De Andrei Luca

Inspirat de screwball-urile americane, “Toni Erdmann” reîmprospătează genul pe care îl moștenește formal, înlocuind clasica intrigă romantică cu o confruntare între două generații. Regizoarea alege să configureze tradiționala bătălie a sexelor prin reprezentarea unui duo tată-fiică în care axa maturității este inversată. Cu alte cuvinte, pentru a încurca ițele poveștii, în scenariul lui Maren Ade părintele își asumă un rol jovial cu scopul de a reface legătura ruptă cu fiica lui, în timp ce copilul (Ines Conradi) este prins de grijile cotidiene ale unui job bine remunerat, însă stresant și alienant.

Exilată în București în căutarea succesului profesional, Ines își asumă o personalitate rece și calculată. Pentru ea, România este un simplu hop în carieră, care, odată trecut, îi garantează accesul către treptele superioare ale ierarhiilor corporatiste. Însă călătoria ei, inițial asemănătoare acelor expediții care le asigurau exploratorilor un statut privilegiat odată întorși acasă, se dovedește a fi un drum la finalul căruia se regăsește pe sine. Personajul cheie al acestei regăsiri nu poate fi reprezentat decât de tatăl protagonistei, Winfried Conradi, sau, mai bine spus, de alter ego-ul lui. Sub numele de Toni Erdmann, Winfried devine pe rând ambasador german, life coach sau personaj fantastic din folclorul bulgăresc, totul pentru a reface legătura cu odrasla alienată de mediul corporatist. Titltul își asumă în mod programatic apropierea filmului de screwball în sensul în care spectatorul este anunțat încă de la început în privința acestei intenții a regizoarei de a obține efecte comice în urma asumării de către personaje a unor identități false.

Ca în orice screwball, atenția se concentrează asupra unor personaje din păturile sociale privilegiate cărora le este servită o lecție despre umanitate. Din acest punct de vedere, viața îndestulată de expat pe care o duce Ines oferă premisa perfectă pentru livrarea unui umanism candid, însă fără prea multă consistență politică angajată. Premisele acestei povești cu morală sunt atent construite de regizoare. Întreaga identitate a lui Ines, cel puțin la început, este confiscată de poziția de consultant în cadrul unei firme multinaționale al cărei rol este acela de a intermedia preluarea unei companii autohtone de către un investitor străin și de a facilita concedierile masive inerente unui astfel de proces. Replica sarcastică a tatălui care îi repetă fiicei cât de bine se descurcă pe postul ei atrage atenția tocmai asupra naturii morale controversate a jobului, însă acest aspect rămâne un fir narativ fără continuitate. Pentru Winfried, salvarea de acest scenariu dezumanizant este umorul, însă în realitate râsul nu e o salvare propriu-zisă. ci mai degrabă o portiță prin care se strecoară doar Ines. Așa cum însăși protagonista punctează într-o conversație cu tatăl ei, umorul nu-i poate salva pe cei care urmează să-și piardă locul de muncă într-un viitor apropiat, iar simpla sugestie că așa ceva ar fi posibil nu este decât cinism.

Dacă problema muncitorilor nu este de interes pentru regizoare, carierismul și corporatismul sunt luate în vizor, iar tipologiile persoanelor dependente de muncă deconstruite glumă cu glumă. Bula de bunăstare materială și stres profesional în care s-a izolat Ines este deconspirată în tot ridicolul ei de alter ego-ul tatălui. Prin impersonările sale, Winfried (aka Toni Erdmann) expune goliciunea terminologiei business și ia în derâdere acest univers în care oamenii relaționează prin intermediul cărților de vizită chiar și în contexte relaxate, afirmându-și în permanență succesul în carieră și căutând pârghii cu ajutorul cărora să escaladeze ierarhiile profesionale.

Critica superficialității corporatiste se regăsește și în denunțarea slugărniciei din aceste medii foarte riguros organizate din punct de vedere ierarhic. Scena în care Ines își pătează cu sânge cămașa înaintea unei întâlniri, făcând schimb de bluze cu subalterna ei, Anca, ilustrează întocmai obediența angajaților față de șef. Ba mai mult decât atât, în timpul întâlnirii Ines îi atrage atenția Ancăi asupra petei vizibile pe care, printr-un simplu gest, îi recomandă să o acopere cu o șuviță de păr. Ines resimte la rândul ei presiunea de a face pe plac cu orice preț persoanelor superioare ierarhic, fiind nevoită să se pună la dispoziția soției unui client important pentru o sesiune de cumpărături la mall. Faptul că un client îi cere lui Ines un astfel de favor doar pentru că este femeie, deci în mod automat trebuie să cunoască oferta de pe piață și locurile bune de shopping nu stârnește nicio indignare feministă pe chipul protagonistei.

Deși Maren Ade respinge o intenție feministă în spatele scenariului, este imposibil de ratat observația că Ines este singurul personaj feminin care participă activ în cadrul dezbaterilor cu partenerii de afaceri. Cu excepția asistentei personale, Anca, protagonista sosește la birou însoțită de un grup de bărbați, se așază la masa negocierilor doar cu bărbați și se învârte în cercuri profesionale majoritar populate de bărbați. În plus, regizoarea nu se sfiește să ridiculizeze încercarea pedant-cavalerească a lui Tim, iubitul de ocazie al lui Ines, de a crea premisele romantice ale unei întâlniri într-o cameră de hotel prin comandarea unor prăjituri, sfărâmând clasicul scenariu amoros cu o finalizare fix pe desertul adus de room-service. Mai mult decât atât, secvența de club în care Tim agită o sticlă de de alcool pe post de falus ia în derâdere tocmai idealul macho pe care acest personaj îl întruchipează.

Dincolo de camerele de hotel de lux, cluburile selecte și birourile de sticlă, România lui Maren Ade se întrevede în tușe exotizante. Protagonista privește de la balconul clădirilor de sticlă în curtea unor persoane sărace unde copiii aleargă printre rufe atârnate la uscat sau se uită din mașina de lux la peisajele sărăcăcioase care se succedă în drum către o întâlnire de afaceri. Din fericire, umorul situațiilor reușește să confiște discuția din jurul lui “Toni Erdmann”, atrăgând atenția asupra faptului că multe din aceste critici sunt moștenite la pachet cu preluarea aceluiași gen cinematografic care dă vitalitate filmului.