Astăzi, 11 septembrie 2013, se împlinesc 40 de ani de la lovitura de stat organizată de armata fascistă condusă de generalul Augusto Pinochet, cu concursul C.I.A., în Chile, împotriva regimului democratic popular al lui Salvador Allende. Au urmat ani de zile de crime, execuții publice, tortură, teroare, care au permis implementarea cu arma în mână a modelulului neoliberal, proaspăt ieșit din laboratoarele Școlii de la Chicago coordonate de Milton Friedman. Astăzi, când semnificația zilei de 11 septembrie a fost aproape deplin confiscată de evenimentele din 2001, publicăm un fragment despre Chile 1973, din cartea Memoria Focului de Eduardo Galeano[1], care prezintă istoria Americilor din perspectiva sudului și a nativilor americani.

1973 / Santiago de Chile

Capcana

Prin curier diplomatic sosesc bancnotele verzi care vor finanța grevele, sabotajele și avalanșa de minciuni. Industriașii paralizează țara și îi refuză alimentele. Nu mai funcționează decât piața neagră. Lumea trebuie să stea la cozi interminabile pentru un pachet de țigări sau un kilogram de zahăr. Democrația Creștină și ziarul El Mercurio tună și fulgeră împotriva guvernului și cer cu voce tare lovitura militară purificatoare, căci a venit timpul să se pună capăt pentru totdeauna tiraniei roșii; ale ziare, reviste, posture de radio și televiziune se fac ecoul indignării. Guvernului îi vine greu să se miște: judecători și parlamentari îi pun bețe în roate, iar în cazărmi comandanții militari pe care Allende îi credea loiali urzesc conspirații.

În vremurile acestea grele, muncitorii descoperă secretele economiei. Învață că nu e cu neputință să producă fără patroni, nici să se aprovizioneze fără negustori. Dar mulțimea muncitoare umblă pe noul drum al libertății neînarmată, cu mâinile goale.

La orizont apar câteva nave de război ale Statelor Unite, care patrulează în fața coastelor chiliene. Iar lovitura militară, vestită cu surle și trâmbițe, are în sfârșit loc.

1973 / Santiago de Chile

Allende

Îi place traiul bun. De nenumărate ori a spus că nu e făcut să trăiască apostolește și că nu e cazul să fie martir. Dar a mai spus de asemenea că merită să mori pentru lucrurile fără de care viața nu are rost.

Generalii răsculați îi cer să demisioneze. Îi oferă un avion ca să plece din Chile. Îl avertizează că palatul prezidențial va fi bombardat din aer și de la sol.

Alături de o mână de oameni, Salvador Allende ascultă veștile. Militarii au pus stăpânire pe întreaga țară. Allende își pune casca și își încarcă arma. Se aud exploziile primelor bombe. Președintele vorbește la radio pentru ultima oară: ”N-am să-mi dau demisia…”.

1973 / Santiago de Chile

”Se vor deschide larg porțile”, anunță Salvador Allende în mesajul lui final

”N-am să-mi dau demisia. În acest moment de cumpănă, voi plăti cu viața mea loialitatea poporului. Și vă spun că sunt sigur că sămânța pe care o vom semăna în conștiința demnă a mii și mii de chilieni nu va putea fi secerată definitiv. A lor e forța. Ne vor putea înrobi, dar proceselor istorice nu le pun capăt nici crima, nici forța. Istoria e a noastră și o fac popoarele…

Muncitori din patria mea: am încredere în Chile și în destinul lui. Alți oameni vor depăși acest moment cenușiu și amar în care trădarea vrea să se impună. Și să știți că, mai devreme sau mai târziu, dar eu cred că mai devreme, se vor deschide larg, încă o dată, porțile pe care omul liber va intra să construiască o societate mai bună. Trăiască Chile, trăiască poporul, trăiască muncitorii! Acestea sunt ultimele mele cuvinte. Am convingerea că sacrificial meu nu va fi zadarnic”.

1973 / Santiago de Chile

Recucerirea țării

Un nor negru de fum se ridică dinspre palatul în flăcări. Președintele Allende moare la post. Militarii omoară mii de oameni în întreaga țară. Starea Civilă nu înregistrează decesele, pentru că nu ar avea loc în registre, dar generalul Tomás Opazo Santander afirmă că victimele nu depășesc cifra de 0,01 la sută din totalul populației, ceea ce nu constituie un înalt preț social, iar directorul CIA, William Colby, explică la Washington că, mulțumită execuțiilor, în Chile se evită un război civil. Doamna Pinochet declară că lacrimile mamelor vor mântui țara.

Puterea, toată puterea, e în mâinile unei junte militare formate din patru oameni, formați la Școala Americilor din Panama. În fruntea ei se află generalul Augusto Pinochet, profesor de geopolitică. Muzica marțială răsună pe un fond de explozii și rafale: posturile de radio emit decrete și proclamații care promit și mai mult sânge, în timp ce prețul cuprului crește, deodată, de trei ori pe piața mondială.

Poetul Pablo Neruda, aflat pe moarte, cere vești despre teroare. Câteodată reușește să adoarmă, iar în somn delirează. Trezia și somnul sunt tot un coșmar. De când a auzit la radio cuvintele lui Salvador Allende, demnul lui rămas-bun, poetul a intrat în agonie.

1973 / Santiago de Chile

Acasă la Allende

Înainte de a bombarda palatul prezidențial, au bombardat casa lui Allende. Bombelor le-au urmat militarii, care au intrat și au anihilat tot ce mai rămăsese: cu baioneta au sfășiat tablourile de Matta, Guayasamin și Portocarrero, și cu lovituri de secure au despicat mobilele.

A trecut o săpttămână. Casa e acum o ladă de gunoi. Brațe și picioare de fier ale armurilor care străjuiau scara zac împrăștiate peste tot. În dormitor, un soldat sforăie, dormindu-și beția între sticle goale.

În living se aud scâncete și gâfâieli. Acolo a mai rămas în picioare, cu măruntaiele scoase, dar în picioare, un jilț de culoare galbenă. Pe jilț, cățelușa lui Allende e în chinurile facerii. Cățelandrii, încă orbi, caută căldura corpului ei, caută laptele. Cățelușa îi linge.

1973 / Santiago de Chile

Acasă la Neruda

În mijlocul harababurii, în casa lui devastată cu lovituri de secure, zace Neruda, mort de cancer, mort de mâhnire. Moartea lui nu era de ajuns, fiindcă Neruda era un bărbat care putea supraviețui morții, așa că militarii i-au asasinat lucrurile: i-au făcut țăndări patul fericit și masa fericită, i-au scos măruntaiele saltelelor și i-au dat foc cărților, i-au spart lămpile și sticlele colorate, vasele, tablourile, melcii. Ceasului de perete, i-au smuls pendulul și acele; iar portretului soției, i-au înfipt baioneta în ochi.

Din casa lui devastată, inundată de apă și noroi, poetul pleacă spre cimitir. Îl urmează un cortegiu de prieteni intimi, în frunte cu Matilde Urrutia (El îi spusese: ”A fost așa de frumoasă viața atunci când tu trăiai”).

La fiecare colț de stradă, cortegiul crește. De peste tot, apar oameni care I se alătură, în ciuda camioanelor militare pe care au fost montate mitraliere și a carabinierilor și soldaților care circulă peste tot, cu motociclete și mașini blindate, făcând zgomot, înspăimântând. De la o fereastră, o mână salută. La un balcon flutură o batistă. Sunt douăsprezece zile de la lovitura militară, douăsprezece zile de tăcere și moarte, iar acum în Chile se aude pentru prima oară Internaționala, Internaționala mormăită, gemută, scâncită mai mult decât cântată, dar cortegiul se transformă în procesiune, iar procesiunea în manifestație, iar poporul, care merge împotriva fricii, se pornește să cânte pe străzile din Santiago din toți plămânii, cu voce tare, pentru a-l însoți cum se cuvine pe Neruda, poetul, poetul lui, pe ultimul drum.