de Mihaela Drăgan, Veda Popovici şi Arnold Schlachter

Pe 26 septembrie are loc deschiderea oficială a Zilei Europene a Limbilor, sub auspiciile Reprezentanţei Comisiei Europene în România (RCE), Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale (ANPCDEFP), Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României (DRI) şi unor institute culturale din reţeaua EUNIC. În programul anunţat e inclusă o “Cafenea literară interculturală” la care sunt invitate reprezentante şi reprezentanţi ai minorităţilor naţionale din România.

Ştirea evenimentului, deschis publicului, a circulat destul de limitat. Am aflat din om în om însă că minorităţile invitate să participe nu includeau minoritatea romă, cea mai numeroasă de pe teritoriul României. Nimic spectaculos, doar un alt nou gest de marginalizare şi desconsiderare. Din când în când însă, dezgustul faţă de ipocrizia guvernamentală locală[1] şi europeană iese la iveală.

Am scris un mail Comisiei Europene si am primit următorul răspuns: “Evenimentele organizate reprezintă efortul comun al mai multor parteneri, printre care se numară şi Guvernul României – Departamentul pentru Relaţii Interetnice, prin intermediul căruia am comunicat cu minorităţile. Din păcate, anul acesta programul este deja stabilit, lucrăm la acest proiect încă din luna februarie şi ne este imposibil să mai operăm schimbări în acest moment”.

Am sunat la DRI. La întrebarea de ce comunitatea romă nu este reprezentată printre celelalte minorităţi etnice și ni s-a răspuns că criteriul de selecţie pentru minorităţile invitate a fost şi cel al valorii literaturii produse, nu numai numărul reprezentativ al populaţiei minoritare.

Ne-am hotărât să mergem acolo, să vorbim în public.

În deschidere se citeşte un text cel puţin interesant, “Simţul european al ordinii”. Un text despre cum “omul” a realizat peisajul european “paradisiac”, “cucerind, populând, domesticind şi făcând acest pământ fertil”. Europa este în acest text un teritoriu marcat de peisajul ce reprezintă “un semn de pace stabilă şi prosperitate infinită”. Multicultaritatea, butaforică de la bun început (şi ca de obicei) prin citirea decorativă în mai multe limbi a aceluiaşi text, devine validă doar sub semnul “ordinii”, al “păcii” şi “bunăstării”. Aşa-zisa diversitate este acceptabilă doar sub ideea unei Europe ce “domesticeşte” şi “cucereşte”, cuvinte ce ar trebui să stârnească un profund disconfort oricărei persoane conştiente de istoria (şi prezentul) colonial a Europei.

Textul se dovedeşte cu atât mai relevant pentru context cu cât noi veniserăm să indicăm cele întâmplate şi pregătite pentru declanşarea unei discuţii reale despre aşa-zisa diversitate şi incluziune cu care se laudă instituţiile europene.

Ştiam de cu o seară înainte că fusese până la urmă invitat un scriitor rom, un poet, invitaţie relizată în ajunul evenimentului. Mai ştiam însă că acest lucru s-a întâmplat în urma agitaţiei pe care am stârnit-o, prin întrebările noastre insistente, cum ar fi: de ce nu este şi limba romani sărbătorită la acest eveniment dedicat limbilor minorităţilor naţionale din România? În final s-a întâmplat pentru a da bine. Pentru a mulţumi pe toată lumea. În nici un caz nu s-a făcut dintr-o voinţă reală de dialog. Ideea că i-am fi ajutat pe organizatori să îmbunătăţească evenimentul gândit de la început ca excluzând comunitatea romă ne deranja. Trebuia ca şi cei din public să afle cum s-au desfăşurat lucrurile.

La sfârşitul lecturilor fiecărei artiste reprezentante şi artist reprezentant ai minorităţilor, a urmat rândul reprezentării minorităţii rome. Totul făcându-se în ceasul al doisprezecelea, autorul nu avea textul proiectat pe perete şi nici biografia şi fragmente din lucrări în mapa de prezentare, ca ceilalţi. Era pur şi simplu prezent, însă nu consemnat. Fapt ce rămâne la fel până în ziua de azi, el lipsind din programul public[2], numele său nefiind menţionat niciunde.

Intervenim şi expunem situaţia publicului prezent. Imediat, reprezentanţii Comisiei Europene şi DRI încearcă să ne combată spusele cu diverse argumente, toate conţinând apeluri către civilizare şi bun-simţ. Textul citit la începutul evenimentului devine foarte relevant, ordinea europeană e foarte prezentă şi a fost perturbată. Identificarea cu această Europă a ordinii, a cuceririlor şi a domesticirii, departe de jungle şi savane, îşi arată caracterul violent, opresiv. Brusc, mai mulţi oameni se simt datori să potolească “sălbăticia”, “necivilizarea”.  Pentru că, nu-i aşa, Ziua Limbilor promovată de Comisia Europeană este o sărbătoare a bunei convieţuiri şi armonii, a unei “ordini desăvârşite, aproape ireale”. Interesant că, doar cu o zi înainte, aceeaşi Comisie Europeană se sesizează din cauza comentariilor anti-roma ale unui ministru francez[3]. Pentru acesta din urmă, populaţia romă şi felul său de a trăi reprezintă “pericole” şi sunt într-un raport de opoziţie cu comunităţile locale de francezi, neputând să se integreze în acestea.

Înapoi într-una dintre sălile de conferinţe ale RCE în România, atitudinea dominantă este foarte asemănătoare acelui ministru francez. Cei ce reacţionează la intervenţia noastră aduc argumente culturale: sunt zeci şi zeci de minorităţi, nu pot fi reprezentate toate (chiar dacă minoritatea romă este cea mai numeroasă). Urmează afirmaţii făţiş rasiste, când se afirmă că oricum cultura romă nu este o cultură suficient de veche încât să aibe literatură ce merită a fi invitată acolo. Totul culminează cu nişte teste de cultură, să se vadă dacă chiar avem dreptul să vorbim: unul dintre scriitorii invitaţi mă întreabă (pe Mihaela) dacă am auzit de Rajko Đurić, scriitor sârb-rom şi Šaban Bajramović, cântăreţ sârb-rom. Adică, domnişoara de etnie romă care vii să declami excluderea culturii minorităţii tale de către Comisia Europeană din România, ia să vedem – ai tu vreo idee despre această cultură?! Din fericire, nu am confirmat stereotipul aşteptat.

Urmează justificările, reprezentante ale Comisiei Europene gafează spunând că dacă nu a fost invitat nimeni din comunitate nu înseamnă că minoritatea romă nu este importantă pentru instituție, înșirând titluri de proiecte desfășurate pentru comunitatea romă. O altă reprezentantă insistă că intervențiile noastre sunt ilegitime, că ea însăși a stat de vorbă cu persoane rome și știe că diferența asta dintre ”rom” și ”țigan” este falsă, iar denumirea de ”țigan” nu este peiorativă, drept pentru care ea va continua să o folosească.

De aici, de altfel, încep reacțiile ofensive şi jignitoare. În mod previzibil, tonul folosit de noi este principala problemă, un ton necivilizat, lipsit de bun-simţ, un ton obraznic şi lipsit de respect. Argumentul tonului este unul clasic cînd e necesară reducerea la tăcere a cuiva care vorbeşte despre nedreptate. Categorii nehegemonice sunt constant puse la colţ pentru că nu vorbesc cum trebuie, pentru că le lipsesc calmul, tactul, diplomaţia, ce sunt, cel puţin în cazul de faţă, tipic europene. Probabil că nu suntem suficient de europenizaţi. Se vede că integrarea e un proces complicat când avem de-a face cu persoane necivilizate, şi care, nu-i aşa, rezistă constant “civilizării”. Atitudine şi cuvinte-cheie foarte asemănătoare remarcilor de cu o zi înainte ale acelui ministru francez.

Ordinea europeană este, astfel, perturbată de nişte “domnişoare” (modalitate la fel de standard de a infantiliza o femeie care vorbeşte) ce au “tupeul” să ia cuvântul. Ni se spune că avem dreptul să luăm cuvântul, însă nu aşa, creând scandal. Cineva chiar ne spune, sub presiunea momentului: “Taci! Taci!” în timp ce altcineva cheamă audienţa să se reîntoarcă la atmosfera armonioasă de poezie şi sărbătoare de dinaintea disturbării create. Acest autodeclarat spaţiu public european îşi găseşte limitele permisivităţii şi toleranţei chiar în acel “Taci!”, afirmaţiile ce nu convin atmosferei festive fiind agresiv puse la tăcere. Ridicolul contradicţiei nu face pe nimeni să dea înapoi. Şi nici o clipă nimeni nu argumentează că intervenţia ar fi nejustă în contextul în care este prezent totuşi un artist rom. Şi asta pentru simplul fapt că cei care au luat cuvântul ştiu că invitarea acestuia a fost făcută doar în preîntâmpinarea unui scandal.

Până la urmă, ne putem întreba ce ar trebui să ne scandalizeze? Gafele şi conduita de nescuzat a reprezentanţilor instituţiilor organizatoare sau binecunoscuta politică butaforică de multiculturalitate a instituţiilor europene? Poate că nici una, nici alta nu merită efortul. Însă unde ar fi cazul să începem să spunem stop este la invitaţia constantă de a ne identifica cu o Europă unde ordinea şi civilizarea sunt prioritare în faţa demnităţii şi respectului. O Europă căreia îi convine o forţă de muncă ieftină, considerată însă o ameninţare şi un pericol când are pretenţia unor drepturi. O Europă unde parteneriatul se face pe baza dovezii “civilizării”[4], şi bunul-simţ aparţine de jure unei anumite culori a pielii şi anumitor etnii, niciodată celor consideraţi ca fiind insuficient de ”europeni” şi acum şi probabil niciodată.