Faisal Abu Al Heja este actor și activist politic. Are 23 de ani și este născut în tabăra de refugiați din Jenin, Palestina. A absolvit Școala de Actorie din cadrul Freedom Theatre (Teatrul Libertății)  și a colaborat  la majoritatea proiectelor teatrului din ultimii ani: Animal Farm (Ferma Animalelor),  Sho Kman? (What else?/ Ce urmează?), Playback Theatre, Freedom Bus etc.

Freedom Theatre se definește ca un ”teatru comunitar și centru cultural din tabăra de refugiați din Jenin, Palestina Ocupată”. Pornind de la convingerea că artele pot juca un rol determinant în construirea unei societăți libere și sănătoase, Freedom Theatre propune o serie de activități culturale și educaționale: școli de actorie, film, fotografie, cursuri de creative writing și multimedia pentru copii și tinerii palestinieni din tabără, spectacole de teatru, proiecții de film, dezbateri și proteste publice, turnee în celelalte orașe din West Bank.  Freedom Theatre își asumă o poziție politică radicală bazată pe o formă de luptă cu mijloace pașnice împotriva ocupației și colonizării israeliene, militând și pentru egalitatea de gen și respectarea drepturilor omului  în cadrul societății palestiniene. Teatrul a fost înființat în anul 2006, inspirat de proiectul Care and Learning, dezvoltat de către  regizoarea israeliană Arna Mer Khamis, care și-a propus să folosească teatrul ca pe o formă de terapie pentru copiii din tabăra din Jenin care sufereau de depresie și de sindromul post-traumatic. Fiul Arnei, Juliano Mer-Khamis, actor și regizor, este co-fondatorul  Freedom Theatre și a fost directorul  teatrului până în 2011, când a fost asasinat de către un atacator mascat, cel mai probabil militant extremist islamic. (David Schwartz)

Aş vrea să-mi povesteşti mai întâi despre experienţa ta personală cu Freedom Theatre.

M-am născut în tabăra de refugiaţi Jenin şi locuiesc în continuare acolo. Visam să devin actor încă din copilărie. Voiam să devin artist. Dar e greu să faci asta în tabără, pentru că nu există niciun spaţiu pentru așa ceva. N-am avut ocazia să învăţăm mare lucru, am făcut puţin teatru la şcoală, dar nu exista niciun teatru profesionist. După ce am terminat şcoala, am auzit pentru prima dată de Freedom Theatre, de Juliano Mer-Khamis și de mama lui, Arna Mer-Khamis. Şi dintr-o dată mi-am dorit să-i cunosc. În același timp, însă, ezitam să fac asta pentru că teatrul nu era bine văzut de către unii oameni de aici.  Prin 2006, după a doua Intifada[1]  a urmat o perioadă foarte grea pentru Jenin. Mulţi oameni fuseseră omorâţi, iar armata israeliană venea în fiecare noapte în tabără să facă arestări. Şi se credea că la Freedom Theatre sunt israelieni și îl bănuiau pe Juliano de trădare.  Dar până la urmă m-am hotărât să mă întâlnesc cu Juliano şi am vorbit despre teatru şi despre artă în general, şi dintr-o dată mi-am dat seama că vreau să fac şi eu o parte din spaţiul ăsta. Juliano mi-a dat un răspuns uimitor atunci când mi-a zis: „Avem şcoală de actorie, avem cursuri de regie, de scriere,  de fotografie. Ce vrei să faci?” Chestia asta chiar m-a şocat. „Wow, toate astea aici în tabără? Şi noi habar nu aveam!” am reacționat eu.  M-am înscris la actorie și am ajuns să mă dedic  locului ăstuia. Și mi-am dat seama că nu eram doar artişti! Eram şi luptători pentru libertate în acelaşi timp!  Prin rezistenţa noastră le oferim copiilor din generaţia următoare un motiv de a visa. Știu din propria experiență  că e foarte greu să visezi. Şi de aceea trebuie să le ofer şansa asta şi generaţiei următoare.

Cum stau lucrurile acum? Cum e văzut teatrul de către oamenii din comunitate?

Mă folosesc pe mine ca exemplu pentru că toată lumea mă cunoaște aici. Fiind născut în tabără, mi-a fost mai ușor să comunic cu oamenii. Mulţi şi-au schimbat părerea şi acum vin la spectacolele noastre. Dar nu toţi sunt de acord cu ce facem şi există încă neîncredere din partea comunităţii. Însă situaţia s-a îmbunătăţit, mai ales pentru fete. La început era foarte greu să convingem fetele să vină la teatru. În timpul Intifadei, oamenii erau ca nişte prizonieri în tabără, nu puteau ieşi, aşa că au ajuns să se ferească de orice vine din afară.

Se tot spune că ar exista tensiuni între comunitate şi teatru legate de faptul că sunt şi fete implicate în proiectele voastre. E adevărat? Cum abordaţi problema asta?

Cel mai important este să înţelegem că nu e uşor pentru oameni. Există latura religioasă Haran, apoi vin regulile tradiţionale conform cărora fetele nu au voie să joace. Şi apoi mai sunt şi cei care au crezut ca teatrul va fi pro-Israel. E adevărat că la început au existat tensiuni şi mulți au încercat să le împiedice pe fete să mai vină în teatru. Însă noi încercăm să facem spectacole bune și să  le oferim oamenilor niște modele de urmat. Spre exemplu, prietenilor mei nu le-a plăcut ce făceam noi la început. În special familia mea era împotrivă. Dar atunci când am jucat prima oară pe scenă, în Ferma Animalelor, prietenii mei au fost şocaţi. A fost o producție mare, cu regizor, cu costume multe, lumini, exact ca la un teatru adevărat. Plus că noi adaptasem  piesa la contextul nostru politic, o transformasem într-o versiune palestiniană. Iar oamenii au fost foarte surprinși și emoţionaţi. După spectacol, au venit la mine să-mi spună că ar fi bine ar fi să-i învăţăm pe copii cum se poate face revoluţie culturală prin teatru. Majoritatea colegilor mei au avut experienţe similare atunci când produc un film sau lansează o expoziţie foto. E un mod de a-i hrăni pe oameni, de a le arăta că nu glumim şi că ne menţinem vie identitatea culturală. Oamenii încep să vadă în asta o formă de rezistenţă, rezistenţa noastră culturală! După cum ştii, noi credem că a treia Intifadă va fi una culturală, aşa că prin munca noastră am început să cultivăm această idee în minţile oamenilor.

Vrei, deci,  să subliniezi că, din perspectiva muncii tale, lupta şi revoluţia prin teatru şi arte devin mai importante decât relaţia oamenilor cu tradiţia sau religia.

Da, dar mai e un lucru. În timpul Intifadei, oamenii erau distruşi sufleteşte. Oameni simpli erau omorâţi sau deveneau prizonieri în închisorile israeliene, iar asta îi făcea pe toți să gândească doar într-un singur fel. Ca să nu mai zic că ei nu mai văzuseră teatru înainte. Înainte de Freedom Theatre, nici eu nu mai văzusem. Dar când le oferi oamenilor posibilitatea de de a vedea ce înseamnă să faci artă, atunci începe să le placă.

Care e relaţia teatrului cu autorităţile politice, israeliene şi palestiniene?

Autorităţile israeliene, în special armata, nu ne plac foarte mult. Cred despre noi că suntem teroriști, doar cu o altă abordare. Au atacat teatrul de multe ori, ne-au arestat pe unii dintre noi, pe tehnician, pe manager şi pe mine în Ianuarie. Când prietenii noştri din străinătate vin în vizită, au probleme la aeroportul Ben Gurion atunci când spun că merg la Freedom Theatre. Vor ca palestinienii să-i înfrunte, să-i provoace, știind că ei au o armată profesionistă care ne-ar distruge. Sunt forţe de ocupaţie, aşa că n-au cum să ne facă viaţa prea uşoară.  Cred că vor să-i facă pe oameni să le fie frică de teatru. Spre exemplu, dacă trăieşti în tabără, nu-ţi vei trimite copii la teatru pentru că ştii că armata israeliană e mereu acolo. Şi cu Autoritatea Palestiniană au fost tensiuni, dar în alt mod. Spre exemplu, atunci când Zacharia al-Zubaidi a fost arestat. Dar e altceva, pentru că Autoritatea Palestiniană nu are de fapt autoritate. Nu mă poate proteja de armata israeliană atunci când intră în Jenin. Nu poate ajuta pe cineva care e luat prizonier. Nu poate împiedica armata israeliană să intre in Jenin. Aici, totul e sub controlul armatei israeliene. Peste tot în media auzi de Autoritatea Palestiniană, îi vezi cum cer drepturi la ONU şi aşa mai departe, dar astea sunt glume! Dacă ieşi pe stradă, lucrurile stau cu totul altfel.  Dar trebuie să spun că după proiectul nostru, Freedom Bus, cei Ministrul Afacerilor Externe al Autorităţii Palestiniene ne-au sunat şi ne-au spus că sunt foarte mulţumiţi de munca noastră. Ne-au felicitat şi ne-au spus că sunt bucuroşi să ne susţină. Dar relaţia noastră cu Autoritatea Palestiniană se schimbă tot timpul. Uneori ne susţin, alteori nu. Chiar dacă ne-ar suna acum să ne spună că ne sprijină, uneori am sentimentul că de fapt nu sunt  alături de noi.

Dar de ce crezi asta?

Spre exemplu, după ce am jucat Ferma Animalelor, serviciile de securitate l-au chemat pe regizor la un interogatoriu. Noi chiar i-am invitat la o reprezentaţie acum doi ani şi n-au venit. Totuşi, ca să fiu corect, nu pot să spun că sunt complet împotriva noastră sau complet alături de noi. Depinde de persoana cu care vorbeşti. În ultimul timp există o îmbunătăţire a relaţiilor, mai ales după Freedom Bus.

Crezi că au început să înţeleagă mai bine ce faceţi?

Da, ăsta e un argument bun, pentru că şi ei sunt parte din societatea palestiniană. Societate care a  respins teatrul în primă fază.

“Lupta noastră e împotriva celor care ne iau libertatea!”

Care crezi că sunt cele mai importante schimbări din ultimii 6 ani, de când Freedom Theatre şi-a început activitatea?

În primul rând, avem propriul nostru spaţiu în care putem să visăm în libertate, suntem binecuvântaţi să ne putem testa ideile şi creativitatea. Este şi un loc din care, ca palestinieni trăind sub ocupaţie de 63 de ani, putem să milităm pentru drepturile noastre. O altă schimbare ar fi faptul că devenim mai buni, mai profesionişti. Şi am legat prietenii cu oameni din toată lumea. Eu spun asta des: Freedom Theatre e fereastra noastră spre lume. Chiar acest interviu pe care îl facem pe Skype e un exemplu în acest sens. Dacă n-ar fi existat acest teatru, n-am fi fost conectaţi acum şi n-ai fi auzit de mine. Avem copii aici care se gândesc cum să se ducă la un festival internaţional, își pun problema cum să reprezinte Palestina ca artişti, dar nu Palestina din media, ci Palestina adevărată. În media suntem prezentaţi ca nişte terorişti care nu se gândesc decât la moarte, care vor să se sinucidă în Tel Aviv şi care urăsc evreii. Dar asta nu-i adevărat! Prin arta noastră putem să spunem că suntem oameni, ca nu avem nimic cu evreii, nici măcar cu israelienii. Lupta noastră e împotriva celor care ne iau libertatea! Eu locuiesc în Jenin, iar de aici până la Haifa se face o oră cu maşina. Acolo e marea. Iar eu n-am văzut niciodată marea în viaţa mea! Nu pot să ajung acolo pentru că există un zid imens dincolo de care n-am voie să trec, și asta pentru că sunt palestinian.

Dintre cei care lucrează la Freedom Theatre, câţi dintre voi sunt palestinieni şi câţi străini sau non-palestinieni?

Personalul nostru e alcătuit din aproximativ 25 de palestinieni. Când avem tabere de voluntari, sunt mulţi străini aici. Unii participă la workshop-uri şi apoi pleacă. Unii rămân să lucreze la un proiect chiar și un an de zile.

Asta e o chestie foarte importantă, din punctul meu de vedere – faptul că teatrul e condus de palestinieni.

Da, ne străduim să căpătăm experienţă şi să devenim mai profesionişti. Eu, spre exemplu, am studiat actorie șI  azi putem lucra împreună,  putem face orice.

Cum te-a afectat moartea lui Juliano Mer-Khamis şi ce s-a schimbat în organizarea voastră  după aceea?

Am pierdut cel mai bun profesor pe care l-am avut.  Era cu adevărat un lider, un lider nebun care a venit în tabăra de refugiaţi să construiască un teatru din nimic. Nici acum nu pot să cred că e mort.  Ne-a fost greu, mai ales pentru că după moartea lui, mulţi oameni au plecat. Dintr-o dată, ambasadele din toată lumea au început să contacteze oamenii şi să le spună că nu se poate sta în Jenin pentru că e o zonă periculoasă. Atunci ne-am spus: „putem să plângem mult și bine, dar ăsta e un moment de cotitură pentru noi! Juliano a murit pentru cauza noastră.” Împreună cu regizorul Nabil Al-Raee am realizat spectacolul Sho Kman? (Ce urmează?) şi am fost invitaţi în Germania, Austria şi Elveţia. Am văzut acest spectacol ca fiind un cadou pentru Juliano  și un semn de continuitate. Aveam impresia că Juliano nu murise şi că sufletul lui continua să trăiască în teatru. Pentru că el ne transmitea întotdeauna energie, era un exemplu extraordinar pentru cei care luptau pentru libertate. Nu vreau să spun că totul a fost uşor după moartea lui, dar atunci când vrei să faci un lucru cu adevărat, îl faci chiar dacă ţi-e greu. Mi se pare că acum ne descurcăm bine, totul e organizat şi revitalizat. 

“Cu ce am greşit eu să mă nasc într-o tabără de refugiaţi din Palestina şi să nu am voie măcar să văd marea?“ 

Cum a fost pentru tine experienţa călătoriei în Germania, în Austria?

Oh-la-la, a fost uimitoare! N-a fost prima de genul ăsta, mai fusesem în turneu cu Juliano în 2009, tot în Germania. Dar prima oară când am călătorit în afara Palestinei a fost uimitor. Europa e foarte frumoasă, dar în acelaşi timp m-am întrebat: cu ce am greşit eu să mă nasc într-o tabără de refugiaţi din Palestina şi să nu am voie măcar să văd marea? Uite cum trăiesc oamenii în Europa, sunt liberi, pot călători peste tot fără vize sau puncte de control.  În acelaşi timp, călătoria în străinătate m-a întărit foarte mult. Pentru că am cunoscut oameni din afara Palestinei care cred în cauza noastră, care ne susţin şi ne ascultă. Acești oameni sunt împotriva propagandei, ei au văzut o altă faţă a lucrurilor și știu că nu suntem doar terorişti înarmaţi. Însă pentru mine a fost greu să călătoresc fără Juliano în 2011, după ce în 2009 am fost cu el, mai ales că uneori ne duceam în aceleaşi locuri, la aceleaşi teatre. Am simţit că am o mai mare răspundere. Îmi aduc aminte că în timpul turneului din 2009, înaintea unei reprezentaţii, Juliano a venit şi mi-a spus: „Faisal, stai liniştit. Dacă faci vreo greşeală, publicul nu cunoaşte piesa, doar noi o ştim.” Iar în 2011 ne-am întors la acelaşi teatru şi îi simţeam lipsa. Aș fi vrut să am pe cineva care să-mi spună ceva, orice, înainte de spectacol, aşa că am intrat pe You Tube să ma uit la cateva din înregistrările cu el. Şi chiar m-au stimulat. Şi atunci mi-am spus privindu-l pe Juliano: “Asta e pentru tine! O să dăm tot ce avem mai bun şi o să iasă bine.”

Cred că cel mai important pentru voi  e faptul că aţi reuşit să continuaţi fără Juliano. Acum, însă, aş vrea să știu cum lucraţi cu copii, în ce mod îi grupaţi?

Avem multe cursuri, aşa că fie le promovăm în reviste, fie vorbim despre ele direct cu oamenii, pe stradă. Lucrăm cu toţi copiii care vin, dar formăm grupe în funcţie de vârstă. Spre exemplu, nu amestecăm copii cu băieţi de liceu. Iar atunci când avem un spectacol mergem la şcoală, la liceu şi în satele din împrejurimi ca să aducem oamenii la spectacol, pentru că vrem să construim o legătură între ei şi teatru.

Îi primiţi pe toţi cei care se înscriu sau există vreo selecţie? Cum procedaţi?

Oricine e binevenit la Freedom Theatre, dar important este să vrei cu adevărat să faci asta. Nu e uşor să fii actor. Aici lucrăm ca oameni care vor să fie şi artişti, dar şi luptători pentru libertate. Însă mulţi ni se alătură şi urmează cursurile noastre ca fotografi sau regizori. Şi sperăm să atragem şi mai mulţi.

Ultima mea întrebare e ceva mai personală. Vorbim despre teatru ca un mijloc de rezistenţă în faţa unui regim politic, în cazul tău ocupaţia, şi ştiu că ai  fost și arestat. Voiam să știu cum a fost momentul acesta  şi în ce fel te-a afectat?

Să ştii că e o poveste fascinantă. Nu mai ţin minte exact ziua, dar era la începutul lui 2012, în Ianuarie. În perioada aia, armata israeliană venea în fiecare noapte în tabără să aresteze pe cineva. Îi reţinea timp de 9-10 ore şi apoi îi elibera. Era traumatizant, îţi intrau la 2 noaptea în casă şi te luau din pat, iar apoi te reţineau 10 ore. Aşa că ne-am hotarăt să facem un spectacol pe tema asta, un spectacol de tip playback. Ne-am dus la oamenii care fuseseră arestaţi şi am început să le punem întrebări. Oamenii îşi spuneau povestea, iar actorii noştri transformau imediat povestea în teatru. Şi în noaptea aia, după spectacol, m-am trezit pe la 2 şi am văzut un soldat în cameră. Intraseră în casă pe fereastră. Nu ştiam ce să zic. M-au legat la mâini şi a trebuit să merg așa vreo 500 de metri. M-au dus chiar la locul în care jucasem spectacolul. Dar nu m-au întrebat nimic despre spectacol şi nici nu ştiu dacă era vreo legătură sau nu între evenimentele astea. M-au legat şi la ochi şi m-au dus la închisoare. A doua zi mi-au dat drumul. M-au ţinut până a doua zi după-după-amiaza  într-un loc numit Jellamy. După ce m-au ţinut 6-7 ore cu mâinile legate, au început să se poarte „frumos”. M-au dezlegat şi au început să mă interogheze. M-au întrebat despre teatru, despre Juliano, despre viaţă… dar mi se pare amuzant când mă gândesc că, după ce am jucat rolul unui prizonier, o zi mai târziu ajunsesem să devin unul adevărat.

Chiar e o poveste fascinantă. Mulţumesc mult pentru interviu.

Interviu realizat de David Schwartz

Traducere din limba engleză de Marius Bogdan Tudor