşitul lui 1944, ne-am trezit cu tata în Bucureşti. Mama ne-a spus: „Veniți să-l vedeţi pe tatăl vostru!”. În uşă era un bărbat fără vârstă, trist, ras în cap și obosit. Nu l-am recunoscut.

După terminarea războiului, tata a plecat la Oradea, unde a primit un apartament, despăgubire, pentru toate suferinţele, şi l-a aranjat frumos.

Tata se ducea din când în când  în vizită la Cluj, la o familie. Erau 2 surori croitorese. Ele aveau o soră mai mică, cosmeticiană.

Într-o zi i-au zis lui tata: „Ce-ar fi s-o iei de nevastă pe sora noastră, Lili!”.

Lili fusese la Auschwitz. Tata a cunoscut-o. Apoi a venit la Bucureşti şi i-a povestit mamei despre Lili – de la Budapesta:  „ Eşti de-acord s-o iau de soţie?” . „De ce mă întrebi pe mine?”. „Livia, eşti singura rudă care mi-a mai rămas, pe cine să întreb?”. „Fă ce vrei!”. „Am să mă însor cu ea!”.

Când relaţia lor a avansat, tata i-a spus lui Lili: „ Te iau de soţie dacă le consideri pe fetiţele mele copiii tăi. Pe ele le-am regăsit. Sînt cel mai fericit evreu din Oradea pentru că am doi copii”. Ea a acceptat.

Lili şi tata au făcut voiajul de nuntă impreuna cu noi, la Remetz.

Noi am cunoscut-o pe Lili în tren.

M-am uitat la ea şi am îmbrăţişat-o. Atunci am văzut prima oară inelul pe degetul ei. Melcul strălucea şi mie îmi plăcea enorm.

Lili avea mâinile fine şi frumoase.

După voiaj ne-am întors la Oradea. Când am intrat în dormitor, unde noi mai fusesem, am fost surprinsă că am văzut pereţii acoperiţi de multe fotografii ale unei fetiţe blonde cu ochi caprui, care semăna cu mine. Era sora noastră Zsuzsi, pe care nu am întâlnit-o niciodată.

Fotografiile le găsise Lili. Le-a dat la mărit şi i-a făcut această surpriză tatei, ca dovadă că-l iubeşte pe el şi fetiţa pe care-a pierdut-o.

În anul următor tata a strâns fotografiile şi i-a spus lui Lili: „Ca să putem trăi, trebuie să trăim în prezent.”

Pe pereţi au apărut fotografia lor, fotografia a mea şi a surorii mele.

La Oradea mergeam în fiecare seară la gară să vedem ce trenuri vin de la Auschwitz. Lili îi spunea lui tata: „ Dacă vine soţia ta, eu te las şi te întorci la ea”. El tăcea. Ea nu a venit.

Într-o seară a coborât din tren unchiul nostru, Zoli. Ne-am bucurat foarte mult. Zoli l-a întrebat pe tata: „S-a mai întors cineva din familia mea, parintii, surorile?”. „- Nu, nimeni.”, i-a răspuns tata. „Numai pentru asta am venit în România. Voi pleca şi eu”. „Deocamdată, vii cu noi acasa, te speli, te culci şi vedem noi mâine.”

Zoli a rămas şi apoi s-a întors cu noi la Bucureşti.

Zoli nu a vorbit niciodată despre Auschwitz. Mulţi ani a mâncat dintr-o gamelă adusă de acolo. Mulţi ani a umblat în ghete şi în pantaloni militari, incins cu o curea groasă, care avea svastica inscripţionată pe cataramă.

Lili în schimb vorbea. Când rămânea singură cu noi, ne povestea ”romanul Auschwitz”. Nu putea uita.

Din tot ce ne-a povestit Lili, pe mine m-a impresionat cel mai mult numărătoarea matinală. În fiecare dimineaţă, la ora 4 fix, pe frig, nemţii îi scoteau în curte, îi numărau de zeci de ori şi eliminau.

Îi triau: cei apţi de lucru la dreapta, cei slabi şi bolnavi la stânga. Aceştia ajungeau la camera de gazare, apoi la cuptoare.

Spre sfârşitul războiului, când trupele sovietice ajunseseră în Polonia, nemţii au încetat orice activitate în Auschwitz şi au fugit în adâncul Germaniei, făcând mici batalioane (nemţii în mijloc, evreii şi alţi deţinuţi, pe margine).

Pe sus zburau avioanele, ruseşti şi nu numai, care îi mitraliau pe nemţi, dar nu pe deţinuţi.

Astfel a ajuns și Lili în Germania, unde a început să cerşească. Nemţoaicele deschideau ferestrele şi nu înţelegeau ce tot spuneau aceşti oameni, în haine vărgate, „Ce este aia Auschwitz?”.

O nemţoaică i-a aruncat o ceşcuţă mică, de cobalt albastru.

Lili a păstrat-o, ani de zile în vitrină. Când a ajuns la mine acasă, am păstrat-o tot în vitrină. Adesea o priveam cu nostalgie.

În Germania, americanii i-au adunat pe toţi şi i-au băgat într-o tabără de realimentare ştiinţifică. Se mirau cît de urîte erau femeile; slabe şi rase în cap. Încet, încet s-au îngrăşat şi le-a crescut părul, devenind chiar foarte frumoase. Ele vroiau să fie şi mai frumoase, îşi puneau părul pe moaţe, făcute din fâşii din ziare, îşi croiau rochite din cearşafuri, îşi făceau bijuterii din sârmă.

Lili şi-a făcut un inel din sârmă, pe care l-a răsucit deasupra degetului. Astfel arăta ca un melc. Ea i l-a arătat lui tata. De aceea, tata i-a făcut cadou de nuntă inelul de aur, in forma de melc; îl imita întocmai pe cel din sârmă.

În tabăra de realimentare, era multă veselie, se organizau seri dansante. Unele femei chiar s-au măritat cu ofiţeri americani.

Americanii le-au făcut acte: „Puteti să vă alegeţi ţara în care vreţi să trăiţi, puteţi să vă declaraţi anul naşterii pe care-l doriţi.” Multe au trişat, gândind că anii de la Auschwitz au fost atât de groaznici că nu se pot număra.

Lili s-a declarat cu 10 ani mai tânără. Acest lucru l-am aflat abia la înmormântarea ei, când a venit fratele ei de la Budapesta, şi-a spus: „Ce aţi înnebunit? Sora mea nu are 72 de ani, ci 82”.

La scurt timp, dupa casatorie, Lili a rămas gravidă. Nu-i venea să creadă. Îi era teamă că perioada Auschwitz a lovit-o şi-n puterea de a procrea.

Şi totuşi era gravidă. Vroia să lase copilul. Tata s-a opus. I-a spus:

„De câte ori un copil de al meu a împlinit 3 ani, mi s-a întâmplat o nenorocire şi l-am pierdut. Nu vreau încă odată.”

La bătrâneţe, când tata a trebuit să se opereze de prostată, am plecat la Oradea. S-au internat împreună. El la chirurgie, ea la cardiologie.

La câteva zile, ea a murit. Tata a fost operat. Nu am vrut să-i spunem, dar a aflat. A avut o criză de disperare, şi-a smuls sonda şi meşa, spunând: „De-acum voi fi cuminte, că mă duc”. În noaptea aceea a murit.

I-am înmormântat la o zi distanţă, unul lângă celălalt.

Lili şi tata au trăit o dragoste târzie, s-au cunoscut la aproape 40 de ani. Au fost împreună 36 de ani şi s-au iubit enorm.

Pentru dragostea ce ne-au dăruit-o, pentru felul în care s-au iubit, pentru bunătatea lor şi pentru puterea de-a o lua de la început, îi voi iubi toată viaţa.

După moartea lor, în 1983, inelul l-am luat eu şi l-am păstrat până în 2003. Era bijuteria mea cea mai valoroasă. Apoi l-am dat nepotului meu, cu dorinţa să-i rămână fiicei lui.