de Adi Dohotaru

Spre antropologia performativă

Cercetarea în paradigma acţiunii participative (PAR), prin definiţie colectivă şi angajată, este mai auto-reflexivă în relaţie cu cercetarea academică, cu accentul pus pe autonomia etanşă şi linear-textuală a subiectului investigator în raport cu domeniul ori obiectul investigat. Prin relaţionarea multiplă şi colaboratoare pe teren, presupusul obiect al cunoaşterii este transformat în subiect-partener al investigaţiei, motiv pentru care performance-urile la care fac referire sunt, de fapt, răspunsuri inovatoare la nevoile oamenilor din Pata Rât de a da forma unor nemulţumiri vizavi de ceea ce au perceput ca abuzuri ale autorităţilor.

Potrivit antropologului Alice McIntyre, care a fost influenţată de cercetările feministe ori de pedagogia radicală a sud-americanului Paulo Freire, principiile PAR presupun:

„(a) a collective commitment to investigate an issue or problem, (b) a desire to engage in self- and collective reflection to gain clarity about the issue under investigation, (c) a joint decision to engage in individual and/or collective action that leads to a useful solution that benefits the people involved, and (d) the building of alliances between researchers and participants in the planning, implementation, and dissemination of the research process”[1].

O astfel de abordare angajată şi subiectivă nu dihotomizează îndepartarea academică a cercetării şi relativa dezangajare în raport cu angajamentul activismului cetăţenesc, ci se concentrează pe o continuă distanţare şi apropiere, presupusă de auto-reflexivitate (ceea ce implică dedublare, subiectivare, empatie, chestionare a perspectivei proprii, a pasiunii morale şi a rolului jucat):

Anthropologists are not pure scientists. Their diaries, ethnographic novels, poems and monographs form a very important branch of literature akin to travel writing. Reflexivity is what defines this aspect of literariness in anthropological texts. […] Reflexivity is constructed based on the psychological concept of catharsis and the autobiographical pact (Bourdieu). Its reliability is based on a reconstruction après coup of a distanced look, a normative exigence and translatable aspirations. It is based on an exaltation of the faux-concret, and a micromania enticed by anecdotes. The diachronical perspective is considered essential towards a signum authenticum and a higher concept of self. For, if biography is not everything, everything is biography (Leon Edel). The same can be said of reflexivity. Reflexivity galvanizes discourse precisely because it expresses the silence within us, the indicible[2].

O a treia latură a antropologiei performative este practica spectaculară, artistico-politică ce deviază din tradiţia avangardei, cu trei filiaţii apropiate în timp şi legate de tumultul protestatar şaizecist: situaţionism, contracultură americană şi arte povera. Miza majoră a situaţioniştilor a fost „distrugerea artei ca sferă separată a vieţii şi realizarea sau integrarea pasiunii şi frumuseţii artei în viaţa cotidiană”[3]. Propunererile, adesea stradale, ale deturnării (détournement) şi derivei (dérive), presupuneau, afirma Guy Debord în Raport al Construcţiei de Situaţii, transformarea momentană, calitativ superioară, a unor ambianţe temporare cotidiene apolitice şi utilitare:

The main emotional drama of life, aside from the perpetual conflict between desire and reality hostile to desire, seems to be the sensation of the passage of time. In contrast to the aesthetic modes that strive to fix and eternalize some emotion, the situationist attitude consists in going with the flow of time. In so doing, in pushing ever further the game of creating new, emotionally provocative situations, the situationists are gambling that change will usually be for the better. In the short term the odds are obviously against that bet. But even if we have to lose it a thousand times, we see no other choice for a progressive attitude”[4].

Iar o astfel de deviaţie de la normativitatea cotidiană implică o conceptualizare şi tematizare atentă a situaţiei supuse atenţiei pentru a nu parea o distracţie butaforică de la sarcinile cotidiene, ori un eveniment cultural cu ambalaj social ori filantropic. Modalitatea de a evita bufoneria mass media ori abordarea estetic-intelectuală constă, aşa cum urmeaza sa prezint în cele trei exemple de performance-uri, în relaţionarea prealabila minuţioasa cu subiecţii expuşi, propunerea situaţiei conflictuale sau pasionale ca ilustrare mai adecvată a problemelor de care sunt afectaţi cei care se expun la un astfel de eveniment stradal, asumarea de către cercetator sau de deschizătorul unui spaţiu nou a unui rol secundar în cadrul evenimentului în ciuda tendinţelor presei de a se focaliza la interviuri pe voci autorizate şi familiare. Astfel, situaţiile propuse au rolul de a da voce celor consideraţi nedreptăţiţi, însa printr-o distilare culturală mai în adâncime faţă de larma şi emoţia protestului stradal ori a acţiunii directe, metode ce îşi pot epuiza resursele contestatare daca sunt uzitate abuziv sau cu un număr redus de oameni.

Despre activismul performativ

Contracultura anilor 1960-1970 s-a folosit major de societatea spectacolului, acaparată de sfera afacerilor, vedetele mediatice şi clasa politica, cu o atentă segregare între actanţi şi public, introducând „spect-actorul” lui Augusto Boal din Teatrul oprimaţilor[5], indiferent ca era negrul, feminista sau muncitorul oprimat. Performance-urile descrise mai jos pot fi considerate conferinţe de presă ale excluşilor, aceştia neavând nicio şansă de a fi expuşi publicului larg dacă ar imita conferinţele clasice. Evenimentele stradale provoacă adversarii rasişti, publicul xenofob sau indiferent. Iar practicarea unor valori egalitare specifice este un barometru concludent pentru a vedea susţinerea şi impactul mai mult sau mai puţin de nişă de care se bucură aceste idei. Conferinţa de presă stradală contractă timpul, care devine emoţionant, captivant şi senzaţional, deşi la antipodul comercialismului mediatic. Performance-ul sintetizează problema, stipulează conflictul într-o formă dramatică.

Dramatizarea are rolul de a scurtcircuita prin provocare un corp social durificat, chemând în ajutorul său empatia, prin apelul la un mesaj social esenţializat şi la solidarizare (calitate clasică a poeticii aristoteliene), dar şi distanţa critică, prin refuzul convenţiei soporifice şi prin redarea mai clară, prin ex-centrism, a faliilor dintre centru şi margine:

Everything about a successful press conference must be dramatic, from the announcements and phone calls to the statements themselves. Nothing creates a worse image than four or five men in business suits sitting behind a table and talking in a calm manner at a fashionable hotel. Constantly seek to have every detail of the press conference differ in style as well as content from the conferences of people in power. Make use of music and visual effects. Don’t stiffen up before the press. Make the statement as short and to the point as possible. Don’t read from notes, look directly into the camera. The usual television spot is one minute and twenty seconds. The cameras start buzzing on your opening statement and often run out of film before you finish. So make it brief and action packed. The question period should be even more dramatic. Use the questioner’s first name when answering a question. This adds an air of informality and networks are more apt to use an answer directed personally to one of their newsmen. Express your emotional feelings. Be funny, get angry, be sad or ecstatic. If you cannot convey that you are deeply excited or troubled or outraged about what you are saying, how do you expect it of others who are watching a little image box in their living room? Remember, you are advertising a new way of life to people. Watch TV commercials. See how they are able to convey everything they need to be effective in such a short time and limited space. At the same time you’re mocking the shit they are pushing, steal their techniques[6].

Pasionat de cercetarea mişcărilor sociale şi de avangardă ale anilor 1960, curentul Arte Povera m-a încurajat să întrevăd posibilitaţi estetice şi conceptuale în folosirea unor material simple şi „sărăce”, în afara confirmării pieţei artistice a artei „bogate” din galerii şi muzee, obiecte ready-made resemnificate într-un flux temporar, dincolo de dihotomia instituţionalizată a artei în spaţiu public şi a vieţii de zi cu zi[7]. Arte povera a fost necesară şi într-un sens strict adaptiv, într-un context al unor urgenţe cetăţeneşti situate în afara lentorii şi birocraţiei proiectelor de finanţare. Cele trei evenimente stradale sunt redate în ordine inversă, pe masură ce metoda antropologiei performative s-a conturat în urma interacţiunii pe „teren” şi a interviurilor realizate.

Precaritatea muncii

F.P.P. din Noul Pata Rât era la Profi şi se afla din întâmplare într-un birou unde şefii se uitau peste nişte CV-uri, care aparţineau câtorva persoane de pe str. Coastei. Şefii vazând adresa au zis ca nu îi angajează pentru ca sunt „ţigani borâţi”, apoi au aruncat hârtia la gunoi. Pe F.P.P. nu l-au observat, pentru ca „am noroc ca îs mai alb la faţă şi nu ştia ca stau chiar acolo că eu am buletinul în altă parte… şi numai să vă daţi seama, d-apăi dacă vede acuma Pata Rât, nu te angajează nimeni, îi mai rău”.

Claudia Creţa, Asociaţia Coastei. Foto: Emese Apai

Din acest motiv, oamenii mutaţi de pe strada Coastei la Pata Rât au insistat cu succes pe lânga autoritaţi ca să schimbe în adresele lor denumirea străzii pe care stau pentru a nu fi respinşi la angajare. E.G. şi concubinul ei arata relaţia dintre locuirea stigmatizată din Pata Rât şi munca precară, amintindu-şi de vremurile mai bune de dinainte de criza economică de pe str. Coastei, când patronii veneau dupa ei pentru a le oferi de lucru în construcţii, într-o perioada când zona Clujului cunoştea probabil cel mai mare boom imobiliar la nivel naţional:

– E.G.: Vreau sa-ţi spun că oamenii ce am fost mutaţi, îs foarte schimbaţi. Deci nu mai îs ce o fost pe Coastei, foarte-foarte mult s-o schimbat. Şi o devenit chitroşi. Deci, invidioşi, să nu vadă ca tu mânânci mai bine ca ei, că-i bai, ca de ce mânci mai bine, de unde ai, şi de genul ăsta, ştii. Foarte, şi lumea o devenit mai rea, deci nu mai e cum o fost, cândva, acolo pe Coastei. Ca acolo o fost altă viaţă. Ai putut sa stai de vorba cu cineva, daca n-aveai bani, şi avea un vecin, mereai, dă-mi nişte bani împrumut, până în data de, când ajunge, deci nu se punea problema ca nu-ţi da. Îţi dadea, dar aici şi daca are, şi mergi sa-i ceri, îţi zice că n-are.

– Concubin: Adevărul e că acolo pe Coastei, aşa cum o fost, era foarte multă lume care venea după băieţi la lucru.

– E.G.: Oameni, da.

– Concubin: Tot timpul.

– E.G.: Aici nu mai vine nici dracu.

– Concubin: Tot timpul făceai, pai şi eu de exemplu, ca înainte de Paşti când mi-am adus lucrurile acasă…

– E.G.: E zugrav de meserie, ţi-am zis.

– Concubin: Am fost în Floreşti şi am făcut un apartament, în 2 zile, mi-am adus din scule acasă, că omul o plecat la ţară, sa-şi facă Paştele, el o venit în Pata Rât cu nevastă-sa, o zis că nu-i adevărat [vazând Dallas-ul]. Eu am spus, că ho, eu mai sus stau… Degeaba, na, că vezi, că omul se sperie… şi la domnul ăsta la care am făcut apartamentul, îs tot ţigani. Păi degeaba. Că nevastă-sa când o văzut, că nu-i adevărat. […]

– E.G.: Şi acolo patronii veneau cu drag, acolo sus pe Coastei. şi mai statea la o bere, la o cafea, povesteam, aici nu mai vine nimeni. Îi diferenţă, foarte mare diferenţa, serios.

– Intervievator [Hajni Harbulka]: Şi lucraţi cu patron? Sau aşa…

– Concubin: La negru, mai mult la negru. Anul trecut am lucrat la un patron, cu contract de muncă.

– E.G.: Şi eu de aia vreau amu să mă duc să mă angajez, ca vine iara iarna pe capul meu. Măcar să am din ce sa trimit copii la şcoală, să am din ce să plătesc cheltuielile.

– Intervievator: Da, trebuie, că altfel…

– E.G.: Ce să faci? Asta e.

– Concubin: Pai, şi criza asta mult o afectat construcţiile. Tot o afectat. Foarte slab se câştigă acuma, faţă cum s-a câştigat înainte, înainte ieşeai bine cu banii…

– E.G.: Înainte în fiecare săptămână îmi aducea câte 10 milioane, crede-mă ce-ţi spun, pe săptămână. […]

– Concubin: Totuşi, înainte era mai altfel. Pâna înainte sa fim mutaţi aci. Şi mulţi oameni veneau sus la noi… Şi când ne-am mutat aici, încă mai lucram la domnul ăsta, [procurorul] Burz, de care ţi-am spus, o venit după noi, dar n-am avut curaj să-l aduc sus. Şi am venit jos la el, la linia ferată [la 1,5 km distanţă]. N-am preferat sa-l aduc sus.

F. P. are o firma cu doi angajaţi şi o contabilă. Prinde contracte de deratizare şi îngrijire spaţii verzi, iar pe timp de iarna lucrează în Italia ca tractorist alături de soţie care lucrează la recolta de mandarine. A luat iniţiativa de a propune primăriei servicii de economie socială pentru întreţinerea spaţiilor verzi, astfel încât oameni din Pata Rât sa se auto-susţină, iar Noul Pata Rât să arate mai îngrijit, odată cu închiderea rampei. Profitul rezultat în urma unor contracte cu municipalitatea, la care nu au acces din cauza concurenţei firmelor mari, ar putea fi investit parţial în activităţile cu profil educaţional, sociale şi de mediu (plantarea unor copaci, curăţenie etc.) ale Asociaţiei Comunitare a Romilor din Coastei. Ideea plantării copacului sau a pomului apare şi în relatări din zona învecinată, Dallas-ul, ca semn al unei comunităţi armonioase, fiind probabil o referinţă biblică, pe filiera neoprotestantă: „În timpul liber, ce poţi sa faci? Că mare lucru nu. Cred că, cum mi-am făcut un pic de curte aici, mai curăţ, mai mătur, mi-am plantat şi un pom, că am spus sa fie ceva, cât de cât să schimbe aerul de aici”. Odată cu trecerea timpului din ce în ce mai puţine familii mutate de pe str. Coastei îşi fac iluzii cu privire la o mutare rapidă din zonă, motiv pentru care nu mai accentuează în narativele lor latura victimizării, ci dimpotrivă, subliniază dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia locativă.

„Dacă aş avea o putere, ce aş putea să fac eu, de exemplu, pentru comunitatea asta. Deci, în primul rând, aş moderniza drumul, caci fără cale de acces nu poţi să faci absolut nimic. În al doilea rând, aş introduce un mijloc de transport. În al treilea rând, aş lăsa oamenii sa aducă la aceeaşi culoare, din acelaşi material, să se poate extinde, sa-şi creeze un cămin în limita posibilităţilor, dar după nivelul numeric al familiei. Înţelegeţi? Aş ajuta oamenii din partea de sus, introducerea curentului electric, şi cu acte doveditoare, cum că s-a repartizat din partea primăriei o locuinţă sau un teren, pentru ca sa-şi poată crea o locuinţă. Introducerea gazelor ar fi o prioritate foarte mare, pentru că având gaz, poţi sa-ţi faci o baie, poţi sa-ţi faci un foc, poţi sa-ţi faci încălzire, poţi sa-ţi faci aproape orice”, spune F.C, motiv pentru care a fost propus primăriei un parteneriat în data de 18 martie 2013.

Performance manechin

Memoriul prevedea ca firma lui F.C., având ca asociat Asociaţia Comunitară a Romilor din Coastei, sa creeze printr-un contract cu primăria o întreprindere socială care să înfiinţeze „locuri de muncă pentru oamenii din Pata Rât; să utilizeze o parte din profitul acestei întreprinderi sociale (partea care nu va fi reinvestită) în vederea contribuţiei la îmbunătăţirea condiţiilor de locuire şi a calităţii zonei verzi din jurul caselor modulare din Pata Rât, precum şi în vederea susţinerii activităţilor comunitare ale Asociaţiei; sa presteze servicii cetăţenilor din Cluj-Napoca şi inclusiv celor din Pata Rât prin care să contribuie la transformarea acestuia într-un oraş verde mai curat”. Acordarea unor lucrări publice prin măsuri afirmative ar fi trebuit să dovedească că cei evacuaţi doresc să „muncească şi să participe ca partener demn la viaţa municipiului”. În acest sens, încă din anii 1976, la conferinţa Habitat I din Vancouver, urbaniştii prezenţi au aratat că locuinţele sociale finanţate de stat fără implicarea comunităţii în cauză şi prin aceasta oferind locuri de muncă la ridicarea locuinţelor viitorilor rezidenţi, sunt destinate eşecului. Tot astfel, construcţia de locuinţe sociale pe scară largă s-a dovedit deficitară pentru că trebuie ajutate comunitaţile în formalizarea eforturilor anterior „ilegale” de a-şi construi un areal de locuit (construcţie graduală a caselor cu implicarea rezidenţilor, organizare colectivă în interiorul comunităţii pentru îmbunătăţirea reţelelor de infrastructura etc.)[8].

Performance cu un manechin. „Munca nu e un lux. E un drept!”

Pentru a ilustra ideile oamenilor, surpinse prin interviurile realizate în cercetarea SPAREX şi în memoriul asociaţiei, am planificat performance-ul „Munca nu e un lux. E un drept!”, din data de 18 martie, orele amiezii, şi nu după-amiaza, pentru a putea veni presa, în centrul Clujului. Am anunţat media că „în cadrul spectacolului stradal, participanţii vor încerca să amplaseze un manechin costumat în haine de muncitor în vitrinele unor magazine simbolice pentru capitalismul consumerist (banci, magazine cu articole de lux, cafenele etc.), pentru a aduce astfel în spaţiul public al oraşului, invadat de branduri ostentative, problema dreptului la muncă decentă”. Eram însoţiţi de mesaje ca „Economie pentru societate, nu pentru corporaţii!”, „Dreptul la muncă este garantat de Constituţia României”, „Antreprenoriatul social creează locuri de muncă!”,„Noi muncim, nu cerşim!”, „Noi lucrăm pentru economie socială. Voi?” etc., pe care le-am plasat în vitrina unui magazin. Am precizat ca acţiunea gLOC de solidarizare depăşeşte graniţele etnice ale ghetoului din Pata Rât şi că mesajul nostru este unul social, „adresându-se şi muncitorilor disponibilizaţi de la Mechel Câmpia Turzii, cât şi altor persoane al căror drept la muncă decentă este încălcat”.

Manechinul era un „guler albastru”, îmbrăcat într-o salopetă albastră, cu o caciulă. Manechinul ne-a fost oferit gratuit de patronul unui magazin pentru câteva ore, iar ceainăria Demmers ne-a dat vitrina localului pentru a expune manechinul şi mesajele legate de dreptul la o muncă decentă. Ideea amplasării manechinului în spaţiul public vine în contextul în care central oraşului este confiscat de imagini cu clienţi fericiţi şi branduri celebre, fără referiri la calitatea noastră de cetăţeni şi cu atât mai puţin sunt prezente mesaje despre muncitori care nu sunt „gulere albe”. Ne-am adunat vreo 30 de persoane, câţiva din Pata Rât, alţii din mediul universitar şi o jumătate de duzină de jurnalişti. Înainte de a ajunge în ceainărie, unde aveam o înţelegere pentru plasarea manechinului în vitrina, sunt încercate alte locaţii, magazinul de îmbrăcăminte de lux Soho şi banca ING.

Încercarea de plasare a manechinului a creat, desigur, un conflict, iar ideea performanceului a fost chiar aceea de a-l specifica percutant, deşi simbolic, şi într-o joacă apparent detensionată. La Soho, ni s-a spus că nu încape manechinul în vitrină, ei având alte produse de vânzare. Iar la ING am fost refuzaţi, fără contondenţe, pe un ton ceremonios din cauza jurnaliştilor care filmau şi fotografiau, spunându-ni-se ca trebuie sa formulăm o cerere scrisă la care managementul băncii ne va răspunde zilele următoare, dar momentan nu putem plasa muncitorul în vitrină. Reacţiile erau de mirare, stupefacţie şi neîncredere, deşi verbalizarea era timidă la văzul presei. Dialogul era absurd, deşi politicos, şi se baza pe ceva de genul: „Putem plasa un muncitor în vitrina alaturi de reclame cu clienţi fericiţi şi branduri?”, „Vai, dar nu avem destul spaţiu”. La a treia încercare, oamenii mutaţi în Pata Rât, membri ai primei asociaţii „grass roots” rome din Cluj, au fost acceptaţi. Lânga manechin erau postate mesaje sociale, iar E.G. din Pata Rât stătea lângă, într-o poziţie imobilă, cu un mic banner. O acţiune similară a realizat ulterior un sindicat danez ce a plasat în vitrina magazinelor muncitori cu educaţie superioară, „white collar”, care nu îşi găsesc de lucru în timpul crizei, ca metodă de sensibilizare a opiniei publice[9]. În faţa vitrinei, oamenii din Noul Pata Rât dădeau interviuri cu privire la serviciile pe care firma le poate oferi ăi ce intervenţii pot planifica pentru a-şi îmbunatăţi situaţia locativă şi de muncă. Trecătorii se opresc să vadă ce se întâmplă, câţiva fac fotografii cu muncitorul din vitrină. Vine poliţia, ne întreabă ce facem, daca avem „autorizaţie”, ne legitimează, aşa cum s-a întâmplat la toate acţiunile publice gLOC. Când aud că ducem memoriul la primărie, ne însoţesc pentru „protecţie”.

Trecător şi manechin

În ciuda speranţelor noastre, Pata Rât înflacarează imaginarul extremist, astfel receptarea demersului în media este preponderent rasist, iar publicaţiile locale nu cenzurează injuriile pentru a creşte traficul pe site. În Ziua de Cluj, apar 5 comentarii anonime, fără diacritice, toate rasiste, dintre care spicuiesc două. Un comentator spune: „Sa fie blestemati politicienii din primii ani de dupa 90 care au acceptat schimbarea titulaturii de „tigan” in „rom”, fara sa prevada nenorocirile ce urma sa le aduca aceasta miscare pentru tara noastra! Afara sunt numiti rom, romany, roma people. Pai normal ca pentru cei neavizati sau nu foarte interesati „romanies” si „romanians” sunt cam unul si acelasi lucru. Si scandalul asta recent cu Marea Britanie se datoreaza tot lor. Dar ca sa nu fie catalogati drept rasisti, englezii sunt impotriva primirii de noi imigranti din Romania si Bulgaria, adica ne stampileaza pe toti”. Altul indică faptul că „politica de ajutor social le-a dat putere mai mare decât celor care muncesc, mai ales la ţară. Şi în plus de ce să mai lucrezi pământul dacă din această activitate nu obţii cât primeşte un ţigan care stă şi…. în plus te şi fura când este de recoltat. Sperăm că nu vorbim cu păcat, dar trebuie rezolvate aceste anomalii, datorate administraţiilor locale … şi politicienilor care şi-au cumpărat voturile pe spatele plătitorilor de taxe (de la care se iau fonduri şi se transferă spre cei care nu au dreptul)”[10]. Pe cel mai popular site mediatic local, Ştiri de Cluj, un comentator se semnează MOARTE TIGANILOR şi scrie: „NU ANGAJEZ TIGANI! NU CUMPAR DE LA TIGANI! TIGANII NU SUNT BINE VENITI!!!”[11]. În Foaia Transilvană, un comentator remarca: TARA ARDE SI TIGANII NE LIPSESC!!! LASATII CA AVEM IN CLUJ DESTULE PRIORITATI, NU TIGANII! REZOLVATI ACCIDENTELE TRAFIC,SEMAFOARE,REDUCETI DIN TAXE,OCUPATI-VA DE CHESTII POZITIVE ORASULUI,NU TIGANII!”[12].

Având în vedere că politicile sociale rasiste aduc popularitate electorală, aşa cum s-a întâmplat cu primarul băimărean Catalin Cherecheş, care a avut un succes electoral de 86% şi ca urmare a evacuării forţate a romilor într-o zonă industrială, toxică[13], dar şi defulării majoritare de felul celor menţionate în comentarii, nici primăria nu a avut interesul de a raspunde la memoriul depus în termenul legal de 30 de zile. De aceea, şi performance-ul, în lipsa unor acţiuni mediatice şi asociative similare care sa apară constant în spaţiul public, a intrat în tipologia unei receptări mediatice a binomului stereotip al „ţiganului ispăşitor”, al infractorului sau victimei, „ţigan ispăşitor” vinovat pentru sărăcia autohtonă, accentuată de criza economică, prin identificarea cu o imagine a mizeriei.