de Elena I.

Rovegan (în regia Catincăi Drăgănescu) „urmează traseul unui basm contemporan”, spune textul de prezentare a spectacolului, continuând să te avizeze că personajul este un „cor al mamelor”, forțate de sărăcie să-și părăsească căminul (în sensul său larg, de loc de apartenență) pentru a merge să muncească printre străini. Revelația că basmul ales este Capra cu trei iezi a venit cu o senzație de disconfort (nu detaliez aici despre simbolistica asocierilor dintre femei și capre în experiențele proprii, fie ele personale sau culturale). Mi-am zis că e o glumă (dintr-acelea menite să facă piesa mai captivantă) nefericită: autoarea abordează tema importantă și dureroasă a migrației datorată sărăciei, despre oameni care suferă alienare, umilințe, abuzuri, exploatare, propunându-și să creeze empatie între public și subiecții spectacolului; și totuși, de la primele scene, pare că ridiculizează toate astea coafându-le pe actrițe cu codițe-cornițe și punându-le să cânte Trei Iezi Cucuieţi pe acordurile piesei Felicità.

Povestea se concentrează inițial pe lupta mamei-capră de a-și găsi un loc de muncă și un acoperiș în Italia, după care scenele se derulează alternativ, într-un meci de ping-pong între o Italie generică și localitatea rurală cu potențial de urbanizare în perioada comunistă, dar abandonată post-decembrist ruinei, poziționată mai puțin ambiguu și cel mai probabil neîntâmplător în județul Vaslui, „polul sărăciei în Uniunea Europeană” conform statisticilor Eurostat din 2013.

Spectacolul curge, personajele se conturează, metafora caprei începe să prindă sens prin monoloagele iedului cel mic care studiază silitor despre acest animal atât de profitabil: capra e adaptabilă, inventivă, plină de resurse, cu foarte puține exigențe, un animal cu costuri de întreținere foarte mici și de la care se pot exploata atâtea (carne, lapte, blană). La fel ca femeia migrantă din Europa de Est (România, Vaslui). Empatia mea față de animale are probabil un rol important când începe să nu mă mai deranjeze atât de tare metafora: în definitiv, femeie sau capră, amândouă avem nevoie de revendicarea și resemnificarea acestor etichete.

Și totuși, nu există salvare din condiția de animal domestic și exploatat pentru capre. Așa cum pare să nu existe salvare pentru caprele migrante din spectacol (care de altfel sunt supraviețuitoare, de azi pe mâine), în afara celei ocazionale, individuale, a celor dispuse să se preschimbe în lupi.

Interpretatarea Mihaelei Teleoacă e intensă: cu ochii umezi, spinarea încovoiată, glasul tânguitor, capra pare să sufere de dorul copiilor, de vinovăție, de singurătate, de alienare. La o discuție post-spectacol, o prietenă îmi spune că a fost deranjată de această interpretare, de împingerea mamei-migrante în poziția de victimă pasivă: umilită în procesul de căutare a locului de muncă, abuzată de bătrâna la care ajunge să lucreze ca badantă, suportă totul cu docilitate şi în timpul liber vorbeşte la telefon cu copiii, suferă, se îngrijorează, plânge; micile răbufniri de protest o aduc în situații și mai dificile, încercarea de a se întoarce acasă pentru a opri deriva propriei familii sfârșește prin cedarea în fața șantajului emoțional al familiei la care locuiește. Obiectiv, femeia e prinsă în capcana sărăciei, e lipsită de resurse materiale; suplimentar, pare că îi lipsesc și resursele psihologice, e slabă, ușor de șantajat, prea emoțională. Și totuși, într-un moment care pare deja departe în trecut, aceeași femeie a făcut pasul curajos de a migra, promițându-le iezilor că se întoarce cu de-ale gurii. Cine e capra, de fapt? O femeie puternică, sau una slabă, manipulabilă, docilă, ușor de umilit?

Răspunsul l-am regăsit în fragmentele din Cireșe Amare – cartea Lilianei Nechită care a insipirat spectacolul Rovegan – pe care le citisem reproduse în numărul 13 al Gazetei de Artă Politică. Cumva, încă nu știam de ce, nu simțisem că mă deranjează locul în care mama-capră fusese împinsă dramaturgic-regizoral și nici jocul Mihaelei Teleoacă: se potriveau foarte bine pe impresia pe care mi-o făcuseră fragmentele citite și am perceput-o ca pe o fidelitate față de text, fără să chestionez mai departe. Recitind, realizez că fidelitatea e selectivă; există la Liliana Nechită un pasaj care lămurește foarte bine deriva emoțională a migrantei, disoluția psihologică radicală care o reduce, temporar, la poziția de victimă pasivă:

„Cred că asta-i marea spaimă a celui plecat. Trăiești într-o lume închegată, cu vecini, cunoscuți, profesori ai copiilor tăi, vânzătoare care te cunosc și care-ți știu gusturile, ești un univers printre ele. Deodată ești un nimeni. Ca un copil de un an pierdut de părinți… Acasă ești un sărac printre alții… Aici nu exiști. Muncind la negru, așa cum fac majoritatea, nu exiști.”

Capra Catincăi Drăgănescu nu are istorie (cu excepția unei referințe la studiile ei superioare): – e săracă pentru că e capră, condiție imuabilă – și nu are viitor (familia se destramă, visele i se spulberă, etc.). Mama migrantă a Lilianei Nechită este o femeie cu un trecut („Am vrut să-i ajut pe toți și să le fac pe toate. Eram mândră că pot, că nu mă dau în lături de la nimic. Aveam un serviciu bun și copii mari.(…) aș fi putut trăi fericită.”) mutilat abrupt de precaritatea neo-liberală, conștientă politic („Eu mă întreb: de ce trebuie să mai dormim cinci ani pe perna altuia? De ce nu se uită în jur să vadă câte fabrici productive sunt închise cu nepăsare? De ce trebuie să trimitem noi bani în țară? Ca să reechilibrăm bugetul celor care muncesc acolo și nu reușesc să-și cumpere de mâncare?…Cândva părea că nu e vina nimănui. Acum… nu mai știu.”) și care valorifică experiențele grele de migrație scriind „pentru cei săraci, pentru că nu e vina lor că sunt săraci”.

Lipsesc din portretul – neîndoielnic, bine intenționat și, din punct de vedere artistic, provocator și cutremurător[1] – al femeii migrante din Rovegan o analiză critică a cauzelor fenomenului migrației în România, o afirmare explicită a conștiinței politice pe care migrantele o au asupra destinului și statutului lor, precum și forme de investire a acestora cu puterea de a construi soluții la propria dramă. Acestea sunt aspecte importante pentru a evita împietrirea oamenilor săraci din Europa de Est în condiția de victime eterne (la doar trei decenii de experiențele diferite trăite în blocul socialist) și de a le oferi speranța unui viitor în care auto-determinarea este posibilă.

ROVEGAN, premiera septembrie 2016, Centrul de Teatru Educațional Replika

Regia: Catinca Drăgănescu; video&documentare: Alexandra Dincă, Vlad Bîrdu, Ionuț Popescu; muzica: Alexei Turdan; distribuția: Mihaela Teleoacă, Silvana Negruțiu, Valentina Zaharia.

[1]                      O cronică foarte pozitivă la Rovegan a scris Oana Stoica în Dilema Veche: http://dilemaveche.ro/sectiune/arte-performative/articol/moartea-de-dinauntru.