Pompiliu Sterian

Cu anul 1949 a început una dintre cele mai fericite perioade din viața mea. A durat peste 30 de ani. Cu anul 1949, a început un lung calvar al vieții mele, plin de necazuri, certuri și conflicte. A durat 26 de ani. Vă rog din suflet să nu faceți nicio legătură între cele două afirmații de mai sus. Ambele sunt adevărate și totuși nu există nicio contradicție între ele.

În 1949 m-am căsătorit cu aleasa inimii mele și am întemeiat o familie fericită. Tot în același an m-am mutat într-o locuință din strada Culmea Veche, apartament cu trei camere, din care eu ocupam doar una. A doua cameră era ocupată de un domn în vârstă, iar a treia cameră, bucătăria și baia erau folosite în comun. Așa erau legile pe-atunci.

Colocatarul nostru era un om pașnic, profesor universitar, nu prea făcea gospodărie, așa că ne-am înțeles oarecum destul de bine. Dar binele nu a ținut prea mult. Într-o noapte au venit niște tipi, presupun că erau de la Securitate, și l-au ridicat. Eu cu soția am rămas singuri în tot apartamentul. Eram extrem de bucuroși. Bucuria a fost însă de scurtă durată. Curând a apărut un tinerel, interpret de muzică populară, cânta în Ansamblul Armatei. Era petrecăreț, invita mereu prieteni și prietene, cheful se întindea până seara, târziu. Dar asta nu era nimic. Cetățeanul obișnuia să umble în pielea goală prin camera lui, lăsând ușa deschisă, astfel că deseori când mergeam la baie, aveam „plăcerea” să-i admir bărbăția. Treacă-meargă și asta, dar asemenea situații se întâmplau și când soția mea mergea la baie. Nu prea îmi convenea. Orice discuții erau inutile, colocatarul nostru susținea ritos: „în camera mea fac ce vreau!”.

M-am zbătut mult până am reușit să fac un schimb de locuință. M-am mutat în strada Nuferilor, într-un apartament comun cu familia Nițescu, dar am dat din lac în puț. Familia Nițescu era cam certată cu regulile de igienă și vă închipuiți ce plăcere era când trebuia să faci baie după ei. Pe de altă parte, doamna Nițescu era un fel de țață, în înțelesul cel mai negativ al cuvântului – se amesteca în toate, bârfea toată ziua. Domnul Nițescu nu știu cu ce se ocupa, dar l-am prins de câteva ori că ne fura lemne din pivnița comună. Ca să-l cunoașteți mai bine, aflați că a fost arestat, și pentru un timp s-a mutat la pușcărie.

Am scăpat de toate astea în 1975, când m-am mutat în strada Tomis, garsonieră proprietate personală. Aveam o singură cameră, dar în comun doar cu soția.

Ioseph Cotnăreanu

Am locuit în comun din 1950 până în 1971, în bulevardul Mărășești, cu o familie, Herșcovici. Ei aveau o cameră, eu și soția aveam două camere, dar de fapt una era oarecum de trecere. Ei erau oameni de vârsta părinților noștri, și erau părinții unei prietene a noastre. Relațiile, în mod normal, ar fi trebuit să fie tensionate din cauza conlocuirii și… bucătăriei comune. Baia comună deranja mai puțin, să zicem. Bucătăria comună crea cele mai mari animozități de obicei. Atunci când în bucătărie sunt două gospodine și două funduri care se lovesc… nu e simplu. Erau în bucătărie două mese, două aragaze, frigiderul îl țineam în vestibul. Dar, dat fiind aceste relații cu fiica lor, am căutat întotdeauna ca animozitățile să fie înăbușite, să fie ținute sub capac. Ei erau bătrâni – el era pensionar, ea a fost casnică toată viața. Veniseră din Bacău în București, unde îi aveau pe copii. Noi i-am primit în casă, știind că trebuie să dăm o cameră, că dacă nu o dăm, ne bagă pe cineva. Se chema că aducem o familie cunoscută, deși nu îi cunoșteam pe ei, ci pe fiica lor.

Ei s-au mutat în 1950. Până în 1958, socrii mei erau proprietarii casei. În `58 casa a fost naționalizată și atunci, primul lucru, a venit doamna Herșcovici și a spus că trebuie „să avem drepturi egale”. Adică, de pildă, despre camera de trecere, pentru care de fapt noi plăteam chiria și aveam noi mobila acolo, a zis: „avem drepturi egale, camera asta e comună, și a noastră, și a voastră, ne punem și noi ceva”. A trebuit să ne scoatem o parte din mobilă ca să își bage și ei lucrurile. Puteam să îi obligăm să iasă prin stradă ca să ajungă la bucătărie, să iasă pe intrarea principală și să intre prin intrarea secundară, dar chestia era de vârsta lor. Așa că treceau printr-una dintre camerele noastre, ceea ce ne-a făcut pe noi să dormim în aceeași cameră cu băiatul nostru până la vârsta de 12 ani.

Până în `58, ei au plătit socrilor mei chirie, dar se plătea o chirie dintr-asta, cum se plătea la ICRAL, o sumă infimă, nu era o chirie de speculă. După naționalizare, am plătit și noi chirie la ICRAL. Și tot noi am plătit chiria pe camera comună.

În sfârșit, în 1971 ne-am mutat și… au scăpat și ei de noi, și noi de ei.

Iudith Ardeleanu

Prin anii `60, părinții mei au plecat din apartamentul în care locuiam și am rămas eu cu soțul. Casa avea trei camere și baia era cu acces doar din dormitor. Ca să intri în baie, treceai prin dormitor. Și în locul părinților mei a fost repartizat un popă, cu nevasta și cu doi copii. Și stăteam eu cu soțul în prima cameră, iar ceilalți în restul apartamentului. Mobila era a noastră, ei aveau doar hainele de pe ei. Și mai aveau și o găină, care se plimba pe masa din sufragerie – lor li se părea ceva foarte normal, aia cotcodăcea… Dar nouă nu ne-au dat niciodată măcar un ou de la găina aia.

Eu aveam o valiză mare în hol, unde țineam rufele murdare. Și odată nevasta preotului mi-a zis: „fii atentă că fiică-mea îți fură din lucruri!”. Eu nu găteam, făceam doar ochiuri – luam din cameră tot ce aveam nevoie, cratiță, ulei, ouăle, tot – le găteam în bucătărie, mă întorceam în cameră și mâncam acolo. Nu țineam nimic în bucătărie, că ăștia furau totul. Baia era la ei în dormitor. M-am dus odată la baie, am bătut la ușă și când am ajuns acolo, domnul popă, care era și ofițer, își curăța cizmele în cadă. Nu puteai să faci baie acolo. Și nici să traversezi două camere ca să ajungi la mine. Și atunci ce soluție am găsit? La subsol era un duș pentru femeile de serviciu ale blocului și acolo făceam duș. Cu WC-ul era groaznic. Era unul lângă sufragerie care nu funcționa. Adevărul e că făceam la oliță.

Pe urmă, după ce am divorțat, am găsit o cameră cu chirie la o familie pe strada Ana Ipătescu. Erau trei camere, baie, bucătărie și WC separat. Ei erau trei persoane. Tatăl era inginer – făcuse toată instalația de încălzire a blocului, cu încălzire în podea. Pe vremea aia, un progres extraordinar. Eram prieteni foarte buni, stăteam cu ei la șuete până noaptea târziu. Ei aveau televizor, mă invitau și pe mine, era foarte bine. Până când băiatul a plecat într-o excursie, unde a cunoscut o nemțoaică cu care s-a însurat. Și au făcut pe rând trei băieței. Și așa am ajuns să fim opt în casă. Copiii ăștia mici mă iubeau foarte mult, voiau să mănânce doar la mine în cameră. Așa că ea aducea mâncarea la mine. Bătrânii stăteau într-o cameră, eu într-o cameră, iar ceilalți, cinci persoane, într-o singură cameră.

LOCUIREA PE ȘANTIER ÎN PERIOADA SOCIALISTĂ: ANII 1960-1970

Marius Armașu

În copilărie m-am mutat de la Bacău la Suceava, de la Suceava la Capra Foii, de la Capra Foii la Voineșița, de la Voineșița la Ciunget, de la Ciunget la Râmnicu Vâlcea. Mutările astea au fost în gimnaziu și în primul an de liceu. Cu aproximație, m-am mutat de la un șantier la altul. În 1974, când m-am mutat la bloc în Râmnicu-Vălcea, a fost prima locuință stabilă – până atunci locuind numai pe șantiere. Pe șantiere stăteam în colonii muncitorești, în barăci, și numai la Voineșița am stat în niște blocuri. În rest, în barăci. Locuiam acolo cu mama, care era inginer-constructor de hidrocentrale.

O baracă era din lemn, pe dinăuntru era tencuit, pe dinafară se vedea lemn. Avea două până la trei camere, bucătărie, baie, duș. Era amenajat ca un apartament, dar se numeau colonii muncitorești.

La Ciunget, într-o colonie în care am stat, era o singură baracă numai cu parterul, care n-avea baie. Nu știu pe unde se ducea lumea să-și facă nevoile.

Într-o colonie muncitorească erau în jur de 20 de barăci. Între 10 și 20. Unele colonii din astea aveau cantină. Altele nu. Se mânca la cantină, dar avea și bucătărie locuința respectivă. Înainte de a se porni un șantier din ăsta se făcea organizarea de șantier. Prin organizare de șantier se înțelegea asigurarea facilităților de locuit.

Se stătea câțiva ani și plecam în altă parte. Ce-mi amintesc: un singur șantier, dar mai multe colonii. Un șantier din ăsta avea mai multe locuri unde se lucra și locurile astea aveau câte o colonie muncitorească, și noi ne mutam dintr-un loc într-altul.

Mama a lucrat și la Bicaz, dar când eu eram bebeluș.

PROPRIETATE PRIVATĂ ÎN PERIOADA SOCIALISTĂ: ANII 1970

Iudith Ardeleanu

Când Ceaușescu a permis cumpărarea apartamentelor, a stabilit că se pot cumpăra pe loc sau în rate, dar nu mai mari decât o chirie, de plătit timp de 25 de ani. Și atunci, vecinii cu care stăteam la comun m-au chemat să stăm de vorbă. Și m-au ajutat să intru mai ușor la rând la apartamente. Eu voiam în Drumul Taberei, să fiu mai aproape de locul de muncă. Dar nu aveau decât în Balta Albă. Costa 45 de mii de lei. Eu aveam leafa șase mii. Și m-au ajutat unchii – mi-au dat fiecare câte zece mii fără returnare. Maică-mea mi-a dat zece mii cu returnare, am făcut împrumut la C.A.R. de încă zece mii, și vecinul de apartament mi-a dat și el cinci mii, tot cu returnare. Și-așa am cumpărat pe loc, cu banii jos. Când am văzut locul, i-am zis lui unchi-miu: „măi, dar nu se poate, pe aici se plimbă oile!”. „Lasă-le, oile se plimbă acum, dar în doi ani de zile nu va mai fi nicio oaie aici și cartierul va fi foarte frumos!”. Ceea ce a și fost. Înainte să mă mut, mi-am decupat la scară toate mobilele și făcusem hârtiuțe mici: ăsta e patul, ăsta e dulapul, asta e masa – tot, tot, tot. Când să mă mut, au venit doi găligani să mă ajute: „Vai, o să urcăm până la etajul 9!”. „Ce să fac, dom-le, dacă n-am găsit mai jos!”. Când am intrat în casă, am zis: eu vă spun exact unde să puneți toate mobilele. „De unde știți dumneavoastră unde să le punem?”. „Uite, dragă”. Și le-am arătat toate hârtiuțele. Ăia s-au crucit: „În viața noastră, n-am văzut o femeie care să știe să decupeze mobilele la scară!”. „Uite-așa m-a dus pe mine capul, că sunt nepoată de arhitect!”. La centimetru a încăput totul: studioul, dulapul, tot, tot, tot.

Administratorul mi-a vândut un pont: „du-te acum și stai la coadă la magazin și când deschide, te lipești de un aragaz!”. Cum intrai în bucătărie, era chiuveta, lângă chiuvetă aveam un dulăpior în care țineam vasele. I-am zis mamei: „dragă, toate cratițele vechi le aruncăm! Toate cratițele mele trebuie să fie roșii cu buline albe!”. Și așa le-am și cumpărat. Balconul era foarte mare: avea trei metri lungime și un metru și jumătate lățime. În balcon am amenajat cămara. Cel mai prețios obiect pe care l-am avut a fost o ceșcuță superbă de cobalt. A treia nevastă a lui tata o primise când a plecat de la Auschwitz și a ajuns în Germania. I-a aruncat-o cineva.

Maică-mea, când a auzit că vreau să cumpăr apartamentul, a fost total împotrivă: „Noi suntem o familie de comuniști! Tu o să fii prima capitalistă din familie!”. „Dar, mamă, eu știu de la Marx că capitaliștii exploatează. Eu nu exploatez pe nimeni, eu doar îmi iau o garsonieră.” „Nu are importanță, dacă ai proprietate, ești capitalistă!”. „Ei, atunci îmi asum, o să aveți o capitalistă în familie! Dar înseamnă că țara asta se umple de capitaliști, că toți își cumpără case!”.

Dorotea Weissbuch

În 1968 m-am mutat într-un apartament compus din patru camere, cu WC de serviciu, bucătărie mare, balcon pe care apoi l-am închis cu geamuri. A fost prima casă pe care am cumpărat-o. Am fost ajutați cu bani pentru prima rată de către părinți și socrii, iar restul – grosul datoriei – ni s-a reținut din salariu timp de 15 ani. Zece ani am fost scutiți de la plata impozitului pe locuință. Apartamentul era la parterul unui bloc cu patru etaje. În apropiere se afla parcul IOR. În jurul blocului era verdeață, aer curat. Am trăit în această locuință până în anul 2011 când, din cauza înrăutățirii stării mele de sănătate, fiul meu m-a internat la Căminul Rosen.

Pompiliu Sterian

În perioada când am fost proprietar, eu nu am avut chiriaș. Am locuit într-un bloc de garsoniere cu 10 etaje. Toți locatarii erau proprietari. Relațiile erau reci, nici vorbă de prietenie. Ne întâlneam doar periodic, la ședințele de bloc, când se produceau deseori certuri. Pentru orice hotărâre privind îmbunătățirea condițiilor de trai, trebuia obținută unanimitatea, lucru extrem de dificil. Personajul central era administratorul, care de multe ori nici nu locuia în bloc, și deci era prea puțin interesat de necazurile locatarilor. S-a întâmplat ca unii administratori să facă diverse matrapazlâcuri. În această garsonieră am fost prima dată proprietar, după ce am plătit-o în rate timp zece-doisprezece ani. Pentru prima dată am locuit într-un bloc la etajul șapte, cu lift. M-am mutat cu soția în `75-`76 și am plătit ratele până în `80 și ceva. Așa era atunci. Ca să-ți aprobe o casă, era o poveste întreagă: la comitetul sindical, la Primărie… Am reușit în sfârșit să obțin garsoniera. De obicei, în toate mutările, aveam mobila veche, pe care o mutam de colo-colo. Aici am cumpărat mobilă nouă. De asemenea, la ultima casă, am avut pentru prima dată aragaz cu butelie. Pentru prima dată am avut frigider – Arctic. Aici s-a întâmplat căsătoria fetei. Aici aveam o mică grădiniță cu flori. Eram lângă o stație de metrou – o altă invenție nouă. Pentru prima dată am avut balcon. Balconul ăsta, ca să fie căldură, l-am închis cu geam. Pe urmă am fost obligați să dărâmăm totul. Garsoniera era în Balta Albă.

LOCUIRE PRECARĂ ÎN PERIOADA SOCIALISTĂ: ANII 1960-1980

Mihaela Bîrlegi

Am locuit într-un bloc la etajul cinci, care era considerat mansarda blocului, într-o cameră care era camera de serviciu a apartamentului din față. Blocul fusese naționalizat. Noi aveam camera de serviciu a unui evreu care era avocat, și pentru că a cunoscut-o pe mama, i-a dat această cameră de serviciu să stea cu tata, unde ne-am născut noi. În camera aceasta aveam patul, atât încăpea. Două paturi, o masă, patru scaune, șifonierul. Mama gătea pe lampă afară, unde aveam și un răcitor cu gheață. Pe vremuri, la ultimul etaj, exista călcătoria blocului. Nu s-a mai folosit, și-atunci, după vreo patru ani, le-a dat-o părinților mei să mai aveam o cameră unde sta. Ne-am împărțit. Eram două surori. Noi locuiam în cameră și părinții locuiau în bucătărie. Până la vârsta de 22 de ani am stat acolo, deci și după moartea părinților. Părinții au murit când eram eu în liceu. Noi intram pe un culoar, exista uscătoria blocului, pe-urmă aveam spălătoria cu albie făcută din aramă, cazan de rufe, cadă. Noi o foloseam și ca baie. Era la dispoziția noastră. Pe urmă intram în camera pe care noi o făcuserăm bucătărie și apoi într-o cameră, care era pe scara de serviciu. Mai mergeam pe hol unde aveam chiuvetă și WC. N-am avut o locuință chiar locuință… Mama gătea afară, la intrarea în scară, și pe urmă noi am pus în locul ăla frigiderul. În 1965-66 s-a racordat blocul la gaze și ne-a băgat centrala în această cameră – și noi ne-am dus într-o singură cameră ca să ne pună și nouă gaze.

Acolo am stat până în 1977, când am fost evacuată, după ce sora mea a plecat în străinătate. Ea a emigrat în ianuarie 1976 în Israel. Și, în august 1977, am primit o înștiințare să mă prezint la poliție. Eu lucram pe vremea aia contabilă, și m-am dus la șeful meu și i-am zis – „bosu’, că noi așa vorbeam, uite ce-am primit…” Și el mi-a zis: „ai grijă, că ăștia-s cu ochi albaștri, sunt din-ăia cu dus-întors”. Ei, de fapt, pentru că eram singură, voiau să vină cu diverse persoane să-i cerceteze la mine-n casă, în timp ce sunt eu plecată. Și eu am spus că nu sunt de-acord. Și pe 1 noiembrie mi-a venit evacuarea. Și m-au dat afară și din serviciu. Motivul lor a fost că sora mea n-a respectat datoria față de statul Israel – după șase luni în Israel, s-a căsătorit și a plecat în Statele Unite. Israelul plătise banii – școlarizarea ei în România. Noroc că aveam o vecină și am mai stat la ea. Am mai lucrat temporar secretară la un liceu, apoi la o școală. Și în timpul ăsta locuiam la cunoștințe, mai plăteam câte o chirie la persoane particulare. Am îngrijit de mama unei cunoștințe și am locuit la ea în casă, în Timișoara. Și după ce a murit persoana, m-am întors în București și am reușit să mă angajez din nou, dar nu aveam locuință. Am stat într-o boxă mică tot în blocul în care locuisem, dar m-a dat administratoarea afară, că veniseră niște muncitori să renoveze blocul. Apoi, ca să nu stau pe stradă, am mai stat în casa unei cunoștințe în timp ce era în renovare. Pe urmă am plecat și de-acolo, și unde credeți că mă duceam? Mergeam în Gara de Nord, la clasa I, plăteam 15 lei și dormeam în gară. Am văzut atunci foarte mulți oameni care dormeau în gară. Mulți, care n-aveau bani, dormeau la clasa a II-a. Venea poliția și te controla, dar dădeai bani. Dar nu ți-era frică, ca acum, nu era violență, nu erau aurolaci. Și nici nu erau atâția oameni ca acum, care să doarmă pe stradă. Dormeam în gară, pe scaun, mă trezeam la cinci dimineața. Mergeam jos, făceam duș acolo și plecam la serviciu. Am stat așa aproape un an. Între timp făcusem cerere pentru casă, dar nu mă asculta nimeni. Până la urmă, tot o cunoștință îmi spune: „Mihaela, tu ai fost în audiență la Comitetul Central?”. Zic: „n-am fost…”. Și până la urmă m-am dus acolo, la C.C., și cel care m-a primit, vă dați seama, eram caz special, m-a băgat într-o sală arhiplină și m-au chemat în birou imediat. M-au ascultat… Și au început să spună că „cum se poate în statul nostru socialist, să se doarmă în gară, mai ales că și lucrați…”, știți cum fac ei. Și, ca să vedeți cum se rezolva atunci, față de acum, m-a trimis la sediul partidului pe municipiu, care era pe Brezoianu. M-a ascultat ăla de-acolo și zice: „doamnă, în momentul ăsta mergeți la sediul ICRAL!”. Și șeful ICRAL-ului îmi zice: „doamnă, mâine dimineață, la ora opt, veniți cu o yală la dumneavoastră și ne vedem în fața blocului”. Eu știam că în blocul meu, la subsol, mai era o cameră goală, fusese a cuiva care murise. Vreau să vă zic că a doua zi dimineață, când am venit, camera era și zugrăvită, și aranjată, și cu ușile vopsite – doar gata să mă mut. Și așa m-am mutat.