Acasă Teorie Vechea lume nouă (Memoria focului de Eduardo Galeano, fragmente).

Vechea lume nouă (Memoria focului de Eduardo Galeano, fragmente).

de Gazeta de Artă Politică

Astăzi, 14 octombrie, în Statele Unite se sărbătorește Columbus Day, ziua lui Cristofor Columb, care marchează ”descoperirea” Americilor, într-un demers glorificator și amnezic, care omite intenționat caracterul procesului de colonizare – genocidul, tortura, sclavia, aproprierea bogățiilor și impunerea celei mai violente forme de capitalism pe continentul american. Atingând culmea cinismului, Bahamas (insulă pe care nu mai locuiește niciun indigen, toți fiind exterminați în primele zeci de ani după descinderea coloniștilor spanioli) celebrează în continuare ziua de 12 octombrie ca Discovery Day.

În vara anului 1990, 350 de reprezentanți ai diverselor grupuri indigene de pe continentul american și din Caraibe s-au întâlnit la Quito (Ecuador) pentru Adunarea Intercontinentală a Popoarelor Indigene din Americi, cu scopul de a se mobiliza împotriva sărbătoririi a 500 de ani de la descinderea lui Columb în Bahamas. Un an mai târziu, ei au declarat ziua de 12 octombrie Ziua Solidarității cu Popoarele Indigene. (O istorie condensată, alternativă și populară, a ”realizărilor” lui Columb puteți găsi aici).

În contextul în care, în continuare, în manualele școlare, noi învățăm despre procesul de colonizare sub eufemismul ”marile descoperiri geografice”,  uitând sau neștiind faptul că urmarea acestor ”descoperiri” a fost cel mai mare genocid din istoria cunoscută a omenirii, publicăm astăzi  fragmente din cartea lui Eduardo Galeano, Memoria Focului (Editura Politică, 1988, București. Traducerea din limba spaniolă: Alexandru Ciolan). 

MEMORIA FOCULUI. VECHEA LUME NOUĂ

1492 / Guanahani

Columb

Cade în genunchi, plânge, sărută pământul. Înaintează împleticindu-se, pentru că de mai bine de o lună doarme puțin sau deloc, și cu lovituri de spadă doboară câteva crengi.

Apoi înalță stindardul. În genunchi, cu privirea ridicată spre cer, pronunță de trei ori numele Isabelei și al lui Ferdinand. Lângă el, Rodrigo de Escobedo, notarul cu scris încet, întocmește actul. De azi înainte, totul aparține regilor îndepărtați: marea cu coralii ei, nisipurile, stâncile înverzite de mușchi, pădurile papagalii și oamenii aceștia cu pielea de culoarea laurilor, care încă nu cunosc hainele, nici vina, nici banii, și care urmăresc scena năuciți. Luis de Torres traduce în ebraică întrebările lui Cristofor Columb:

– Știți unde se află regatul Marelui Han? De unde e aurul pe care îl purtați atârnat de gât și de urechi?

Oamenii cei goi se uită la el cu gura căscată, iar interpretul își încearcă norocul în limba caldeeană, pe care o cunoaște puțin:

– Aur? Temple? Palate? Regele regilor? Aur?

Încearcă apoi și în arabă, cu puținul pe care îl știe:

– Japonia? China? Aur?

Interpretul se dezvinovățește în fața lui Columb în limba din Castilia. Columb înjură în genoveză și zvârle cât colo scrisorile de acreditare, ticluite în latină și adresate Marelui  Han. Oamenii goi asistă la dezlănțuirea de mânie a străinului cu părul roșu și pielea necoaptă, îmbrăcat într-o mantie de catifea și în haine arătoase. În curând, vestea va străbate în lung și în lat insula:

– Veniți să-i vedeți pe oamenii care au venit din cer! Aduceți-le de mâncare și de băut!

1493 / Barcelona

Ziua gloriei

Îl vestesc trompetele heralzilor. Clopotele nu-și mai potolesc dangătul, iar răpăitul tobelor e plin de veselie. Întors de curând din Indii, amiralul urcă treptele scării de piatră și înaintează pe covorul stacojiu, în miljlocul scânteierilor de mătase ale curții care îl aplaudă. Bărbatul care a îndeplinit profețiile sfinților și ale înțelepților ajunge la podium, îngenunchează și sărută mâinile reginei și ale regelui.

Din spate, apar trofeele. Pe tăvi strălucesc obiecte de aur, pe care Columb le-a obținut î schimbul unor oglinjoare și cârpe colorate, în îndepărtatele grădini izvorâte de curând din mare. Pe ramuri și frunze uscate, defilează pieile de șopârle și de șerpi, iar în spatele lor intră, cu fața scăldată în lacrimi, tremurând din toate mădularele, ființele nemaivăzute. Sunt cei câțiva supraviețuitori care au rezistat la răceală, la pojar și la scârba pe care le-o produc mâncarea și mirosul urât al creștinilor. Nu apar goi, cum erau când s-au apropiat de cele trei caravele și au fost prinși. Au fost acoperiți de curând cu pantaloni scurți și camizole, și puși să poarte în mâini, pe cap și pe umeri, câțiva papagali. Jumuliți de vânturile potrivnice din timpul călătoriei, papagalii arată la fel de jalnic ca și oamenii. Dintre femeile și copiii capturați, n-a mai rămas în viață niciunul.

În sală se aud șușoteli rău-voitoare. Aurul e puțin și nu se vede nicăieri piperul negru, nici nucșoara, nici cuișoarele, nici ghimbirul. Columb n-a adus cu el sirene bărboase, nici oameni cu coadă, dintre aceia care au un singur ochi și un singur picior, un picior atât de mare, că dacă-l ridică se apără de soarele necruțător.

1511 / Yara

Hatuey

În insulele acestea, pământuri ale umilinței, mulți aleg moartea, spânzurându-se sau otrăvindu-se împreună cu copiii. Invadatorii nu pot împiedica răzbunarea, dar știu să o explice: indienii, va spune Oviedo, sunt atât de sălbatici, încât gândesc că totul e comun, oameni prin naturia lor leneși și vicioși și puțin dedați muncii… Mulți dintre ei, în clipele de răgaz, s-au omorât cu otravă, ca să nu muncească, iar alții s-au spânzurat cu mâinile lor.

Hatuey, șef indian din ținutul Guahaba, nu s-a sinucis. Într-o canoe, a fugit din Haiti împreună cu ai săi și s-a refugiat în peșterile și în munții din răsăritul Cubei. Acolo a arătat spre un coș plin cu aur și a spus:

– Acesta este zeul creștinilor. Din cauza lui ne urmăresc. Din cauza lui ne-au murit părinții și frații. Să dansăm pentru el. Dacă dansul nostru o să-i fie pe plac, zeul acesta o să poruncească să nu ni se mai facă niciun rău.

Trei luni mai târziu, Hatuey e prins și legat de un stâlp. Înainte de a aprinde focul care-l va transforma în cenușă, un preot îi promite glorie și odihnă veșnică dacă acceptă să se boteze. Hatuey întreabă:

– În cerul acesta locuiesc creștinii?

– Da.

Hatuey alege iadul, iar lemnele încep să trosnească.

1513 / Cuareca

Leoncico

Mușchii umflați mai mai să le rupă pielea. Ochii galbeni nu se sting niciodată. Gâfâie, mușcă aerul. Niciun lanț nu-i poate opri când primesc ordinul de atac.

În noaptea aceasta, din ordinul căpitanului Balboa, câinii își vor înfige colții în carnea lipsită de apărare a cincizeci de indieni din Panama. Vor sfârteca și vor devora cincizeci de vinovați pentru dezgustătorul păcat al sodomiei, ”cărora, ca să fie femei, nu le lipsesc decât țâțele și să nască”. Spectacolul va avea loc într-un luminiș din munți, între copaci pe care furtuna de acum câteva zile i-a smuls din rădăcini. Soldații își dispută cele mai bune locuri la lumina torțelor.

Vasco Nunez de Balboa, prezidează ceremonia. Dulăul său, Leoncico, e în fruntea răzbunătorilor Domnului. Leoncico, fiul lui Becerillo, are corpul brăzdat de cicatrice. E maestru în capturi și sfârtecări. Primește soldă de sublocotenent și își are partea lui de aur și sclavi din fiecare pradă.

Peste numai două zile, Balboa va descoperi Pacificul.

 1514 / Râul Sinu

Somația

Au traversat oceanul nesfârșit și au lăsat în urmă un șir nesfârșit de zile, sunt sătui de căldură, de selvă și de țânțari. Îndeplinesc totuși instrucțiunile regelui: indigenii nu vor fi atacați, înainte de a-i soma să se supună. Sfântul Augustin autorizează războiul împotriva celor care abuzează de libertate, căci îmblânziți ei ar fi mai puțin periculoși decât neîmblânziți. Dar bine spune sfântul Isidor, că niciun război nu e drept, dacă nu e precedat de o declarație.

Înainte de a se năpusti asupra aurului, a grăuncioarelor de aur mari poate cât ouăle, avocatul Martin Fernandez de Enciso citește cu conștiinciozitate ultimatumul pe care tălmaciul îl traduce cu poticneli. Enciso vorbește în numele regelui Ferdinand și al reginei Juana, fiica lui, îmblânzitori de populații barbare. Le aduce la cunoștință indienilor de pe râul Sinu că Dumnezeu a venit pe lume și l-a lăsat în locul său pe sfântul Petru, că urmașul sfântului Petru este Sfântul Părinte, și că Sfântul Părinte, Stăpân al Universului, a binevoit să îi acorde regelui Castiliei întreg teritoriul Indiilor și al acestei peninsule.

Soldații fierb în armuri. Enciso citește rar somația și îi îndeamnă pe indieni să părăsească aceste pământuri, care nu le aparțin. Le mai spune că, dacă vor să rămână acolo, trebuie să plătească Alteței lor, în semn de supunere, un tribut în aur. Tălmaciul face și el ce poate. Stând jos, cei doi Caciques îl ascultă fără să clipească pe ciudatul personaj care îi anunță că, în caz de refuz sau de tărăgănare, va porni război împotriva lor, îi va face sclavi pe ei, pe femeile și pe copiii lor, îi va vinde și va dispune de ei, și că morțile și pierderile din acest război drept nu vor fi din pricina spaniolilor.

Fără să-l privească pe Enciso, cei doi Caciques răspund că Sfântul Părinte a fost foarte generos cu ceea ce nu-i aparține, că trebuie să fi fost beat când a luat hotărâri cu privire la ceva ce nu e al lui și că regele Castiliei e un nerușinat, din moment ce amenință necunoscuți. Atunci, începe vărsarea de sânge.

În viitor, lungul discurs va fi citit în plină noapte, fără tălmaci și la o jumătate de leghe de satele care urmează a fi atacate prin surprindere. Indigenii, cufundați în somn, nu vor auzi cuvintele care îi declară vinovați de crimele comise împotriva lor.

1691 / Placentia

Adario, căpetenie a indienlor Huroni, îi vorbește baronului de Lahontan, colonizator francez al Terranovei

Ei bine, nu, sunteți deja destul de mizerabili: nu-mi pot închipui cum ați putea fi mai răi. Cărei specii de ființe îi aparțin europenii, ce fel de oameni sunt ei? Europenii, care fac bine numai din obligație, și ocolesc răul doar de teamă că vor fi pedepsiți…

Cine v-a dat țările în care locuiți acum? Cu ce drept le stăpâniți? Dintotdeauna, pământurile acestea au aparținut algoquinilor. Serios, iubite frate al meu, sufăr pentru tine din străfundul inimii. Urmează-mi sfatul și fă-te Huron. Văd cât se poate de clar diferența care separă condiția mea de a ta. Eu sunt propriul meu stâpân și stăpânul condiției mele. Sunt stăpânul propriului meu trup, dispun de mine, fac ce-mi place, sunt primul și ultimul din neamul meu, nu mi-e frică de nimeni și depind doar de Marele Spirit. În schimb, sufletul și trupul tău sunt condamnate, depind de marele căpitan, viceregele dispune de tine, nu ești liber să faci ce îți trece prin minte. Trăiești înfricoșat: de hoți, de martorii falși, de ucigași. Și trebuie să te supui unui șir nesfârșit de persoane care sunt deasupra ta. Este sau nu adevărat? 

Lasă un comentariu


Perioada de verificare reCAPTCHA a expirat. Vă rugăm să reîncărcați pagina.