de Adi Dohotaru

Rezumat:

Eseul despre locuirea şi munca din Pata Rât, în apropierea gropii de gunoi a oraşului Cluj, propune o tehnica de abordare a drepturilor omului, în speţă a discriminarii rasiale prin segregare ghetoizată, la intersecţia dintre cercetarea prin acţiune participativă (Participatory Action Research), activismul cetăţenesc şi arta performativă. Tehnica trans-disciplinară a antropologiei performative avute în vedere într-o definiţie laxă încearcă să echilibreze activismul cetăţenesc informal sau instituţional susţinut de un discurs moral al drepturilor omului (asumat instituţional pretutindeni, însă doar la nivel declarativ), cu investigaţia academică angajată în comprehensiunea faliilor dintre limbajul drepturilor şi inegalităţile economice sistemice (pentru a înţelege impactului scăzut al civismului militant) şi arta spectaculară cu mesaj socio-politic (ca modalitate de dezinhibare şi încurajare a participării cetăţeneşti într-un mediu politic relativ pasiv în comparaţie cu alte state ale UE). Deşi se bazează în principal pe mărturii din Pata Rât, eseul are la bază câteva zeci de interviuri şi întâlniri informale cu rezidenţi în aşezari informale, activiti pentru drepturile omului, funcţionari şi politicieni locali din Cluj, Ploieşti, Calaraşi, Miercurea Ciuc şi Târgu Mureş în intervalul 2011-2013, majoritatea interacţiunilor fiind realizate în cadrul proiectului SPAREX[1]. Antropologia performativă la care ma refer înţelege performance-ul într-un sens mai restrâns decât utilizarea sintagmei în studiile culturale, aşa numitul performative turn din discipline extrem de diversificate de la teatru la arheologie. În acest sens, performance-ul este un act artistic trans-disciplinar, o punere explicită în scenă ce îmbină teatrul forum, coregrafia, dansul, cântecul, manifestaţia stradală etc., fără a fi perceput că ar fi vreuna dintre aceste discipline, punere în scenă care se bazează, desigur, pe o documentare antropologică prealabilă.

Ghetoizarea din Cluj

 
La marginea gropii de gunoi a Clujului, s-au format după 1989 patru comunităţi relativ distincte (Dallas, Cantonului, Noul Pata Rât, Rampa), cu aproximativ 1.500 de persoane, marea
majoritate fiind romi. Exista deja o aşezare informală de mici dimensiuni în perioada comunistă, dar procesul formării ghetoului respectiv este condiţionat de procesul formării unei economii de tip neoliberal ce s-a instaurat dupa Revoluţie, care a condus la de-proletarizarea unei părţi masive din societatea românească şi la excluderea şi rasializarea accentuată a romilor[2], foşti proletari industriali şi agricoli cu o calificare scăzută, care au fost mutaţi la Pata Rât din centrul sau de la periferiile oraului unde locuiau adesea fără acte de proprietate.

Pata Rât, rampa. Foto: Cătălin Berescu

Peste 40% dintre rezidenţii Pata Rât au fost angrenaţi în acest proces de segregare ca urmare a gentrificării urbane. Alţii au ajuns din proprie iniţiativa sau chemaţi de familii ca să lucreze în rampă în condiii toxice şi nelegale, peste 50% dintre locuitorii fiind antrenaţi într-un proces de agregare, pe o piaţă a deşeurilor formată în jurul rampei, ca urmare a exploziei unei economii de consum ce s-a format la sfâritul anilor 1990. Se poate constata astfel un fenomen de agregare specific unui sistem neoliberal periferic, ale cărui caracteristici principale sunt mai accentuate în ghetouri ca Pata Rât, cu o rampp administrată privat şi cu locuinţe informale. Precarizarea muncii, lipsa unor contracte stabile, de-reglementarea, non-intervenţia statului, absenţa unor asigurări sociale, medicale ori a unui sistem de pensii pentru sutele de muncitori informali care colectează selectiv deşeurile din rampă, sunt trăsături ale unui sistem economic bazat major pe echilibrul dintre cerere şi ofertă, costurile sociale sau de mediu fiind marginalizate, după cum vom vedea şi în cazul expus aici.

Potrivit tipologiei lui Loïc Wacquant, Pata Rât este un spaţiu ghetoizat, sintagma care se aplică cu grabă jurnalistică ori polemică în situaţii inadecvate, legate de infracţionalitate ridicată,
dezordini urbane, sărăcie ori segregare. În acest sens, ghetoul nu trebuie categorisit în analogie cu enclavele imigranţilor ori cu mahalalele urbane ale muncitorilor precari, ci cu tabăra de
refugiaţi, cu închisoarea, cu rezervaţia[3]. Ghetoizarea devine o metodă de a segrega pierzătorii unor lupte rasiale şi de clasă în economii de piaţă ale căror stratificare şi inegalităţi sunt net superioare celor comuniste, perioadă dupa care multe persoane intervievate manifestă nostalgie. Pata Rât are caracteristicile ghetoului şi nu ale unei colonii răsărite la marginea unui oraş, aşa cum s-au înfiinţat câteva în preajma Clujului. Este relativ omogenă etnic, are o structură organizaţionala autonomă şi o identitate colectivă stigmatizată, care separă locuitorii rampei de majoritarii din oraş sau de comuna Someşeni, din imediata vecinătate.

În 1516, senatul Veneţiei dispune ca evreii sa fie duşi în Ghetoul Nou, o insulă izolată, înconjurată de ziduri înalte şi gardieni care închideau noaptea cetatea, evreii fiind pedepsiţi pentru părăsirea incintei pe timpul nopţii, chiar dacă pe timpul zilei erau lăsaţi sa presteze activitaăţile economico-financiare dispreţuite de creştini, într-un timp în care politica este influenţată puternic de dogme religioase, tradusă în termeni morali, ai gustului şi dezgustului, puritaţii şi impurităţii (evreii eretici posibili purtători de sifilis, portretizaţi ca necuraţi şi totodată senzuali şi corupători prin obiceiurile lor), politică foarte asemanatoare cu delegarea unui spaţiu convenabil pentru romii indezirabili şi „mizeri” de la Pata Rât, aşa cum apar în multe comentarii anonime în media locală). Modelul acesta se extinde catre alte părţi ale Europei:

One can detect in this inaugural moment the four constituent elements of the ghetto, namely, (i) stigma, (ii) constraint, (iii) spatial confinement, and (iv) institutional
parallelism. The ghetto is a social-organizational device that employs space to reconcile two antinomic functions: (1) to maximize the material profits extracted out of a category
deemed defiled and defiling, and (2) to minimize intimate contact with its members so as to avert the threat of symbolic corrosion and contagion they are believed to carry. If the
target population did not serve an essential economic function, it could be kept out of the city or expelled from it—as Jews had been periodically in medieval history. If that same
group were not irremediably tainted, it would simply be exploited and allowed to mingle in the city in accordance with its position in the division of labor. It is the conflicting
combination of economic value and symbolic danger that made handling Jews problematic and spurred the invention of the ghetto[4].

 
Printr-o tehnică ce se poate denumi a posteriori a antropologiei performative ce implică activism civic, cercetare prin acţiune participativă (PAR) şi performance artistic stradal, am
încercat să prezentăm instituţiilor abilitate şi opiniei publice motivele pentru care ghetoul Pata Rât este rodul unei construcţii politice şi economice conştiente, deşi ascunse privirii publice, şi nu produsul unei creaţii „naturale” din partea unor persoane cu alte obiceiuri care refuză integrarea socială (cea mai concludentă afirmaţie în direciţa schiţată mai sus este a unei feţe bisericeşti cu o funcţie relativ importantă în ierarhia Arhiepiscopiei Clujului care ne compatimea pentru străduinţa de a-i scoate pe romi din „mediul lor natural”).

Ca reacţie la o evacuare forţată din 17 decembrie 2010, care a condus la mutarea a aproximativ 300 de persoane de pe strada Coastei (o zona rezidenţială a Clujului) la Pata Rât
(groapa de gunoi a oraşului), s-a format un ansamblu de activişti ce au colaborat într-un cadru informal, în Grupul de Lucru al Organizaiilor Civice (gLOC). Campania gLOC, din care fac
parte rezidenţi din Pata Rât şi universitari, persoane din mediul asociativ şi artişti solidari cu ei, a presupus organizarea de manifestaţii, realizarea de petiţii şi articole, propunerea unor strategii de incluziune socială şi negocieri cu instituiţile statului, acţiuni de advocacy, conferinţe şi mese rotunde etc. De pildă, doar într-un interval de peste doi ani au fost iniţiate o duzina de manifestaţii şi de petiţii, care au generat sute de materiale mediatice şi preluarea subiectului Pata Rât pe agenda publică în alta cheie decât a depunerii neconforme a deşeurilor oraşului. În linii generale, propunerile gLOC vizează, în spiritul justiţiei sociale, incluziunea locativă a persoanelor din Pata Rât şi care au minima posibilitate de a se integra în oraş, îmbunataţirea infrastructurii de la Pata Rât, condiţii decente de locuire, stoparea evacuărilor forţate către Pata Rât, slujbe legale şi protejate pentru romii din rampă care lucrează în condiţii toxice şi fără contracte de muncă, mai ales în condiţiile închiderii spaţiului poluant de depozitare ca urmare a încalcarii standardelor UE de gestiune a deşeurilor.