Material de Ionuț Sociu

În cadrul festivalului Festivalului Temps d’Images Cluj (7-13 noiembrie 2016), a avut loc un atelier susținut de regizorul Oliver Frljić (n. 31 martie 1976).  În legătură cu acest atelier, intitulat Dramaturgia instituțiilor, organizatorii spuneau „că nu se va concentra pe prezentarea sau analiza unui tip anume de performance sau a unui anume stil regizoral, ci va trata posibilitatea folosirii unei instituții teatrale ca actant în contextul general al spectacolului social.”  Spectacolul lui Oliver Frljić, Violența noastră și violența voastră (inspirat de cartea lui Peter Weiss, The Aesthetics of Resistance) a  fost  prezentat  tot în cadrul Festivalului Temps d’Images.  I-am rugat pe câțiva dintre participanții de la atelier

să-mi  vorbească despre spectacol și despre  întâlnirea cu Frljić .  Publicăm aici prima parte a unei anchete la care au răspuns Andreea Andrei, Olivia Grecea, Petro Ionescu,  Andrei Măjeri și  Raul Coldea.

Foto: Oana Hodade

Naše nasilje i vaše nasilje / Our Violence is Your Violence. Premiera a avut loc pe  28 septembrie 2016.

Distribuția:

Barbara Babačić, Daša Doberšek, Uroš Kaurin, Dean Krivačić, Jerko Marčić, Nika Mišković, Dragica Potočnjak, Matej Recer, Blaž Šef

Producător: HAU Hebbel am Ufer Berlin. Co-producători: Teatrul Mladinsko, Slovenia, Wiener Festwochen, Zürcher Theater Spektakel, Kunstfest Weimar, Teatrului Național din Rijeka, Croația.

Andreea Andrei (n. 22 martie, 1989) este teatrolog și curator, scrie ocazional cronici de teatru.

În 2014, regizorul Oliver Frljić a preluat conducerea Teatrului Național din Rijeka. De atunci, a primit mutiple amenințări cu moartea, a fost bătut, insultat și scuipat pe stradă, apartamentul i-a fost jefuit, s-au organizat proteste împotriva lui, doar pentru că, așa cum a declarat președinta Croației Kolinda Grabar-Kitarović, „a provocat, iritat și ofensat majoritatea publicului croat”.

Ce face mai exact Oliver Frljić atât de radical încât a reușit reușește să creeze asemenea scandaluri publice și să devină ținta unei uri naționale de asemenea amploare?

Producțiile sale artistice, așa cum declară chiar el, „nu sunt spectacole de teatru, ci mai degrabă o încercare de dramatizare a simptomelor observate în societate”. Toate au un caracter politic asumat, prin care critică naționalismul, denunță fascismul, segregarea și diviziunile de clasă, rasă, etnie, gen, „chestionează responsabilitatea societății și a elitelor politice pentru crimele trecutului”, sparge consensurile și narativele oficiale. Iar asta deranjează.

Deranjează într-atât încât spectacolele sale au ajuns să fie cenzurate. Un exemplu ar fi Un-Divine Comedy. Remains, după Zygmunt Krasiński, care ar fi trebuit să aibă premiera la Teatrul Național Stary din Cracovia, dar care a fost scos din repertoriu în 2013, de către directorul Teatrului Stary, Jan Klata, cu două săptămâni înainte de premieră, din cauza protestelor din stradă organizate de grupuri naționaliste și din cauza articolelor negative publicate de ziare de dreapta. De ce? Pentru că Frljić intenționa să folosească acest text clasic din literatura romantică poloneză ca pretext pentru a chestiona antisemitismul din societatea poloneză și lipsa de solidaritate a națiunii poloneze cu comunitatea evreiască în cel de-al Doilea Război Mondial.

Programul artistic politic al lui Frljić este vizibil nu doar în spectacolele sale, cât și în viziunea lui despre rolul unei instituții culturale de stat. „Majoritatea instituțiilor publice de artele spectacolului sunt ca niște frigidere – bagi cultura înăuntru și o ții la conservat ca să nu putrezească”. Spre deosebire de anumite muzee de artă contemporană, teatrelor de stat le este mai greu să se reformeze, crede Frljić. Iar întrebarea este: cum putem să le reformăm? Răspunsul: preluăm conducerea și propunem un proiect radical. Este exact ceea ce a încercat Frljić în cei doi ani de directorat la Teatrul Național din Rijeka. A chestionat structurile ierarhice și de putere din instituții, a folosit teatrul ca pe un instrument de schimbare socială, a regândit conceptul de teatru național, a restabilit relația cu comunitatea și mai ales cu minoritățile nereprezentate până atunci, a introdus în repertoriu spectacole angajate de teatru politic și a făcut loc pentru experimente. A și redenumit teatrul de câteva ori, cel mai controversat titlu fiind cel de „Teatrul Național LGBT” din Rijeka, cu atât mai mult cu cât a ridicat pe clădirea teatrului steagul LGBT alături de steagul Croației, chiar de Ziua Independenței. Aceste schimbări au atras critica multor oameni de teatru, dar mai ales a multor organizații conservatoare și de dreapta, care l-au acuzat că ofensează și ridiculizează simbolurile naționale. După doi ani, Frljić și-a dat demisia din funcția de director, pentru că a simțit că în loc ca el să reușească să schimbe instituția, structurile instituționale mult prea rigide au început să îl schimbe pe el. Cu toate acestea, the fight is not lost, pentru că, în tot acest timp, a reușit să antagonizeze opinia publică, iar acest lucru e mai mult decât benefic, întrucât, după cum zice chiar el, „emanciparea se întâmplă doar prin conflict, mai ales prin conflictul dintre poziții ideologice diferite”.

Foto: Oana Hodade

Raul Coldea (n. 8 aprilie 1991) este regizor de teatru (Reactor de creație și experiment, Cluj-Napoca).

Spectacolul regizorului croat de origine bosniacă Oliver Frjlić, Violența noastră și violența voastră, vine ca o continuare logică, deloc surprinzătoare, a demersului politic radical al unuia dintre cei mai controversați artiști europeni ai momentului. Violența noastră… își propune (și a reușit deja) să șocheze, chestionând serios felul în care Europa reacționează în contextul actualei crize a refugiaților. Fără a fi (foarte) explicit anti-european, spectacolul lui Frjlić încearcă să deconstruiască viziunea binară asupra violenței (unii sunt buni, ceilalți sunt răi), văzând violența ca pe un mecanism complex, sistemic, în care forțele opozante împrumută caracteristici una de la cealaltă, un mecanism plin de contradicții care generează atrocități.

Discursul lui  Frjlić este orientat pe o critică a istoriei coloniale a Europei: tradiția europeană nu este altceva decât o tradiție a abuzurilor comise de europeni în spațiile colonizate, iar bunăstarea europeană este un produs al acestor abuzuri. Cele două mecanisme importante pe care le identific în construcția acestui discurs și care fac, de fapt, din Violența noastră… un spectacol incomod sunt reducerea conflictului politic la un conflict al simbolurilor și autocritica.

Frjlić construiește o dramaturgie complicată a simbolurilor care sunt văzute ca fiind opozante în societate și le reconfigurează în acord cu discursul său politic. Fie că vorbim de simboluri naționale europene (una dintre actrițe scoate, la un moment dat, un steag al României din vagin – scenă care a stârnit numeroase controverse în țările în care spectacolul a fost prezentat), de simboluri musulmane (un refugiat este obligat să mănânce carne de porc și să bea alcool) sau de simboluri care pot fi revendicate de ambele părți (în sesiunea de întrebări și răspunsuri de după spectacol, regizorul justifica alegerea costumelor portocalii ale actorilor ca fiind o încercare de a pune un semn de egalitate între abuzurile comise la Guantanamo și violențele Statului Islamic),  Frjlić deconstruiește la fiecare pas felul în care suntem obișnuiți să receptăm aceste simboluri. Probabil cea mai violentă scenă a spectacolului este cea a violului. Un bărbat coboară de pe o cruce (formată din canistre de benzină) și agresează sexual o femeie, dar nu înainte de a-i da jos hijabul pe care ea l-a purtat până atunci. O scenă violentă, dar nu departe de adevărurile acestui an, amintind, printre altele, de recentele cazuri în care femeile musulmane au fost obligate să renunțe la hijab pe plajele și pe străzile din Europa.

În ceea ce privește autocritica,  Frjlić insistă să se autodefinească prin contradicțiile pe care le propune. Cea mai importantă dintre acestea este reprezentată de ideea că, prin mijloacele de producție a spectacolului de care dispune, prin capitalul de imagine pe care și l-a creat sau prin faptul că și-a construit un soi de obicei din a critica instituții din interiorul lor, reproduce sistemul opresiv pe care îl atacă. Probabil că răspunsul lui la aceste critici (destul de actuale în arta politică, în general) sunt clasice: arta nu poate niciodată să scape de convențional, realitatea este implicit mai complexă și mai dură, artiștii nu vor refuza niciodată să fie (bine) plătiți și nu putem să înțelegem pe deplin mecanismele sistemului dacă nu renunțăm la ideea că sistemul este ceva care există deasupra noastră, independent de noi. Ce trebuie e să ne radicalizăm în interiorul sistemului și să profităm de aberațiile lui în favoarea noastră.

Continuarea materialului, aici.