de Ioana Sileanu
Am dat recent de un articol online al unei cunoscute reviste de femei, brand al unei corporații mass media multinaționale, considerată cea mai reprezentativă revistă de modă din lume, vândută în peste 60 de țări. Publicația își propune, mai presus de orice, să îndrume femeia către exprimarea propriului sine și să încurajeze puterea personalității, promovând femeia șic și deșteaptă.
Ei bine, articolul revistei în chestiune pune la bătaie ca premiu al unui oarecare concurs o operație de mărire a sânilor. Și nu oricum – se asigură să aducă la cunoștință puhoiului entuziast de doamne și domnișoare doritoare de-o explozie a nurilor că, pentru a putea beneficia de această blagoslovire, ar trebui să fie o “persoană sănătoasă, fără obligații profesionale sau familiale, care să oblige la eforturi fizice post-operatorii”. Astfel, sunt absolut excluse activități ca ridicarea precipitată a brațelor, condusul de autovehicole, împingerea greutăților cu ambele mâini, masajul, sportul sau dormitul pe o parte. Și, probabil un pic mai dureros, ele trebuie să fie pregătite să renunțe și la pârguitul la solar pentru vreo 2 luni.
De asemenea, câștigătoarea va trebui să-și poată lua 7 zile de concediu medical post-operatoriu.
Deci, să rezumăm: se întâmplă să fii un fericit produs al luptei seculare pentru respect, egalitate, dreptul de a vota, de a muncii și, de altfel, de a ține capul sus? Ai reușit să faci rost de un job și – numai tu știi prin ce îndatoriri odioso-capitaliste (credite, rate etc.) – să conduci și o mașină? Faci sport, poate masaj, și cu mânuțele tale două mai muți un PC sau împingi un cărucior sau îți cari o cutie cu cele trebuincioase dacă trebuie să te muți dintr-o chirie în alta? Ei bine, distinsă doamnă, toate acestea vor trebui suspendate. Nu mai munci, nu mai conduce, nu-ți mai exersa condiția fizică, nu mai face mișcări ample, ține un ochi deschis în timp ce dormi căci în față te așteaptă, cu glorie și fală, irezistibila incununare: vei arată bine. Ai, iată, mult așteptata și mult trudita condiție feminină: nu miști un deget și arăți bine. Taci și arăți bine. Îți știi locul. „Silence is sexy”. Este una dintre puținele fraze rostite în spectacolul Divas, pus în scenă la Fabirca de Pensule din Cluj. Și nu oricum – rostită de o voce masculină neidentificabilă, din eter. Avem trei femei atrăgătoare, îmbrăcate sumar, așezate elegant, picior peste picior, pe o canapea de pluș roșu. Se foiesc, își ajustează ținuta și se uită în gol, plictisite. Se asigură că totul e în ordine, estetic vorbind, în timp ce tac. Iar când blitz-urile camerelor foto se fac auzite, se conformează: capul sus, profil frumos, capul jos. Și iar: sus, într-o parte, jos. Piciorul stâng peste cel drept, picioarele îndepărtate, piciorul drept peste cel stâng. Într-o cadență mecanică, progresivă, aproape isterică. E clar că fetele aliniate pe canapeaua roșie se starduiesc să arate bine. În primă instant, sunt percepute ca simple produse pe-o canapea-tejghea, canapea roșie, ca lumina felinarelor din binecunoscutele cartiere. Apoi se apropie pe rând, sfios, de microfon, pentru a primi un premiu. Cu o abordare între jenă și cretinism abil jucat, profund deconcertate, fac ce știu ele mai bine în fața unui obiect erect: se foiesc lubric, clipesc des și lasciv, încep să îl lingă și să îl mângâie. În tot acest timp, pe ecranul din fundal, curge un discurs de mulțumire uluită: „Wow, mulțumesc mamei, mulțumesc tatălui, mulțumesc manegerului, cel mai de nădejde partener! Sunt atât de recunoscătoare pentru o asemenea oportunitate! Este atât de neașteptat! Nu știu ce să zic!” etc. etc.
Una dintre ele, când îi vine rândul să se apropie de microfon, în loc să se îndrepte către el, merge către bara de metal din mijlocul scenei și începe să danseze lasciv în jurul ei, după care se uită timid către celelalte două, după aprobare. Ele scutură din cap și se ridică să o ajute. O țin de mâini și o încurajază tacit, prin gesturi, o susțin puternic până ce reușește și ea să articuleze, scremut: „Thank you!”. În tot acest timp, discursul gol, năucit și repetitiv se desfășoară pe ecranul din spate.
Cum arată o divă a zilelor noastre, o persoană publică propusă ca etalon într-un anumit domeniu, premiată și implicit promovată că model demn de urmat? Formă fără conținut. Mai mult, se pare că singurul lucru la care aceasta are habar să se raporteze este propria-i sexualitate și, fiind pusă într-o situație în care cu totul alte trăsături ar avea un cuvânt de spus (cum ar fi susținerea unui discurs articulat la primirea unui premiu), devine complet debusolată și involuează subit la stadiu infantil.
Aceste pseudo-eroine ale timpurilor noastre forfotesc incontinuu, se mișcă senzual în sincron, privesc ademenitor, se năpustesc erotic și ațâțător peste canapea, își scot la înaintare sânii, fundul, buzele țuguiate obraznic, chicotesc ca niște puștoaice, își încalecă și își dezgolesc picioarele, se zvârcolesc ca niște animale în cușcă. Nu știu cum să facă să obțină atenția unui potential privitor, având la dispoziție doar sexul.
Mai mult, fetele se folosesc una pe cealaltă parșiv și par să se afle încontinuu în competiție, deși aparent se ajută între ele (își mai potrivesc una alteia o șuvița de păr, își zâmbesc, se aprobă sau dezaproba, se țin de mâini). Dansul în sincron pare o cursă disperată spre afirmare, și cum să te afirmi când ai două contracandidate cu aproape aceleași date fizice, și la dispoziție doar o mână de mișcări simpliste? Ei bine, de la plesnitul propriilor fese trec la plesnitul posteriorului celorlalte, își zâmbesc politicos, își încearcă iar mișcările, se poticnesc și se atacă iar. Se hârjonesc tensionat, se trag de păr, își zâmbesc și iar dansează. Disperarea este atât de clară, competiția atât de limpede și de epuizantă.
După tot acest carambol năucitor, fetele se refugiază în spatele canapelei, de unde ies purtând haine negre. Doliul propriei condiții mărginite la o existență în care principala provocare e legată de felul in care arată transpare dintr-un vădit plictis: preț de câteva minute, fetele zac dezabuzate pe podea, parcă neștiind ce să facă cu ele însele. Microfonul înălțat, care mai devreme desemna discursul excelenței (stâlcit, de altfel), e acum plasat într-un fald al canapelei, canapea peste care se târăsc, pe rând, cele trei, fiecare rostind câte un slogan consumeristo-provocator: „Șansa ta de a experimenta toate pozițiile Kama-Sutrei. Durex!”, „Atinge și fii atins. Nivea! Adio, celulită!”. „Îți dorim un ciclu fericit! Always!”. Iată deci cum verticalitatea se transformă insidious în orizontalitate. Și iată raportarea la cele două aspecte: microfon înălțat – discurs interupt, nătâng, microfon coborât la nivelul așternuturilor – discurs articulat. Oricât ar fi el de viciat.
Tot de la orizontală sunt emise și următoarele fraze. În patru labe, cele trei actrițe se târăsc, pe rând, în față unui ventilator care le vântură părul ca în reclamele TV, și rostesc alte binecunoscute sloganuri publicitare în diferite limbi căci nu-i așa, condiția femeii decorative, de consum este universală.
Regizorul Ferenc Sinkó mizează mult pe disconfortul mocnit al acestei șarade lubrice. Pe întreg parcursul spectacolului, fetele își înăbușă vădit frustrarea și disperarea. Spre final, în timpul altui sincron menit să pună în valoare curbe trupești, gesticulează într-un crescendo deznădăjduit la finalul fiecărui set de mișcări senzuale, una fluturând din mâini în semn de „Mă vede cineva?”, alta chemând din brațe – „Se implică cineva?”, iar cealaltă își duce spasmodic un deget în dreptul buzelor – „Nu are nimeni nimic de spus?”
La final, după ce se demachiază și se schimbă în întuneric, fetele părăsesc scena în hainele lor de stradă.
Nu cred că putem vorbi depre firescul care învinge sau despre condiția femeii ce în final se va lepăda de toate aceste straturi parazitare și în mod spontan va ajunge să-și igienizeze poziția. Reflectarea s-ar putea mai degrabă îndrepta către tendința societății de a împinge in față modele de consum la nivelul pielii, și către un sistem de valori ce coboară vertiginos către vandabil, sub toate formele sale.
DIVAS
Regizor/coregraf/concept: Ferenc Sinkó
Realizat în colaborare cu artiştii interpreţi: Imola Kézdi, Csilla Albert, Zsuzsanna Vass, Missy
Costume: Bianca Imelda Jeremias
Coloana sonoră: Ion Coroi
Video: Tihamér Török
Asistent regie: Kata Bodoki-Halmen
Technician: Attila Almási
credit foto: István Biró

