Interviu cu Matei Bejenaru

Pentru Matei Bejenaru (fotograf, artist video, profesor la Universitatea „George Enescu” din Iași, membru fondator al Asociației Vector din Iași, fondator al Bienalei de Artă Contemporană Periferic), munca reprezintă cadrul de analiză socio-politică a schimbărilor majore din România post-socialistă. Munca și transformările din procesele de lucru în diverse contexte – șantiere, fabrici, combinate, uzine, câmpuri de căpșuni – deschid un spațiu de cercetare sociologică și artistică asupra condiției muncitorului după 1989, asupra raporturilor de putere pe care noile structuri de exploatare și de producție le propun, precum și asupra geografiilor muncii recente. În Strawberry Fields Forever (2002), Matei Bejenaru analizează situația muncitorilor care lucrau oficial în fermele din Spania, după o documentare pe care a făcut-o la o fermă de căpșuni în orașul Lleida. În M3: Muncă, Memorie, Mișcare (2008-2010), Matei Bejenaru a creat o serie de fotografii documentare, care au în centru muncitori în contexte de muncă extrem de dificile: muncitori pe un șantier de construcții din Nettuno – mulți dintre ei fără contracte de muncă, deci practic fără drepturi –, muncitoare într-o fabrică de pantofi de lux din Iași, care muncesc în condiții precare, muncitori la o fabrică de cauciucuri din Praga, plătiți cu salarii de mizerie. În documentarul Lupta cu Inerția (2010), Matei Bejenaru aduce în prim-plan istoria unuia dintre cele mai cunoscute cenacluri din anii 70-80, creat de către Alexandru Tacu în Combinatul de Utilaj Greu din Iași. Tot în cadrul combinatului, Alexandru Tacu a înființat, pe 9 iulie 1978, o bibliotecă impresionantă. În acea perioadă, în combinat, se practicau 82 de meserii. Cei mai mulți dintre muncitorii care veneau să împrumute cărți cereau volume de specialitate. La îndemnul directorului combinatului, Tacu creează un cenaclu – Lupta cu inerția – în care se citesc și se dezbat poezii. Tacu vorbește despre conceptul de lucru pe care directorul Alexandru Dumitrache l-a pus în aplicare în combinat. Dumitrache  credea în relația dintre geoemetria piesei mecanice și transformarea acestei geometrii, prin implicarea afectivă a mucitorului în procesul de muncă. Dumitrache le vorbea muncitorilor despre arta meseriei practice, despre legătura profundă dintre producătorul de obiect material și produsul pe care îl creează, produs care are valoarea unei „piese cu suflet”.

Tema muncii și statutul muncitorului sunt o preocupare constantă a cercetărilor tale. În contextul în care figura muncitorului a fost puternic devalorizată după 1989, ți-ai propus, prin proiectele artistice pe care le-ai făcut, să repoziționezi politic statutul muncitorului? De ce ți s-a părut relevant să construiești o arhivă a condițiilor de muncă post-1989?

Sunt mai multe motive pentru care am fost interesat să analizez, în proiectele mele artistice, procesul muncii în România postcomunistă. Eu însumi, înainte de 1989, am lucrat ca tânăr inginer în fabrică şi am muncit în schimburi cu muncitori, maiştri sau tehnicieni. Apoi, pornind de la ideea că atunci când câştigi ceva, cu siguranţă vei pierde altceva, am observat că partea din societate care este perdantul tranziţiei spre tipul de capitalism pe care-l avem azi este muncitorimea. De fapt, și statisticile arată că numărul muncitorilor a scăzut dramatic, ca urmare a falimentului majorităţii întreprinderilor de stat şi a migraţiei forţei de muncă. Puţinele fabrici care există la noi produc în regim de lohn industrial (n.r. afacerile în regim de lohn sunt axate pe producerea unor articole, folosind mâna de lucru locală necalificată sau puțin calificată, considerată ieftină pe plan international), ca urmare a procesului de relocare a unităţilor de producţie la nivel global. Ar mai fi două motive pentru interesul menţionat: aducerea în planul artistic a unor teme şi subiecte marginalizate în prezent – munca şi actorii ei – și pierderea cunoaşterii tehnologice, raţionale, în societatea noastră. Nu construim şcoli, muzee, spitale ori institute de cercetare, ci mall-uri şi biserici…

M3: Muncă, Memorie, Mișcare, munca la o instalație de evacuare a apelor reziduale, Iași, 2008.

Vorbește-ne puțin despre dramaturgia documentării în proiectele tale axate pe dinamica muncii. Cât de importante au fost întâlnirile cu muncitorii și lucrul cu ei? Cum ți-au influențat aceste întâlniri conceptul lucrărilor?

Majoritatea proiectelor mele sociale presupun o interacţiune complexă cu subiecţii cu care lucrez, deci, evident, acest fapt influenţează şi formele artistice. Lucrul la care mă gândesc adesea este cum să fiu cât mai puţin ipocrit în relaţia mea cu muncitorii, cum să nu exploatez un subiect dificil pentru ei, aducându-l într-un context artistic din care aș avea doar eu de câştigat… De fapt, aici este punctul sensibil al artei sociale, al funcţiei şi al finalităţii ei. Dacă ajunge doar să fie consumată şi tezaurizată de sistemul artei nu e de ajuns. Nu sunt naiv, arta nu schimbă lumea, dar dacă reușește să creeze discuţii despre anumite subiecte dificile, atunci este un pas important înainte.

Cum arată întâlnirile cu muncitorii în proiectele tale?

Oamenii îşi văd de viaţa şi munca lor şi, dacă acceptă să fiu cu ei şi să documentez ce fac, e mare lucru pentru mine… Întotdeauna am încercat, de la bun început, să le spun adevărul despre intenţiile mele artistice și despre felul în care urma să lucrăm.

Ce te-a interesat atunci când i-ai documentat pe muncitorii români emigranți și ce caracterizează, din perspectiva abordărilor pe care le-ai avut, istoria recentă a muncii în străinătate?

Noi am trăit, până în 1989, într-un spațiu închis şi, când am început să ieșim în lume, a fost foarte dificil să ne acomodăm. Cu atât mai dificil a fost pentru cei care, oficial sau clandestin, au încercat să găsească de muncă în străinătate, pentru că acasă nu mai era… Am cunoscut personal nişte muncitori care au lucrat în străinătate şi, ascultând experienţele lor, care nu erau nici cool, nici chic, nici trendy, mi-am propus să vorbesc despre ele în arta mea.

M3: Muncă, Memorie, Mișcare. Grup de muncitori români pe un șantier în Italia, Nettuno, 2008

S-a schimbat ceva în felul în care ai reflectat tema muncii și a muncitorului de la primul proiect până în prezent?

Da. Dacă, acum zece ani, proiectele mele aveau, în principal, o dimensiune social-performativă, și erau bazate pe interacţiunea directă cu un anumit mediu social, acum „metamorfozez” aceleași teme în forme artistice diferite, de la instalaţii fotografice la filme documentare sau experimentale.

Cât de apropiate sunt acțiunile artistice pe care le propui de viața cotidiană a muncitorilor, de lumea lor și de orizontul lor de așteptare? Ți se pare important să ieși din sfera artistică – vorbeai mai devreme de riscul tezaurizării artei sociale –  și să te apropii de sfera muncii de zi cu zi?  

În proiectele mele sociale, am creat situaţii poetice în care graniţa dintre artă şi viaţă este invizibilă… Am făcut afumători pentru carne de porc şi le-am folosit cu oamenii în cartiere, în anii ’90, am produs într-o fabrică textilă românească haine supradimensionate, în raport cu rata profitului unei companii occidentale care opera, în acel moment, în Romania, am făcut gem în Barcelona din căpşunile culese de „căpşunarii” noştri, am făcut o coregrafie publică cu peste 200 de români din Londra…

În proiectele pe tema muncitorilor, abuzul de putere și condițiile de muncă precară – vezi fotografiile cu muncitorii de pe șantiere din Italia sau cu muncitoarele din fabrici de încălțăminte de lux etc. – sunt puternic evidențiate. Cum te raportezi, artistic, la aceste structuri de viață socială?

Eu cred că există un fel de solidaritate între mine şi cei cu care colaborez. De multe ori, le-am spus că munca lor este importantă pentru societate şi trebuie să fie vizibilă, că oamenii nu trebuie să vadă la televizor numai ce fac şmecherii, filfizonii şi pipiţele. În acelaşi timp, nu aş dori să idealizez subiecţii cu care lucrez. Am întâlnit tot felul de oameni, inclusiv muncitori care au vrut să profite de mine, şi patroni generoşi şi deschişi.

Ce proiecte cu muncitori mai ai în plan?

Nu am acum în plan un proiect cu muncitori, însă mă documentez pentru un viitor film documentar despre un institut de cercetare ştiinţifică. În această vară voi continua lucrul la proiectul de fotografie documentară Prut, care se va finaliza printr-o bancă de imagini şi unele studii sociologice despre lumea rurală din Moldova.

Interviu realizat de Mihaela Michailov