de Petre Florin Manole

M-am născut într-un oraș terminat, în egală măsură economic și cultural – Slobozia din Ialomița –, pe vremea când cel mai important eveniment era ziua orașului, cu bere la pahar de plastic și muzică populară. Apoi, de parcă n-ar fi fost de ajuns, m-am mutat la țară – Amara, Ialomița – unde am urcat o treaptă: festival de muzică anual, cu tinere talente și toți interpreții care nu mai încăpeau în București. De-asta până la 18 ani, pentru mine, teatrul a însemnat emisiunea de teatru radiofonic de la Radio România, peste care treceam în viteză de câte ori o nimeream. Mama și tata plăteau impozite fix ca la Iași, București, Timișoara, Constanța, Cluj sau Ploiești, numai că eu n-aveam teatru-n oraș la mine, pe când ăia de mai sus aveau. Până și la Caracal au teatru…

Dar nu discriminarea geografică este tema pe care vreau să o ating, deși ar merita. Am vrut doar să justific, în câteva cuvinte, de ce, când vine un țăran ca mine la București, habar n-are despre teatru, n-a călcat pe-acolo, nu-l interesează, nu știe și nu se duce. Câțiva ani la rând, teatrul a însemnat pentru mine doar clădirea aia mare din intersecția de la Piața Universității.

Pe la vreo 23 de ani, am intrat pentru prima oară într-o sală de teatru, la Teatrul Național. Aveam o prietenă mai deșteaptă decât mine și, ca întotdeauna, asta contează enorm. Înseamnă mai mult și e mai interesant / eficient decât afișele cu Florin Piersic. Plus că era din Mizil și până și acolo-i teatru, nu ca la mine, la Slobozia. Nu mai știu exact ce piesă se juca, era o comedie, dar cel mai amuzant a fost că a căzut, accidental, decorul peste artiști. Am râs, a fost frumos și n-am mai revenit.

Așa că am mai luat o pauză de teatru până în 2011, când s-a inventat Declar pe propria răspundere, cu, despre și de Alina Șerban (+ Alice Monica Marinescu și David Schwartz). O piesă despre cum e să fii femeie, tânără, educată, hotărâtă, curajoasă dar și, la dracu, romă. Nici nu mai știu de câte ori am văzut piesa asta… Nu pentru că n-am înțeles-o din prima, nu pentru că era singura disponibilă, ci pentru că vedeam, pentru prima oară, idei care prindeau formă și chip.

După 10 ani de zile petrecuți în lumea îngustă a organizațiilor neguvernamentale pentru romi, cu limbaj de lemn specific, cu discursuri și statistici, cu lamentații și vociferări, cu dispute seci și reci cu cei pe care îi percepeam împotrivă, descopeream prima oară că lucrurile pot fi spuse și altfel. Altfel decât în conferințe, altfel decât cu lupte de argumente, altfel decât atunci când oamenii erau cifre.

Declar… te înmuia, îți arăta un om viu, o poveste reală, serioasă, amuzantă, cu o tipă care nu se victimiza și care reușea. Simțeam că piesa asta mă reprezintă puțin și pe mine. Mesajul mi se părea atât de bun, de explicit și de convingător, încât mi-am dus zeci, poate sute de prieteni la reprezentații. Ca să o vadă pe Alina Șerban, ca să vadă piesa și ca să înțeleagă cum văd eu partea asta de lume, fără să asculte poveștile mele de ong-ist.

Am invitat să vadă piesa prieteni, jurnaliști, colegi de birou, tovarăși de drum, mătuși, veri, vecini, parlamentari. Am învățat în mai mult de un an că toți oamenii aștia înțelegeau mesajul, oricât de diferiți erau, chiar dacă proveneau din medii variate, chiar dacă aveau statut social și experiențe foarte diverse. Poate folosesc un clișeu stupid și tocit, dar chiar mi se pare că descrie foarte corect ceea ce gândesc: există o limbă în care teatrul politic reușește să vorbească tuturor.

Piesele despre romi – a Alinei Șerban, a lui Bogdan Georgescu (Fără sprijin) a Mihaelei Drăgan (Vorbește-le despre mine) – au marele merit că nu se limitează la un mesaj etnic, ci combină o multitudine de alte teme: educație, sărăcie, diferențe de clasă, feminism, critică a conservatorismului.

Așa mi s-a deschis apetitul pentru teatru, din motivele de mai sus m-am dus la teatru mai bine de un an. Piesele alea vorbeau pe limba mea, despre teme familiare, din unghiuri diferite, la care nu m-aș fi gândit. Apoi au venit natural și altfel de piese, cu altfel de actori și teme. Astăzi merg la teatru pentru că fiecare piesă îmi descoperă oameni, povești și o parte de lume pe care mintea mea (auto)ghetoizată de țigan-țăran-provincial n-a putut s-o vadă niciodată.