de David Schwartz

Teatrul SubPământ. Valea Jiului după 1989  este un proiect de observație cotidiană și analiză critică a existenței unor comunități afectate decisiv de schimbarea politică din anii ’90. Proiectul documentează situația economică, viața și munca minerilor în post-socialism.
Spectacolul Sub Pământ are la bază o cercetare în Valea Jiului, coordonată de Mihaela Michailov (dramaturg), Vlad Petri (fotograf), David Schwartz (regizor). Cercetarea a avut mai multe direcţii – ateliere, discuţii libere şi interviuri cu mineri, soții de miner, pensionari, paznici de mină, lideri de sindicat, oameni care trăiesc din furtul de cărbune, copii.

Spectacolul Sub Pământ a fost prezentat, în cursul anului 2012, în comunități minerești și muncitorești din 11 orașe din Transilvania (Aninoasa, Lupeni, Petrila, Petroșani, Uricani, Vulcan, Brad, Hațeg, Baia-Sprie, Cavnic, Tăuții-Măgherăuș). Intrarea la spectacole a fost gratuită. Spectacolul a fost gândit ca punct de pornire pentru o discuție cu publicul, despre situația actuală a fostelor orașe industriale, problemele cele mai acute, legate de sărăcie și migrație, și imaginarea unor eventuale soluții și a unul viitor posibil. Au participat spectatori de vârste diferite, de la copii la oameni trecuți de 80 de ani, din grupuri sociale foarte diverse (mineri, muncitori și muncitoare, intelectuali locali, paznici, șomeri, pensionari, romi afectați de sărăcie extremă). Într-un singur loc, la Tăuții Măgherăuși, a asistat la dezbatere primarul localității. Spectacolele și dezbaterile au avut loc în Casele de Cultură locale sau în școli. În cele mai multe dintre orașe, a fost prima dată, după 1989, când s-a jucat în localitate un spectacol de teatru pentru adulți. În continuare, sunt redate fragmente din discuțiile post-spectacol din orașele Brad, Hațeg, Baia Sprie, Tăuții-Măgherăuș, Petrila.

BRAD:

A., farmacistă: Ne-am regăsit bunicii, ne-am regăsit unchii, ne-am regăsit poate… văduvele, pentru că fiind o zonă minieră, și aici sunt destule văduve, am regăsit situațiile, pentru că și noi avem aceeași problemă în zonă, deci ne-am ”scuturat” puțin văzând piesa. Putem spune că sunteți culegători de folclor minier! Și bunicul meu avea un cântec, zicea că ”plec din brațele mândruței, îmi iau lopata și mă duc”, așa ceva… Cu jale, dar și cu mândrie. E chiar frumos de studiat, sunt și lucruri frumoase în viața minerilor, nu e doar așa că intră acolo, sunt negri, ies afară, merg și beau, vin acasă, își bat nevestele, e mult mai mult de atât. Fiecare om are povestea lui!

Putem face o paralelă asupra căreia se va discuta enorm București-Valea Jiului, și nu numai Valea Jiului, toată partea asta care a fost sub amprenta mineritului atâția ani, pentru că, înainte de 1989, aici s-a construit, au venit multe persoane, atât din Moldova, cât și din alte părți. Acum au plecat înapoi, și în urma lor n-a rămas nimic, ați văzut Valea, sunt blocuri nelocuite, blocuri turn nelocuite!

HAȚEG:

P., paznic de școală: Multe din aspectele pe care le semnalați voi despre Valea Jiului se înâmplă cam în toate zonele. Același lucru se întâmplă și în orașul nostru: și aici s-a închis totul, toate întreprinderile, nu mai sunt locuri de muncă, tot la fel se procedează și aici, se fură – aceeași problemă o au paznicii! Exact aceleași probleme – fierul vechi: tot ce a fost, fabrici, s-a dat la fier vechi, se îmbogățesc alții și marea masă sărăcește, lumea-i fără perspective, nu mai știi ce să faci, exact exact! (…)

Eu nu prea văd soluții la lipsa locurilor de muncă, cel puțin, într-un viitor apropiat, eu nu văd soluții! Oamenii pleacă în străinătate pentru că n-au ce să lucreze aici! Și atunci se duce și lucrează acolo orice, chiar dacă e o muncă umilitoare să zicem, dar știe pentru ce o face. Ar face-o și aici dacă ar fi bine plătit. Dar aici te duci să lucrezi pentru 5-6 milioane, minimum pe economie, și…

M., chelnăriță: Tot ești umilit! Ești de multe ori umilit!

P., paznic de școală: Eu am vreo 12 calificări. Dar nu mai sunt locuri de muncă în domeniu. Am vreo 4 în industria alimentară, că am lucrat la fabrica de conserve. N-am ce să mai lucrez cu ele. Sunt lăcătuș-mecanic. N-ai unde să mai lucrezi lăcătuș mecanic. Sunt fochist – n-ai unde să lucrezi fochist. Am făcut pompieristică douăzeci și ceva de ani – acuma îs din ăștia privați și trebuie să fii tânăr. Am și calificare pentru șantier, dar la astea mă împiedică sănătatea. Am probleme cu spatele și nu mai pot lucra ca fierar-betonist sau dulgher. Și-atunci a trebuit iar să mă reprofilez. Am făcut un curs de calificare ca agent pază și protecție. Am lucrat la privat, nu mi-a dat banii, a trebuit să plec. Lumea zice „dă-l în judecată!”, dar cu ce, că eu n-aveam bani să trăiesc! (…)

Am auzit acum la televizor, nu știu dacă e real, dar după părerea mea e foarte bine, că se creează sindicate private. Deci tu îți faci o firmă de sindicat. Ai avocați, ai specialiști în domeniu legislației muncii, și creezi sindicat privat. Și atunci eu, ca muncitor, vin și mă înscriu în sindicatu tău, și ăla 1 la sută, pe care îl dau, nu îl mai dau la șmecherii ăștia care-i am la sindicat, ci îi dau la tine. Și atunci când am un conflict, tu, prin avocații pe care-i ai, mă reprezinți în instanță. Și îmi convine mai mult. Că acum eu, când m-am dus la profesorul de la sindicat, că lucrez paznic în învățământ, și i-am spus de probleme, mi-a zis: ”păi io nu prea pot să zic nimica, că dacă mă iau tare de ăștia, îmi caută și mie nod în papură”. Deci îs din aceeași ramură, ăștia de la sindicat, ca să trăiască bine tre’ să fie mână în mână cu conducerea. De asta eu mă gândesc că dacă ar fi privat, cine apelează la ei o să ajungă undeva mai departe.

M., chelnăriță: Sunt atâtea cazuri și de femei însărcinate care sunt tratate la locul de muncă mizerabil după ce se află că sunt însărcinate – de exemplu, pe lângă activitățile pe care ar trebui să le faci la locul de muncă, ei îți mai adaugă încă vreo 20, așa, ca să nu poți face față. Și, pe deasupra, îți mai spun și niște vorbe ”drăgălașe” să te gâdile plăcut la ureche, și până la urmă cedezi și pleci singură. Deci dacă nu ești ajutată de medicul ginecolog, să-ți deie concediu medical, tu, ca femeie însărcinată, cam ai de tras. Vrei să ajungi să îți iei și tu drepturile respective, că, totuși, ca să crești un copil îți trebuie niște bani, și-s drepturile tale, pe care le-ai câștigat în atâția ani de muncă și, totuși, ești umilit, ești batjocorit. Și nu numai ca femeie însărcinată, sunt și alții, care poate au o problemă de sănătate. Și nu-și pot permite să-și ieie un concediu medical, când au aprindere de plămâni pentru că nu au niciun fel de protecție.

S., chelnăriță: Și în ziua de azi ni se bagă pumnu’ în gură exact ca pe vremea lui Ceaușescu.

Mai rău!

M., chelnăriță: Atunci ți se spunea că n-ai voie să-l înjuri, să nu știu ce, acum ți se spune: dacă nu taci, zbori!

S., chelnăriță: Măcar pe vremea lui Ceaușescu, chiar dacă nu găseai atâta mâncare, măcar nu-ți lipsea de pe masă. Acum vezi în magazine tot ce vrei și te uiți. Te uiți, pentru că nu ți le permiți. Vezi în magazine tot ce vrei și zici… ce aș mânca un kilogram de gref.

P., paznic de școală: Atunci din rația pe care o primeam, nici măcar n-o consumam toată!

M., chelnăriță: Pe vremea aia mergeam vara, în fiecare sfârșit de săptămână, mergeam la grătare, mergeam la apă, mergeam undeva. Acuma îți aduni două-trei săptămâni sau o lună, îți aduni niște bănuți și te gândești – băi dar, totuși, îmi permit să mă duc sau nu? Dacă mai ai și un copil-doi-trei, salut popor! Pentru ce? Că te umilesc în orice domeniu ai lucra! Și oricât de bun ai fi! Pentru că sunt locuri de muncă foarte puține și automat zic – păi mai așteaptă încă o sută la poartă. (…)

Înainte de 1990 măcar ți se respectau drepturile cât de cât. Nu aveai voie să te exprimi, dar măcar trăiai mult mai decent decât acum.

P., paznic de școală: Da, și nu puteai vedea Spania, Italia…

M., chelnăriță: Dar acum nici țara asta în care trăim eu nu-mi permit să o văd. Dară-mi-te să-mi permit Spania. Pentru ce? Mă duc în Spania să ce? Să lucrez și acolo să fiu umilită? măcar aici mai am un prieten doi, care, cât de cât, mai am pe cine plânge…

P., paznic de școală: Aveți pe cine plânge, că vă înțelege, la spanioli plângeți de pomană, că nu știe ce ziceți…

M., chelnăriță: Corect! Sunt atâtea locuri de văzut în România, de ce să mă duc în Spania? Îți permiți un concediu o dată la 10 ani, dacă ți-l permiți și-ăla! Pentru că apar alte probleme, ba ți se îmbolnăvește cineva, ba moare cineva, nici prin casă să repari nu îți permiți. Sau repari în casă cu rate de la bancă. Și când ți se gată rata, zici: „parcă m-aș duce într-un concediu…” Și dup-aia apare iar altceva. Eu, cel puțin, nu știu ce e vacanță, că de la 13 ani lucrez. Am lucrat în vie, am plivit via, am lucrat la înghețată. Și acuma lucrez ospătărie.

BAIA SPRIE:

B., elev, 12 ani: Referitor la supraviețuire. Eu de exemplu sunt elev acuma. Dar peste zece ani o să am nevoie de un loc de muncă, ca să pot supraviețui. Care ar putea fi acesta? Că mine au fost, dar nu mai sunt… Fabricile s-au închis și ele. Până și fabrica de marmeladă s-a închis! Deci ce am putea face pe viitor?

G., profesor: Exact realitatea! Multe probleme au fost. Dar problema numărul unu e că toate guvernele care au fost, care s-au perindat, au căutat să distrugă mineritul, așa cum vor să distrugă și învățământul. Și l-au distrus. Încetul cu încetul ne termină cu totul.

S., profesoară: Nu știu dacă vă puteți imagina, dar cândva, în Baia Sprie, venea Opera din Cluj cu spectacole, venea Satu-Mare cu teatru, reprezentațiile erau destul de dese!

TĂUȚII MĂGHERĂUȘ:

N., cântăreț de muzică populară: Tatăl meu a fost miner la exploatarea Săsar. Frații mei, Nuțu și Gavrilă, au fost mineri la mina Nistru. Cumnatul meu, Ioani Hupșii și-a Mierlușii, a lucrat în mina ”9 Mai” de la Nistru și a fost zdrobit de bolovani cu încă doi oameni, doi ortaci. Au fost puși în niște lăzi și trimiși la fiecare acasă. Sunt legat de acești oameni, de mineri. Pentru acest lucru m-am aplecat și eu cu pioșenie asupra demnității acesteia de a fi miner și de-a lungul anilor am cules folclor mineresc.

Mă bagă-n ocnă de sare,

S-aibă domnii de mâncare.

Eu puținul ce-l cinez,

Tot cu lacrimi îl sărez.

Tot ce ați spus dumneavoastră se regăsește în versuri populare. Scrise cu o înțelepciune clară. Omul acela care îl îneacă gazele din mină, care-și pune capăt vieții prin suitoare, prin explozii, în abataje și așa mai departe, își grăbește sfârșitul. Minerii sunt oameni hotărâți, minerii sunt oameni deosebiți.

M., pensionară: Cu modestie, cred că am trăit cel mai intens ce ați spus aici, pentru că eu am trăit 26 de ani la Petrila, am lucrat la mină, am regăsit aceste personaje.

F., pensionară: Din 1989 nu a mai spus cineva un adevăr atât de mare!

PETRILA:

C., fostă inginer minier: Este o lipsă de comunicare totală între autorități și restul oamenilor aici, în Vale. De exemplu, avem Universitate Tehnică, în Petroșani. Și acum câțiva ani, când au început să se închidă minele, cei de la universitate au zis: „păi noi v-am învățat să deschideți mine, nu să închideți!”. Așa este. Dar nu am văzut o poziție oficială a Universității în acest sens. Sunt profesori, doctori, cei mai în măsură să producă așa ceva, o documentație despre mine. Dar ei dădeau vina pe noi, de parcă noi am închide minele. Din toate studiile care sunt făcute și există la universitate, din toate tezele de doctorat, nu se aplică nimic! Înainte, tezele de doctorat trebuiau să rezolve o problemă. Dacă ei nu găsesc soluții, atunci cine să le găsească? Ați spus de oamenii din Valea Jiului, noi ne strofocăm, că sigur că viața noastră e aici, ne doare și suferim pentru noi și pentru copiii noștri și pentru Vale, deci chiar ne doare.

P., electrician minier: În general văd că se acceptă prea ușor ideea de supraviețuire, între termenii de creștere și de dezvoltare durabilă. Și trebuie să ne punem întrebarea: supraviețuirea când și de ce este o soluție și pentru cine? Oare este o soluție supraviețuirea? Aș vrea să aud o părere și din partea regizorilor și actorilor, din partea tuturor. Pentru că am văzut că sunt și lucrări care tratează subiectul ăsta, chiar am văzut una ”Supraviețuirea ca mod de viață” sau așa ceva.

G., pensionar, fost miner: Pentru zootehnie, zona Văii Jiului ar fi bună. Existau stâne înainte, acuma sunt pet-uri und erau stânele înainte, stânele au dispărut și acum sunt zone, suprafețe imense cu pet-uri.

C., fostă inginer minier: Acum nu avem, de exemplu, o fabrică de lapte, aducem laptele din Alba, de nu-știu-unde, când zona e cu momârlani, cu oi, e un potențial și acesta, de la înghețată până la brânzeturi.

P., electrician minier: Problema este în felul următor – că locurile de muncă ar trebui repoziționate în perspectiva unui bun public. Știți care e problema – avem bunuri publice, bunuri private, bunuri comune. Spania, de exemplu, are un sistem de bunuri comune – administrarea apelor e bun comun, încă de pe vremea maurilor. Și, la fel la noi, locurile de muncă ar trebui trecute în categoria bunurilor publice, adică să fie prioritate națională.