de Alexandru Matei

Fragment din cartea O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983). Cartea urmează să apară la editura Curtea Veche în luna noiembrie.

Începînd cu 1973, la doi ani după Tezele din iulie, televiziunea română se vede pusă în faţa unei comenzi pe care nu mai are cum să o evite: ea trebuie să devină o tribună ideologică „atractivă”, dar nu mai puţin formatoare de conştiinţă socialistă. Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi: această formulă încearcă să desemneze conştiinţa cetăţeanului care, ştiind gradul de înapoiere a economiei româneşti, se străduiască să muncească cît mai mult şi mai lucrativ pentru a-l depăşi. Ceauşescu cere televiziunii nu numai să îndemne oamenii la muncă pur şi simplu, ci mai degrabă să răspîndească un model de viaţă sănătos, un ethos al muncii, auster ca cel protestant, dar eroic-colectivist, pe de altă parte, pentru ca nu cumva rezultatul muncii să comande conştiinţei dorinţa de posesiune. TVR devine, aşadar, prin emisiunile sale sociale – reportaje, anchete destinate în special tinerilor – o vitrină a moralităţii „socialiste”, focar presupus de motivaţie productivă.

În memoriul său de formare ideologică, Petre Popescu, membru al redacției « Actualități » constată:

În ultimii ani, acestea (emisiunile de televiziune) au devenit din ce in ce mai complexe, aria tematică lărgindu-se permanent, începînd cu perioada care a urmat Congresului al X-lea și îndeosebi după adoptarea programului ideologic al partidului. Concomitent a avut loc o dezvoltare considerabilă a bazei tehnice și materiale, astăzi Televiziunea Română putînd fi socotită ca una dintre instituțiile moderne pe plan european. [1]

Să remarcăm aici doar cuvântul « adoptare », pentru a spune că, de acum ȋnainte, realitatea terenului « democrației populare » constă ȋntr-un singur lucru permis maselor, acela de a « adopta »  toate sintagmele şi exigențele din discursurile lui Ceauşescu, aderând la ele şi devenind astfel una cu ele, după modelul pe care momentul august 1968 la televiziune îl constituise. În 1974, Petru Popescu este foarte clar ȋn privința rolului « poporului » ȋn această democrație populară pe care mijlocul anilor 1960 ȋl promitea autentic : poporul nu mai este invitat să « dezbată » propunerile făcute de către conducerea de partid, ca ȋn 1967 o dată cu legea care modificase structura administrativă a țării, ci să adere ȋntr-un mod entuziast la politica suveranistă a PCR-ului şi a lui Ceauşescu :

Partidul a încredinţat Televiziunii sarcini de mare răspundere în formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste a maselor, în promovarea politicii interne şi externe a partidului şi statului, în mobilizarea întregului popor la opera de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. [2]

În acest fragment care reia esențialul sintagmelor oficiale ale lui Ceauşescu, există cel puțin un detaliu care merită a fi dezbătut pentru o clipă. Avem cuvântul « operă » care desemnează rezultatul final, coerent şi coeziv al unei munci. Prima tentație a celui care interpretează ar fi accea de a opune « colectivul prezent », la care se referă acest citat, « comunității absente », tematizată aplicat şi nostalgic de Jean-Luc Nancy ȋn 1989[3]. În 1974 exista cu siguranță o operă demnă de urmat, o operă la care mai puteam visa, o operă pe punctul de a se derula ȋn fața ochilor noştri. Care era subiectul, care era acest « noi » care făcea posibilă opera ? Ei bine, erau două. Primul este Ceauşescu, ca şi porta-voce absolută a poporului, lider « neobosit » (fără glumă) : el este autorul moral, creatorul de modele, managerul şi nu ȋn ultimul rând responsabilul acestei opere. Televiziunea devine deci oglinda acestei opere, ȋn care creatorul ei ȋşi poate vedea ȋn orice moment fața, dar şi pe cea a operei al cărei autor este. În al doilea rînd, poporul este executantul acestei opere. Însă singurul său merit va fi acela de a adopta viziunea creatorului şi de a adera la ea.

Emisiunile sociale vor fi concepute şi create din perspectiva acestei opere, deplasînd ȋn totalitate greutatea responsabilității reuşitei şi eşecului de pe umerii laţi ai sistemului administrativ şi instituțional decis de regimul politic pe sărmanii umeri înguşti ai indivizilor. De acum ȋnainte, aceste emisiuni vor viza atitudini, şi nu logici, etosuri şi nu legi, ȋntr-un partaj dogmatic ȋntre ceea ce este « obiectiv » (şi « ştiințific », deci « adevărat ») şi ceea ce este « subiectiv », supus oscilațiilor şi dedi « fals ». Acelaşi Alexandru Stark publică ȋn 1975 un mic volum despre o anchetă despre semnificaţiile tinereții. Este vorba despre maniera ȋn care tinerii ȋnțeleg « să-şi trăiască viața », prinşi sau nu ȋn opera de construcție a României socialiste. Personajul pozitiv « este socialismul »[4], ȋn timp ce personajele negative nu trebuie scoase ȋn evidență, căci « nu sunt ele cele care dau tonul »[5]. Cine sunt personajele pozitive ? Tinerii care dau o astfel de definiție tinereții : « Pentru mine, a trăi tinerețea se reduce la noțiunile de a participa şi de a vibra cu şi ȋmpreună cu alții. »[6] Personajele negative sunt cele care participă la dialogurile de tipul :

R : Ce faceți toată ziua ?

AP : Mă plimb

R : Şi aveți vreun câştig din asta, ȋnvățați ceva când vă plimbați aşa ?

AP : Nimic.

R : Ştiți că nu aveți nici un cîştig plimbându-vă şi totuşi continuați să faceți acest lucru ? Nu vi se pare un pic ciudat ?

AP : Ba da.

R : Ce v-ați dori să ȋnvățați, ce vă place ?

AP : Mi-ar plăcea să ştiu multe lucruri, dar nu este posibil.

R : De ce ?

AP : Pentru că nu am studii. După opt clase, nu ajungem prea departe. (…)

R: Îmi puteți da numele unui mare poet?

AP: … Kafka.

R: Da, dar Kafka nu a fost un poet [7].

Între personajele pozitive şi negative se află « opinia publică » – profesorii universitari, academicienii, ingineri, muncitori, selectaţi pentru a contrapune cazului nefericit greutatea opiniei generale, larg împărtăşite. Reporterul face de asemenea parte din aceasta. Cartea inserează la final mesaje din partea telespectatorilor ce se arată indignați de răspunsurile « paraziților » sociali, aşa cum este plimbărețul inutil din dialogul de mai sus şi găsesc că « societatea »  a fost mult prea indulgentă cu aceşti indivizi care refuză munca. În felul acesta, televiziunea, ca autor al unui discurs public validat de către Partid, vorbeşte mereu, şi o va face pînă în decembrie 1989, despre clemenţa sistemului, întotdeauna mai generous cu paria decît ar merita-o.

Paul Popescu-Neveanu, doctor ȋn psihologie, 49 de ani, în calitate de vice specializată a « opiniei publice », explica existența acestor « rebuturi »:

Sunt rămăşiţe ale unei lumi vechi, rămăşiţe care s-au strecurat pe canale secrete, care au intrat prin unghere ȋn edificiul nostru social. (…) S-a dovedit că, în cazul acesta ca şi în altele, conştiința a rămas ȋn urma dezvoltării materiale. Şi conştiința nu este (…) un factor secundar. Ţelul nostru nu este o societate de consum. Socialismul nu înseamnă nici pe departe numai belşug de produse şi sărăcie spirituală. Noi milităm pentru o societate nouă din toate punctele de vedere.[8]

Aceste opinii, care îi aparțin fie lui Ceauşescu, fie lui Dumitru Popescu, exprimate la ultimul congres al partidului (XI), confirmă deja un refuz clar al alterității – « rămăşiţă » de înlăturat – care n-are nicio legătură cu laxismul moral promovat în Occident în aceeaşi perioadă. Ca să nu mai vorbim despre absența simţului estetic modern. Nu trebuie însă să uităm că a existat în științele sociale americane din anii 1940-1950 o tendință centralistă și exclusivistă asemănătoare, manifestă în studierea « deviaţioniştilor », reuniţi în enclave « subculturale ».

Devianţii erau identificaţi în mod pozitiv şi etichetaţi, iar acest proces de etichetaj servea pentru mobilizarea împotriva lor a cenzurii morale şi a sancţiunii sociale. Aceasta avea ca efect – aşa cum recunosc cei care-şi amintesc de anumite lucrări ale lui Durkheim – întărirea solidarităţii interne a comunităţii morale. Aşa cum scrie Durkheim : « Crima apropie conştiinţele cinstite şi le concentrează » Acesta servea de asemenea la cimentarea conformităţii « regulilor » sociale prin pedepsirea şi stigmatizarea acelora care ieşeau din cadrul ei.[9]

Ceea ce se constată în aceste emisiuni de televiziune apare, în lumina istoriei culturale făcute de Stuart Hall, mai degrabă o întîrziere în raport cu un model dominant decît o atitudine antidemocratică specifică regimului comunist sau totalitar. În loc de anii 1940, în România, discursul sociologic moralizator se enunţă în 1970, într-un context politic evident diferit. Dar rămîne în suspensie întrebarea dacă un discurs centralist şi segregaţionist n-ar fi fost adoptat oricum, la un moment dat, într-o Românie evident înapoiată cultural.

Cartea lui Stark reconstruieşte making of-ul unei anchete de televiziune pusă ȋn serviciul propagandei, prin ceea ce ar fi trebuit să fie receptarea sa ideală din punct de vedere politic. A te pune ȋn serviciul propagandei, spune ea, nu este propagandă : prin urmare televiziunea ȋşi urmează misiunea sa socială, mai puțin de informare şi de divertisment, cât pentru a forma conştiința « politico-morală » a spectatorilor, pentru a se integra operei momentului. Activistă, televiziunea trebuia să fie ȋn serviciul unui etos de construit şi de promovat, ceea ce-i îngreunează misiunea, pentru că ceea ce avea de construit era imposibil de promovat. Rolul său va fi unul complex: ea trebuia să secrete substanța adezivă care să facă posibilă această « operă » istorică, şi mai ales munca depusă ȋn folosul acestei opere, ȋn această sintagma care este « opera de înfăptuire ». Pe măsură ce opera, ca produs finit, se termină, cealaltă operă, efect al adeziunii şi al entuziasmului popular, se consumă. Munca este absorbită de înfăptuire şi înfăptuirea rămîne efigia celui care a gîndit-o, Nicolae Ceauşescu. Dacă ȋn timpul anilor 1966-1969 putem număra emisiunile sociale şi economice consacrate individului « anonim », tipul ideal al muncitorului care « munceşte » pentru a « realiza » societatea socialistă din datorie, inocent de multe ori, adică firesc[10], promovarea spectacolului realizării realizate ȋl va arunca ȋn veritabilul anonimat. Televiziunea trebuia deci să ajute la mobilizarea societății pentru realizarea operei, dar opera o va deposeda de munca depusă: căci opera-proces, munca, nu există decât pentru a produce adeziunea la creator.

Însã exact acolo televiziunea, vom avea ocazia să o mai spunem, ȋncetează a mai fi utilă unui regim de putere a cărui violență se manifestă mai mult prin ascunderea adversarului decât prin lichidarea sa, prin revocarea vieții muncii şi vieții muncitorilor aparținând realității sociale mediatizate. Îndepărtându-se de la omenesc, aceasta încremeneşte din ce ȋn ce mai mult pentru a se estetiza conform dorinței de operă a lui Nicolae Ceauşescu. De ce să mai insistăm atunci pe un mijloc de comunicare în masă capabil să facă vizibilă o dinamică, dacă dorința lui Ceauşescu era să posede ȋntotdeauna  produsul finit ?

Principala emisiune informativă a zilei, Telejurnal, are de acum ȋnainte rolul de facto nu de a informa, ci de a transmite o trăire care să sugereze această « substanță adezivă » care leagă poporul muncitor de personalitatea creatorului :

Locul principal în emisiunile redacției de actualități îl ocupă, desigur, informația centrală, reflectarea activității conducerii de partid și de stat, reflectarea activității conducerii de partid și de stat. (…) Prezentarea sistematică a activității secretarului general al partidului este pentru noi toți o lecție „pe viu” a contribuţiei de primă valoare la crearea acelui tip de conducător necesar actualei etape şi în perspectivă a societăţii noastre. Informaţia centrală este – sub toate aspectele – ceea ce dă cel mai mult omului societăţii noastre socialiste sentimentul participării la viaţa întregii colectivităţi.[11]

Disertaţia lui Petre Popescu, unul dintre legendarii prezentatori ai Telejurnalului – foarte apreciat de către crainica Delia Budeanu[12] – prezintă devenirea politică – dar şi morală, iată – a programelor de televiziune româneşti de-a lungul anilor 1970, din perspectiva unui animator de emisiuni de actualităţi. Vom insista de altfel asupra importanței eforturilor puse în slujba realizării utopiei mediatice a difuzării « trăirii » ideologice. A insista pe trăire nu reprezintă nici un accident (ȋn raport cu propaganda din țările blocului comunist), şi nici reluarea identică a propagandei sovietice şi sovietizante a anilor 1950. De altfel, televiziunile « de ştiri » de astăzi nu funcţionează altfel. Insă e mult mai simplu să atragi telespectatorul prin plasarea lui în poziţie de judecător sau călău al puterii decît prin supunerea lui la aceeaşi putere.

A ȋnvălui afectiv discursul ideologic, a transforma injocțiuni ideologice ȋn sentiment, este ȋnainte de toate misiunea televiziunii, o dată ce puterea şi-a dat seama de virtuțile estetice ale acestui canal mediatic complex. Nimeni nu scapă de noile exigenţe, dar nu este mai puţin adevărat că, cu cât limbajul televiziunii este mai eficace ȋn termeni de manipulare psihologică, cu atât el se sustrage de la ceea ce i se impune de către propagandă. Trebuie remarcat faptul că toți redactorii de televiziune sunt obligați să respecte acest consemn, de a « da viață » politicii de partid. Nu doar Petre Popescu vorbeşte despre acest lucru, ci şi o crainică legendară a TVR, Sanda Ţăranu :

Încerc să fiu la curent cu principalele evenimente de ordin politic, social, economic, cultural-artistic. Viața noastră, realitatea noastră, e tumultoasă, diversă, surprinzătoare și uneori derutantă. De aceea, noi, care lucrăm în televiziune și dorim să fim veșnic în actualitate, în miezul problemelor, trebuie să știm să discernem în spiritul filozofiei marxiste, în spiritul politicii partidului nostru, adevăratul puls al vieții, necesitatea fiecărui moment, și s-o slujim la rîndu-ne la locul nostru de muncă. [13]

Ceea ce este cu adevărat remarcabil ȋn acest text – şi ceea ce face utopice exigențele de regularizare ale societății comuniste – este stabilirea unei ierarhii absolute ȋntre trăire şi semnificație (interpretarea, reflexia trăirii) ȋn interiorul unei dialectici imposibile. Adevărul trăirii nu trebuie căutat ȋn manifestările trăirii, ci ȋntr-o structură care ȋi este exterioară şi transcendentă : ȋn sensul Istoriei, aşa cum este indicat de către « politica de partid ». Ţelul televiziunii ca instituție de regularizare a subiectivității, după criteriul adevărului trăirii, formulat mai ȋnainte, nu se ȋndeplineşte decât ȋn punctul imposibil al coincidenței ȋntre sensibilitate şi adevărul acestei sensibilități desemnat a priori.

Sunt momente ȋn care interpretarea istorică nu ţine seama de lecturi, în care, ȋn urma discuțiilor cu « supraviețuitorii » epocii, dincolo de orice lectură de documente, se deschide un spațiu al prezenţei, unde apar limitele unei trăiri pe care cuvintele nu o pot reda. Atunci cercetătorul simte indispoziția pe care o provoacă o neputință, cu atît mai acută cu cît voința de a comunica percepţia este vie, şi cere să fie pusă la lucru.

Acum ne dăm seama de justețea remarcii lui Roland Barthes, deschizând primul său curs la Collège de France, lecția inaugurală din ianuarie 1977 : « orice cuvânt (…) este fascist ». El are dreptate, căci ȋn astfel de momente, cînd noi am vrea să redăm această trăire, cuvintele ne poartă direct la raționament : protagoniştii unui moment istoric au fost ori « colaboratori »  ori « eroi », unii au ieşit din asta murdăriți, alții au rămas « puri ». Însă, trăirea nu se pretează la acest lucru. De când am sesizat amplasamentul aproximativ al unei linii care separă fețele nostre publice şi ființele noastre private, ȋntr-o cultură şi un decupaj istoric date, raționamentul adus de către cuvinte suprimă trăirea sau o ȋnstrăinează.

La ȋnceputul anilor 1970, în plină glorie a televiziunii române, configuraţia acestei trăiri nu poate fi ȋnţeleasă de cel care, în 2012, încearcă să îşi amintească o experienţă trecută. Critica socială exercitată de către emisiunile TVR era un lux la îndemîna dorinţei generale de adevăr, a cărei satisfacere ȋndatorează societatea pe care o hrăneşte faţă de puterea care a făcut posibilă satisfacerea. Limbajul de lemn pe care Sanda Ţăranu ȋl foloseşte ȋn disertaţia sa ideologică din 1974 este recompensat de posibilitatea de a critica, poate chiar ȋn acelaşi limbaj, dispariţia emisiunii ce purta numele de Poşta TV, unde se citeau  scrisorile telespectatorilor la care televiziunea alesese să răspundă. Gestul critic corespundea celor două regimuri discursive publice încă active atunci: pe de o parte, discursul dorinţei, al dorinţei de repliere a eului asupra lui însuşi şi de expresie publică a lui, reprimat ȋncepând din 1948, şi, pe de altă parte, cel politic, de a ȋntări autoritatea celui care a făcut posibilă acţiunea dorinţei, aceea a lui Nicolae Ceauşescu şi a apropiaţilor săi, ȋn curs de cimentare a « regimului Ceauşescu »[14]. Or, nu există aici nici vinovaţi nici inocenţi : Ceauşescu acţionează pentru moment ca un om politic inteligent, care ştie să-şi asigure o legitimitate, iar societatea reacţionează normal, ȋmplinindu-şi dorinţele cu mijloacele accesibile. În acest moment, televiziunea este locul unde cele două regimuri discursive care au preiau răspunderea criticii sociale se întîlnesc şi intră în concurenţă. Nu instituţia televiziunii este instanţa care decide posibilitatea şi mijloacele pentru potolirea dorinţei de critică socială, ci doar cea care ȋi permite exerciţiul. Nu trebuie niciodată să abuzezi de acestea din urmă, deoarece efectele sunt imprevizibile : dacă libertatea criticii ajunge la libertatea de a critica chiar fundamentul parțialităţii acestei libertăţi, ce trece drept libertate va fi repede perceput ca o interdicţie. Or, acest preţ nu poate fi plătit de nicio societate centralizată. De aici începe deci adevărata cenzură.