de Valentina Iancu și David Schwartz

One World România – Odessa / 2013

Un film de Florin Iepan

Proiectul de documentare Odessa[1] al lui Florin Iepan s-a materializat, după 4 ani de lucru, într-un film experimental, activist și profund politic, care chestionează societatea contemporană românească. Puși față în față cu evidența istoriei, oamenii, în special figurile publice, se retrag,  evită asumarea deplină și poziționarea critică. Documentarul nu este istoric. Crimele ordonate de mareșalul Antonescu sunt asumate ca atare, prezentate succint și clar, ca punct de plecare pentru cercetarea socială care reprezintă subiectul de facto al filmului. Privim extensia în contemporan a mitului unei națiuni cu o istorie curată, o istorie despre care Adrian Cioroianu, decanul Facultății de Istorie, afirma recent că nu avem motive să ne rușinăm.

Începând din 2009, proiectul Odessa a trecut prin mai multe etape, care au direcționat parcursul filmului spre o operă deschisă, cu un caracter permanent non-finit. Florin Iepan alege un subiect delicat din istoria României, masacrul de la Odesa, pe care încearcă să-l aducă în atenția publicului și să provoace reacțiile unor reprezentați ai statului puși față în față cu asumarea trecutului. În cadrul festivalului One World Romania din 2011, la o primă proiecție urmată de dezbateri aprinse, Iepan anunța publicul că își dorește să realizeze o campanie de conștientizare a Holocaustului, ceea ce a reușit mai degrabă cu ajutorul hazardului, după cum vedem în varianta prezentată în 2013. În mijlocul unui conflict între liderii Realitatea TV, subiectul filmului ajunge pentru scurt timp în atenția mass-media. Reacțiile și impactul rămân nesemnificative. Odessa în varianta 2013 confruntă spectatorul cu poziția oficială a politicienilor, jurnaliștilor și oamenilor de cultură privind asumarea istoriei. Masacrul de la Odesa devine un pretext pentru chestionarea ignoranței aproape generalizate în fața momentelor negre ale istoriei naționale. Metoda pe care o alege, evident inspirată de documentaristul american Michael Moore, este provocarea directă, atât a persoanelor publice, cât și a spectatorilor. Narațiunea este construită ca o radiografie parțială a discursului negaționist, retrograd-anticomunist și ignorant-împăciuitor față de fascism al multor elite politice și culturale românești.

Iepan caută și incită dezbateri spontane în diferite momente,  intervine liber în evenimente organizate, provocând un răspuns și o poziționare vizavi de subiectul pe care îl urmărește, fiind de cele mai multe ori respins agresiv. Documentarul este construit dintr-un dialog permanent cu oficialități ale statului român, una dintre revendicările prezentate în film referindu-se la asumarea crimelor ordonate de mareşalul Antonescu la nivel de stat și realizarea unui monument la Odesa, în memoria celor peste 22 de mii de victime. Încercarea de a de-construi mitul eroului anticomunist proiectat asupra criminalului de război, marionetă a Germaniei naziste și responsabil de masacre împotriva umanității, mareșalul Antonescu, este un demers necesar în România contemporană.

Traseul lui Iepan este redat cu un ironic haz de necaz care pune la zid nepăsarea de care se lovește de fiecare dată. Situațiile cu care se confruntă regizorul în încercarea de a obține un răspuns despre poziția oficială a României privind masacrul de la Odesa frizează de cele mai multe ori absurdul. Prezența în România a domnului Mihail Zaslavsky, ultimul supraviețuitor al pogromului de la Odesa, s-a suprapus aniversării regelui Mihai, coincidență nefericită pentru impactul scontat de Iepan, dar abil răsturnată în favoarea chestionării lipsei de interes a autorităților. Indiferenţa Casei Regale, a cărei reprezentantă afirmă, într-unul dintre cele mai savuroase momente din film, că „Regele nu vorbeşte despre istorie, regele face istorie și este istorie”, este întârită şi de alţi intelectuali susținători ai monarhiei. Iepan intervine în cadrul unei conferințe monarhiste, cerând istoricilor prezenți în sală să asculte povestea domnului Zaslavsky. Reacția acestora este simptomatică: nimeni nu are disponibilitatea de a răspunde pozitiv acestui demers! Istoricul Adrian Cioroianu a început să vorbească peste domnul Zaslavsky, acuzându-l pe Iepan de ”teribilism”. Andrei Muraru[2] l-a agresat verbal pe regizor, somându-l să părăsească sala, împreună cu domnul Zaslavsky. Este frapant și excelent surprins în film modul în care intelectualii din sală au rămas dezinzeresaţi și complet lipsiți de respect față de persoana și de experiența traumatică a ultimului supraviețuitor al mascacrului.

La fiecare proiecție, Florin Iepan afirmă faptul că nu încearcă să realizeze un documentar istoric despre masacrul de la Odesa, ci un studiu antropologic despre asumare și memorie în sfera publică din România. Iese din tiparele documentarului convențional de tip BBC și construiește un film despre un regizor român de film documentar care face un film.  Foarte personal și suprasaturat de prezența regizorului, uneori cu estetizări gratuite și auto-victimizări facile, filmul lui Florin Iepan reușește totuși să intrige și să provoace dezbateri aprinse.

Contestările care i-au fost aduse la dezbaterile din sală au fost în general legate de o înțelegere echivocă a subiectului ales. Istorici prezenți la proiecție i-au reproșat că nu a făcut un film istoric, în parametrii documentarului clasic, deși Iepan nu și-a propus un astfel de film.

Criticile au venit dinspre două direcții diferite, ambele problematice. Pe de-o parte, anticomuniști clasici au reclamat faptul că ar fi fost mai nimerit un film despre fenomenul Pitești, confirmând faptul că eludarea evenimentelor de la Odesa este în strânsă legătură cu legitimarea anticomunismului post-factum și proiectarea tuturor crimelor și ororilor asupra perioadei comuniste. Intrând în zona ridicolului, un istoric din sală a afirmat chiar că cel mai negru eveniment din istoria României nu ar fi fost masacrul de la Odesa, ci ”duminica orbului”[3].  De cealaltă parte, unii spectatori și-ar fi dorit să vadă filmul ororilor masacrului prezentate cât mai amănunțit. Ori tocmai aceasta ar fi fost cea mai facilă capcană a unui astfel de documentar. Însă filmul lui Florin Iepan și-a propus o perspectiva antropologică, nicidecum istorică, care să nască discuții și, ideal, să devină punct de plecare pentru acțiuni viitoare. Dezbaterile înscrise în parametrii “academism” versus “experiment” în opera de artă demonstrează dificultățile cu care unii intelectuali se confruntă în receptarea activismului prin mijloace artistice. Era nevoie de un documentar clasic? Posibil, dar subiectul ales de Iepan este receptarea istoriei în România contemporană iar intenția acestui film este aceea de a provoca spectatorul să reflecteze și să se poziționeze.