de Paula Chakravartty și Stephanie Luce

Manifestarea ideologiei race to the bottom[1] contribuie direct la creșterea ratelor de inegalitate din Bangladesh.

Cum de etichetăm unele acte de violență ca ”terorism global”, în timp ce altele sunt expediate în categoria obișnuită a violenței de zi cu zi? Frații Țarnaev au fost numiți imediat ”teroriști”, desigur teroriști islamici, într-o frenezie a disecării crimelor lor atât în mass-media națională cât și pe rețelele sociale, frenezie amplificată de transmiterea live a spectacolului ”vânătorii de oameni” din Boston.

În aceeași săptămână cu evenimentele de la Boston, o explozie la o fabrică de îngrășăminte dintr-un oraș mic din Texas a ucis 14 persoane și a produs pagube enorme, însă a primit foarte puțină atenție în mass-media. Atacul cu bombă de la Boston a fost un act terorist intenționat, comis de răufăcători împotriva civililor; explozia din Texas, deși tragică, a fost văzută ca accidentală (și nu ca rezultatul dereglementării industriei și a standardelor măsurilor de protecție a lucrătorilor) și tocmai de aceea uitată imediat.

Prăbușirea înfiorătoare a fabricii din Dhaka, Bangladesh, pe 24 aprilie, care a ucis peste 400 de oameni, în cea mai mare parte tinere femei musulmane, și a rănit cel puțin 1000 de alte persoane, poate fi cu siguranță înțeleasă ca un exemplu de violență globală.

Complexul de 8 etaje Rana Plaza era sediul câtorva întreprinderi, printre care o bancă și cinci fabrici de îmbrăcăminte, cu 3122 muncitori angajați. Muncitorii au observat crăpături mari în clădirie pe 23 aprilie, iar a doua zi clădirea s-a prăbușit. Poliția ordonase evacuarea, iar banca de la etajul doi, le-a comunicat angajaților să nu vină la lucru în ziua prăbușirii.

Însă fabricile de îmbrăcăminte au decis să rămână deschise, iar rezultatul a fost o tragedie fără sens și care putea fi prevenită. Acesta este doar cel mai recent exemplu dintr-o serie de incendii și prăbușiri ale unor fabrici din Bangladesh, care au omorât peste 900 de muncitori din 2005 până acum, și rănit alte mii.

Cine e vinovat?

Marii retaileri din Statele Unite și Europa i-au acuzat pe subcontractorii din Bangladesh drept vinovați pentru aceste ”accidente tragice”. Dar nu este nimic accidental în aceste prea dese acte de teroare împotriva muncitorilor, și nimic accidental în faptul că companii ca Walmart, The Gap, H&M și alte sute, au refuzat să răspundă cerințelor elementare de protecția muncii formulate de lucrătorii din industria de îmbrăcăminte din Bangladesh.

Prăbușirea de la Rana Plaza a scos în stradă mii de muncitori, cu familiile lor și oameni care îi sprijină, cerând dreptate. O coaliție de organizații neguvernamentale și de organizații muncitorești au cerut multinaționalelor să se alăture unui program care ar include monitorizare independentă, comisii de protecția muncii, și ar elabora strategii elementare de prevenire a incendiilor.

Până acum, doar două companii (Phillips van Heusen, care reprezintă brand-uri precum Calvin Klein și Tommy Hilfinger; și compania germană Tchibo) au semnat acordul, în timp ce majoritatea au refuzat. Companii precum Walmart sfidează orice încercare a muncitorilor din Bangladesh de a avea o voce în asigurarea protecției muncii lor, și ocolesc criticile, promițând reglementări interne și investiții în programe de cartitate în scop de PR.

Bangladesh este cel de-al doilea producător de îmbrăcăminte dintr-o industrie globală ce valorează trilioane de dolari și stoarce profiturile de la muncitori, care se conformează cerințelor schimbătoare ale modei, în condiții periculoase și la viteze amețitoare. O investigație a descoperit că muncitoarele trebuia să coasă o pereche de blugi Walmarit ”Faded Glory” la fiecare șase minute, uneori timp de 12 ore pe zi.

Retailer-ii și brand-urile multinaționale puternice cer în Bangladesh cele mai mici prețuri posibile, forțându-i pe producătorii locali să taie costurile pentru întreținerea clădirilor, siguranța și salarii.

Dar ce se poate spune despre beneficiile globalizării pentru muncitorii care sunt în cea mai mare parte la baza piramidei? În anii 1980, guvernul din Bangladesh a fost împins să se concentreze pe exporturi – promovând excesul de forță de muncă ieftină, ca ”avantaj comparativ” atât în țară, prin industria textilă, cât și în afara țării, prin banii trimiși de bengalezii care lucrau în afara granițelor.

Industria textilă a fost de mult o parte importantă a economiei în mare parte din Asta de Sud, iar după independența de Pakistan, din 1972, Bangladesh-ul a naționalizat marile fabrici de textile. Privatizarea industriei a început în anii 1980, și a fost accelerată după 1986, când guvernul a început să se supună politicilor de ”ajustare structurală” ale FMI.

În ciuda presupusei urmăriri a ”liberalizării piețelor”, ajustarea structurală a economiei Bangladesh-ului a însemnat contribuția statului în promovarea și susținerea industriei RMG (readymade garment – îmbrăcăminte gata făcută), împreună cu intervenții dure împotriva încercărilor de sindicalizare ale muncitorilor.

Creșterea industriei de îmbrăcăminte

În ultimele trei decenii a avut loc o explozie a creșterii industriei RMG, care astăzi reprezintă aproape 80 la sută din totalul exporturirilor țării. În aceste codiții, salariile în această industrie notorie pentru veniturile scăzute practic au stagnat, făcând Bangladesh-ul ”competitiv” în fața Chinei, Cambogiei, Indiei sau El-Salvadorului, și de fapt în fața tuturor celorlalți exportatori de îmbrăcăminte, care au avut creșteri salariale obișnuite.

Această situație contribuie direct la creșterea ratelor de inegalitate în societatea bengaleză și la creșterea numărului de lucrători săraci. Cu alte cuvinte, în timp ce manufacturierea de îmbrăcăminte a dus la o creștere impresionantă a PIB-ului țării, profiturile din industrie ajung în primul rând la retailerii de îmbrăcăminte și la brandurile din Europa și Statele Unite, și, în mai mică măsură, la intermediarii și la proprietarii de fabrici din Bangladesh. Guvernul are prea puține motive să întrerupă această relație confortabilă, câtă vreme industria contribuie atât de mult la economie.

Cea mai mare parte din producție are loc în zone de procesare a exporturilor, unde companiile sunt scutite de numeroase legi elementare și plătesc taxe foarte mici. Cu o bază mică de taxare, guvernul are resurse limitate pentru a construi un departament pentru muncă, sau alte mecanisme de control. În Statele Unite, unii solicită boicotarea hainelor produse în Bangladesh, dar asta va duce doar la exacerbarea problemelor și afecta muncitorii.

Pentru 1 mai anul acesta, poate ar fi de dorit să ne întoarcem la asemănările dintre actele de violență de la Dhaka și Boston, ambele evenimente având ca rezultat masacrarea fără sens a unor victime nevinovate. În timp ce este discutabil și deschis dezbaterilor felul în care pot fi prevenite tragedii ca exploziile de la maratonul de la Boston, este clar ca lumina zilei faptul că impunerea unor standarde de protecția muncii și reglementări elementare ar ajuta la prevenirea terorii și violențelor similare în Bangladesh.

International Labor Rights Forum (ILRF), Workers Rights Consortium (WRC) și campania Asia Floor Wage fac eforturi să reclame răspundere în Bangladesh.

Ar costa doar o mică parte din profiturile pe care le extrage agresiv această industrie globală. Walmart, de exemplu, ar trebui să plătească 500 de mii de dolari pe an, timp de doi ani, pentru a finanța programul ILRF – aproximativ doi la sută din salariul CEO-ului companiei în 2012.

WRC estimează că programul de protecție a muncii ILRF ar costa numai zece cenți pe haină, dacă s-ar împărți la toate exporturile țării – o sumă mică pentru corporații, și chiar pentru consumatorii occidentali, care beneficiază de pe urma violenței rezultată dintr-un model ecobomic ce valorizează profitul înaintea vieților umane.

Paula Chakravartty este profesoară asociată de comunicare la University of Massachussetts-Amherst.

Stephanie Luce este profesoară asociată de labor studies la Murphy Institute, City University of New York.

(text preluat de pe http://www.aljazeera.com)

 (traducerea din limba engleză: David Schwartz)