de Marius Bogdan Tudor       

În sistemul economic capitalist din secolul 19, forma de mediere dintre deținătorii mijloacelor de producție și forțele de producție o reprezenta munca salarizată în funcție de timpul efectiv de muncă.[1] Capitalismul industrial dezvoltase forțele de producție într-o asemenea măsură, încât potențialul lor productiv ar fi făcut inutilă orice organizare a producției care să se bazeze pe timp efectiv de muncă. Însă, conform lui Marx, această transformare radicală a procesului de producție în capitalism nu este o consecință automată a progresului științific și tehnic sau a aplicării sale, ci este mai degrabă înlesnită de o contradicție socială: „Capitalul însuși este o contradicție în mișcare, în sensul că merge în direcția reducerii timpului de muncă în timp ce propune timpul de muncă, ca unică măsură și sursă a bogăției. Astfel, capitalul reduce timpul de muncă în forma sa necesară doar pentru a-l mări în forma sa superfluă, condiționând din ce în ce mai mult necesarul de superfluu.”[2]

În aceste condiții, lupta pentru reducerea timpului efectiv de lucru a devenit principalul punct pe agenda mișcărilor muncitorești din întreaga lume, în încercarea de a îmbunătății nivelul de trai al muncitorilor. Astfel, în SUA s-a coagulat așa-numita „Mișcare pentru ziua de 8 ore” (Eight-Hour Movement), scopul fiind adoptarea zilei de muncă de 8 ore în condițiile în care în anii 1830 și 1840 ziua de lucru obișnuită în Statele Unite era între 12 și 14 ore.[3] Muncitorii de pe șantierele navale din Boston au obținut dreptul de a lucra 8 ore pe zi în 1842, după greve succesive. Programul însă depindea de ramura industrială, iar acțiunile mișcării eight-hour au luat amploare abia după Războiul de Secesiune (1861-1865).[4] Pe lângă sindicate, multe grupuri anarhiste și socialiste s-au implicat în susținerea luptei pentru ziua de 8 ore. Textul care urmează, scris de jurnalistul și ilustratorul Art Young în 1939, reprezintă un episod puțin cunoscut din timpul evenimentelor din Haymarket Square, Chicago, de la începutul lunii mai 1886, evenimente ce aveau să ducă la adoptarea zilei de 8 ore în majoritatea întreprinderilor din Chicago. Un fapt poate și mai puțin cunoscut, sărbătoarea zilei de 1 mai ca „zi a muncii” a fost adoptată de mișcările muncitorești în memoria celor care au murit pentru cauza zilei de lucru de 8 ore în Haymarket Square și a celor executați pentru „vina” de a fi asociați cu mișcarea anarhistă. Ulterior ea a fost adoptată oficial de mai multe state, printre care și cele socialiste. Nu însă și de SUA.

Art Young, „Capitalism”. Sursa: http://www.peteykins.com/sparklepics5/ArtYoungCapitalism.jpg
Credits: Paul Buhle, Mike Alewitz, „Insurgent Images. The Agitprop Murals of Mike Alewitz”, Monthly Review Press, 2002, p. 7.

Haymarket Square, Chicago, 4 mai 1886

de Art Young

Nu trebuie să insist prea mult asupra celor întâmplate în Haymarket Square în seara zilei de 4 mai 1886 – la trei zile după grevele generale pentru adoptarea zilei de lucru de 8 ore. Povestea a fost spusă deja de multe ori: manifestația a circa 1500 de oameni, denunțând uciderea a șase muncitori de către polițiști cu o zi înainte; Primarul Carter Harrison în public; Albert Parsons încheindu-și discursul, apoi plecând cu soția la o berărie; Samuel Fielden pregătind de plecare căruța folosită pe post de platformă pentru discursuri; ploaia, apoi împrăștierea manifestanților. Primarul pleacă și el la secția de poliție de pe Deplaines Street pentru a-i da un raport căpitanului John Bonfield, care îi ignoră sfatul și pornește în fruntea unui detașament de 125 de polițiști pentru a-i dispersa pe ultimii 200 de manifestanți – care se aflau oricum pe picior de plecare. Apoi de undeva din spatele căruței, o scânteie… imediat o explozie puternică, mulți polițiști la pământ, alții tragând în mulțimea panicată și chiar în colegii lor, dezorientați de fum. Șapte polițiști au murit. Numărul civililor uciși de polițiști în acea seară nu este cunoscut și nu s-a ordonat nicio anchetă pentru a fi aflat.

Isteria

Au urmat reacții nemaivăzute – zeci de raiduri ale poliției, sute de arestări printre oameni cunoscuți ca sau suspectați a fi anarhiști, socialiști sau comuniști, descoperirea unor așa-numite „comploturi ale dinamitei”, ale unor bombe și „mașinării infernale”. Pe lângă toate astea, Albert Parsons și alți nouă oameni au fost acuzați de complicitate la crimă.

Opinia publică era aproape în totalitate împotriva anarhiștilor. În paginile ziarelor se adunau încet-încet „dovezi” împotriva acestor agitatori. Parsons dispăruse în noaptea atentatului – poliția era în căutarea lui. Nu era oare fuga sa o recunoaștere a vinovăției? Rudolph Schnaubelt nu era nici el de găsit. Fusese arestat de două ori și interogat, dar eliberat ulterior, lucru care l-a înfuriat la culme pe căpitanul Schaak, care i-a numit „idioți” pe detectivii responsabili.

La fel ca majoritatea celor din Chicago, am fost ușor convins de relatările despre ticăloșenia acuzaților. Oameni de afaceri respectabili, dimpreună cu membrii marcanți ai profesiilor liberale și ai clerului i-au condamnat pe cei zece și au considerat atentatul din Haymarket ca „cel mai crud act de violență din istoria Americii.” Influențați de descrierile sângeroase ale tragediei din 4 mai, oamenii au uitat de violența gratuită a poliției din ziua precedentă, violență care a dus la moartea celor șase muncitori. Și eu văzusem în fuga lui Parsons o dovadă a vinovăției. […] Oamenii nevinovați – gândeam eu naiv – nu fug când se comite o crimă: rămân să dea piept cu acuzatorii.

Însă pe 21 iunie, prima zi a procesului, Albert Parsons a intrat în sala de judecată și a anunțat că vrea să fie judecat alături de tovarășii săi, iar convingerile mele au început să se clatine. Parsons se ascundea în Waukesha, Wisconsin, muncind ca tâmplar și locuind în casa lui Daniel Hoan, pe atunci primar al orașului Milwaukee. Dacă era vinovat, m-am gândit eu, nu s-ar fi întors. N-avea de ce s-o facă, poliția neavând nicio informație despre unde ar putea fi.

Procesul

La scurt timp după alegerea juriului, am fost însărcinat să reproduc câteva scene din sala de judecată.[…] Mi-a sărit în ochi componența juriului, de la care cu greu te puteai aștepta la imparțialitate. Frank S. Osborne, președintele juriului, era director de vânzări la Marshall Field & Co (companie recunoscută pentru poziția ei împotriva organizării sindicale – n. trad). Ceilalți 11 „bărbați de onoare” („good and true” este formula folosită în dreptul cutumiar englez pentru a-i desemna pe cei selectați ca jurați într-un proces – n. trad.) se încadrau în următoarele „categorii”: fost furnizor în industria căilor ferate, vânzător de haine, fost broker din Boston, director de școală, comis-voiajor, contabil, stenograf la Căile Ferate Chicago Northwestern, funcționar tot la Chicago Northwestern, negustor de feronerie, vânzător de semințe, funcționar la poștă.

Toți acuzații erau îmbrăcați elegant și emanau siguranța unor oameni care se așteptau ca justiția să le facă dreptate.

Interogatoriile au fost extrem de tensionate. Procurorul Grinnell divaga adesea, vorbind despre „protejarea societății și a guvernului de inamicii chitiți să le distrugă.” William Black, avocatul apărării – căpitan în armata unionistă și veteran al Războiului de Secesiune – ridica constant obiecții, majoritatea respinse. […]

După ce am luat parte la câteva ședințe ale procesului, am urmărit reportajele din ziare cu mare interes. „Dovezile” împotriva lor se adunau încet-încet. Nu știam nimic despre calitatea acelor „dovezi” și n-am aflat nimic decât după mulți ani de la execuție.

Portretele prizonierilor

Recursurile făcute la Curte Supremă a statului Illinois și la Curtea Supremă a SUA nu au avut sorți de izbândă. Sentința enunțată de judecătorul Joseph Gary în urma verdictului juriului, aceea de moarte prin spânzurare, a fost susținută de ambele curți. Pe 9 noiembrie 1887, cu 2 zile înainte de execuție, redactorul meu mi-a cerut să mă duc la închisoare și să le fac portretele prizonierilor. […] Mulți vizitatori care se aflau în zona în care erau încarcerați „anarhiștii” se uitau în celulele lor în același fel în care cineva s-ar uita la animalele de la grădina zoologică.

Parsons stătea la o masă plină de cărți și scria de zor. Îmi aducea aminte de un redactor de la țară – chiar lucrase ca redactor la un ziar din Waco, Texas, înainte să vină în Chicago. Adolph Fischer, care fusese tipograf la Arbeiter Zeitung, arăta ca un vultur – cu părul șaten-deschis, mișcări vivace și părând la fel de optimist precum era în sala de judecată. George Engel, de asemenea tipograf de origine germană, părea mai puțin intelectual decât ceilalți. Ochii lui trădau resemnarea, chiar incapacitatea de a mai simți ceva. Michael Schwab, un redactor-adjunct cu ochelari, avea o figură tristă. Samuel Fielden, un fost preot metodist născut în Anglia, avea timbrul unui orator înnăscut și ținea adesea discursuri pasionante la manifestațiile muncitorești. August Spies, redactor la Arbeiter Zeitung, era foarte chipeș și vorbea franc. Însă dintre toți, Louis Lingg este cel de care îmi aduc aminte cel mai bine; poate pentru că atunci când îi schițam portretul, razele soarelui intrau prin gratiile celulei. Avea doar 22 de ani și o privire disprețuitoare, ca și cum ar fi spus: „Fă ce te-au trimis stăpânii tăi să faci. Pentru mine, nimic nu mai contează.”

Toți erau foarte tineri, cu excepția lui Fielden, care părea să aibă puțin peste 40 de ani (George Engel era cel mai în vârstă, la 51 de ani – n. trad.). Nici măcar barba deasă a lui Schwab și mustața lui Lingg nu putea să le ascundă tinerețea.

În acea seară, Leon Lingg și-a pus o bombă artizanală în gură și a detonat-o. Când am auzit, am rămas șocat. Am aflat ulterior că Lingg nu a murit imediat, ci a agonizat încă șase ore în timp ce trei medici încercau în zadar să-l salveze – pentru a putea fi spânzurat peste două zile…

Ca răspuns la apelurile de grațiere care se înmulțeau (unul dintre cei mai fervenți susținători ai cauzei acuzaților era chiar Oscar Wilde), guvernatorul Illinois-ului, John Altgeld, a comutat sentințele lui Fielden și Schwab în închisoare pe viață, dar a refuzat să intervină pentru ceilalți patru rămași în viață.[…]

Execuția a decurs fără probleme, din perspectiva autorităților. Când cei patru au căzut prin eșafod și doctorii au constatat decesele, tensiunea greu suportabilă din ultimele luni s-a evaporat brusc. În seara aceea, barurile din Chicago au fost pline de polițiști beți – de fericire.

Toate reportajele și comentariile pe care le citisem și aproape toate discuțiile pe care le-am auzit despre acest caz îmi spuneau că oamenii executați sunt vinovați. Melville Stone, redactor la Daily News, îi numise „inamici ai bunei guvernări, distrugători”. Ani de zile nu am avut ocazia să studiez și cealaltă latură a problemei, așa că la puțin timp după execuție, când am fost rugat să fac o caricatură pentru un pamflet anti-anarhist, am acceptat cu plăcere. Titlul era „Justiția triumfă asupra anarhiei” (Justice Triumphant Over Anarchy – n. trad.) și era în favoarea spânzurătorii (imagine disponibilă pe books.google.com în cartea The Haymarket Square Tragedy, de Michael Burgan, la pagina 10 – n. trad.).

Dacă morții aud, le cer iertare pentru acea caricatură. Eram tânăr și am fost păcălit, ca mulți alții, de corul de voci care a susținut o nedreptate cruntă.

Publicat în New Masses, 2 mai 1939.

Sursa: http://www.marxists.org/subject/mayday/articles/young.html