Interviu cu Mona Nicoară

Am văzut Școala noastră prima dată în cadrul Festivalului „One World Romania”, în 2012. După proiecția filmului a avut loc o dezbatere în care susținători ai drepturilor romilor au accentuat efectele dezastruoase ale segregării și rasismul cimentat în sistemul educațional din România. Ministrul Educației de atunci, Cătălin Baba, a susținut că filmul Școala noastră prezintă doar un caz care nu este, până la urmă, relevant pentru educația din România. A mai spus că va lua măsuri și că va analiza situația. Dar ce te faci când un caz devine simptomatic pentru realitatea pedagogică din România, care mizează pe privilegierea celor considerați competenți și pe marginalizarea celor care, așa cum sugerează o profesoară din film, nu că nu pot, dar așa sunt ei! În Școala noastră suntem confruntați cu fețele „rasismului înțelegător”, cu bunele intenții care ascund, de fapt, prejudecăți terifiante. Școala noastră prezintă traseul de segregare al unei comunități de copii romi pentru care se renovează european o școală aflată la periferia orașului Târgu Lăpuș, din banii acordați administrației locale pentru proiecte de integrare. Când școala e gata, copiii romi nu pot merge acolo deoarece, printr-o decizie a Curții Europene pentru Drepturile Omului, este susținută integrarea lor în școli mixte. Așa că îi vedem reîntorcându-se în școala în care au învățat înainte, alături de profesori îngăduitori care îi tratează ca pe niște retarzi care nu știu că iarba se desenează cu verde pentru că e verde. Ulterior sunt mutați într-o școală specială, pentru copii cu dizabilități, deși directorul școlii mixte a declarat că nu se poate vorbi, în cazul lor, de vreo dizabilitate. Scena finală în care îi vedem încercând să se integreze e, de fapt, cheia întregului film. Cine este responsabil pentru dezintegrările și reintegrările abuzive prin care trec acești copii? Cât de umilitoare este condiția copilului care asistă zilnic la amabilitatea ciuruită de prejudecăți a autorităților „drăguțe”? Ale cui sunt școlile noastre?

Alin. Școala noastră, 2012, regia: Mona Nicoară, Miruna Coca-Cosma.

Cât de mult a influențat experiența dumneavoastră ca activist pentru drepturile omului conceperea și elaborarea filmului „Școala noastră”?

Ideea filmului a pornit, de fapt, de la frustrare mea personală ca activist: în ultimii 20 de ani am văzut sute de rapoarte și de strategii pe romi, care au schimbat însă prea puțin înțelegerea noastră umană, colectivă asupra problemelor cu care se confruntă romii și a rolului nostru în rezolvarea lor. Am sperat că o abordare diferită – o poveste reală, simplă, cu oameni pe care ajungi să îi cunoști – poate să ne ajute să înțelegem, măcar la nivel individual, care sunt resorturile și leacurile discriminării. Lucrez în drepturile omului din 1992 și, de la bun început, m-am confruntat cu cele mai alarmante manifestări ale rasismului: în România anilor ’90, am fost toți martori la o serie lungă de conflicte comunitare – peste 30 de astfel de conflicte (pogroame, de fapt) au fost documentate doar în  acei ani. Cel mai cunoscut dintre ele este cel de la Hădăreni, din 1993, când patru persoane au murit și 14 case ale romilor au fost incendiate de populația majoritară. Acest tip de violență comunitară este mai puțin întâlnit acum, dar ce a rămas și chiar a luat amploare e un fel de „violență lentă” (un termen al unuia dintre mentorii mei academici, Rob Nixon): evacuările forțate și rasismul de mediu, exacerbarea inegalităților economice, segregarea școlară, stigmatizarea romilor în mass-media și în discursul public, discriminarea în câmpul muncii sau în accesul la serviciile de sănătate etc. Pe termen lung, efectul nu este doar simpla marginalizare a unui grup de oameni care ar trebui să aibă drepturi egale, dar și o durată medie de viață redusă, o creștere a mortalității infantile și o irosire a unui capital uman care este, în fond, al nostru al tuturor.  Este deja un truism că educația este cheia spargerii cercului vicios al discriminării, lipsei de oportunități, sărăciei și criminalității în care sunt forțate multe comunități de romi. Segregarea, care are multe forme – de la școlile proaste de cartier la plasarea copiilor romi în școli ajutătoare care nu duc nicăieri, de la clasele separate pe criterii etnice la așezarea copiilor romi în ultima bancă, adeseori ignorată – este cea mai mare piedică în calea realizării dreptului la educație. Copiii nu învață mai nimic în aceste condiții, părinții romi devin și ei demotivați, iar copiii – atât cei romi, cât și cei majoritari – sunt privați de șansa de a se cunoaște unii pe alții și, ulterior, de a ști cum să lucreze împreună. Nu e un fenomen specific românesc: peste tot în Europa de est și chiar și in vest, acest lucru se petrece la scară largă. Pănă acum activiștii au luptat împotriva lui cu arme specifice: rapoarte, lobby, cazuri la Strasbourg. M-a interesat să încerc o abordare mai puțin seacă, instituțională sau abstractă, printr-o poveste emoțională, de mică amploare, simptomatică, ușor de urmărit. În fond, dacă e bun, filmul e artă – nu o formă de activism, ci un mediu prin care căutăm să ne înțelegem mai bine pe noi înșine. Dar, tot numai dacă e bun, filmul e o unealtă care poate fi folosită de cei care luptă să schimbe lumea sau care au în mână pârghiile prin care pot să o schimbe.

„Bagajul de prejudecăți al comunității are inerția lui”

Care este, în viziunea dumneavoastră, miza politică a filmului și ce v-ați dori să provoace?

Sper ca Școala noastră să provoace un proces de introspecție în cei care văd filmul. Să ne îndemne pe toți la o examinare onestă a rolului pe care îl avem fiecare în societate. Dacă e o miză politică a filmului, e o miză politică în cel mai larg sens al cuvântului – al relației dintre noi ca indivizi și organizarea socială din care facem parte și pentru care, în fond, suntem responsabili. Politicile, în sensul mic al cuvântului, nu capătă conținut decât cu consimțământul nostru ca indivizi. Cazul specific al segregării școlare este simptomatic: deși mai toate țările unde romii sunt segregați au legislație care promite respectarea drepturilor omului și interzice discriminarea, deși există deja patru decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului care resping segregarea și impun statelor membre să integreze educația, deși există în fiecare țară strategii și planuri de acțiune pentru romi, la nivel local separarea persistă cu încăpățânare, pentru că politicile de integrare nu sunt însușite, nu sunt internalizate de majoritatea fiecărei comunități în parte. De exemplu, la Târgu Lăpuș, unde am filmat noi, existau, teoretic, o seamă de date care să impună integrarea: România are legislație decentă în domeniu, există și o interdicție oficială a segregării, bine definită de Ministerul Educației, programul PHARE al Unuinii Europene pusese la dispoziție și finanțarea necesară integrării, iar părinții romi știau prea bine că școala principală, din centrul orașului, era cea mai bună șansă pentru copiii lor. Dar bagajul de prejudecăți al comunității are inerția lui și s-a dovedit mai puternic decât toate politicile publice impuse de la un centru de putere sau altul.

Ce s-a schimbat în decursul filmărilor în comunitatea documentată și ce s-a schimbat în percepția dumneavoastră asupra comunității? Ce v-a interesat în momentul în care ați început documentarea și cum a evoluat interesul dumneavoastră în abordarea pe care ați avut-o?

Inițial chiar am crezut că vom putea urmări un proces de integrare școlară, un succes care să ne facă să înțelegem că „se poate”. Abia în timp am descoperit că, în ciuda entuziasmului pe care îl promitea proiectul propus de autoritățile locale, nimeni din comunitate, inclusiv administrația locală și cea școlară, nu se aștepta ca integrarea chiar să se și întâmple, pe termen lung. Nu e vorba de o opoziție vădită sau asumată a majorității – la asta ne așteptasem inițial, mai ales că existau precedente și în SUA, și în Croația sau alte țări europene, și chiar și în alte cazuri de segregare din România. În Târgu Lăpuș, părinții români nu erau surprinși să vadă copii romi alături de copiii lor – avuseseră și ei colegi romi la școală, în unele cazuri. Dar așteptările profesorilor, ale adiminstrației, ale întregii comunități față de copiii romi erau atât de reduse! Iar acest lucru a determinat ca eforturile de integrare să fie minime. Unele dintre ele au fost chiar contraproductive: copiii romi mai mari au fost puși într-o clasă separată, în care, teoretic, ar fi trebuit să-și prindă din urmă colegii majoritari; dar personalul și dotarea acelei clase n-au fost o prioritate pentru școală, și, ca urmare, clasa separată a mers mai lent și mai prost decât ar fi trebuit, iar copiii din ea s-au trezit și ostractizați, și fără cunoștințe de bază care să îi ajute să se integreze ulterior. Ne-am dat seama cu timpul că miza narațiunii este felul în care copiii sunt afectați de acumularea aceasta de factori – decizii intenționate, consecințe neprevăzute, reflexe involuntare, uneori simpla nepăsare și nemișcare. Multe dintre acestea nu țin de un singur individ, de un „vinovat” – dar, în același timp, toate rezultă din felul în care membrii comunității și-au înțeles rolul și responsabilitatea (sau lipsa acestora) în integrarea copiilor romi.

„Filmul ăsta trebuie arătat în fiecare școală din România!”

Cum se leagă, din punctul dumneavoastră de vedere, rasismul gesturilor cotidiene de rasismul recognoscibil în discursul unor politicieni din România, autorizat și considerat legitim? Care a fost răspunsul diferitelor autorități după vizionarea filmului?

Politicienii fac parte și ei din acest sistem social în care toți venim cu bagajul nostru de sentimente anti-țigănești moștenite, mai degrabă reflexive și doar rareori intenționate. Co-regizoarea mea, Miruna Coca-Cozma, numește acest bagaj „rasism pacifist” – nu e vorba de un rasism extrem, violent, exterminator, ci de un dispreț neprocesat, care nu exclude conlocuirea pașnică și chiar, de multe ori, grija benignă față de vecinul de o viață, ai cărui copii îi știi, pe fiecare, după nume. Însă atunci când vin din partea reprezentaților noștri aleși, vorbe aruncate ca „țigancă împuțită”, idei năstrușnice ca deportarea romilor în Egipt, sau ignoranța tragică a negării Holocaustului încetează să fie simple oglindiri ale atitudinilor gregare, inarticulate ale populației majoritare și, fiecare în parte și toate împreună, au efectul de a întări, legitima și perpetua rasismul ca discurs oficial. Evident, riscul este ca acest discurs să se și cristalizeze în politici publice. Dar eu, cel puțin, sunt optimistă. Am avut ocazia să văd cu ochii mei cum politicieni sau reprezentanți ai autorităților din România sunt cu adevărat mișcați către înțelegere – încet, cu discontinuități, dar, cred eu, sigur. Vorbind și numai de acest film, am avut proiecții la București cu Ministrul Educației, la Bruxelles cu europarlamentari – și români, și din restul Europei – și deschiderea pe care am găsit-o de fiecare dată a fost remarcabilă.

Cea mai emoționantă, însă, a fost reacția directorului școlii din Târgu Lăpuș, domnul Ovidiu Boga, după prima vizionare a filmului. A considerat că pozițiile și rațiunile lui au fost corect reprezentate dar, în același timp, i-a fost clar, ne-a mărturisit, că școala din Lăpuș nu „iese bine” din povestea pe care am găsit-o noi acolo. Ceea ce ne-a surprins și ne-a mișcat însă este că a avut generozitatea de a se gândi dincolo de interesele lui personale și imediat instituționale și de a vedea valoarea filmului în mare. Ne-a spus: „Filmul ăsta trebuie arătat în fiecare școală din România”.

„Cu un film nu schimbi lumea, dar, dacă ai noroc, poate schimbi un om”

„Școala noastră” este filmul bunelor intenții care camuflează atitudini de desconsiderare, umilire și opresiune asupra celor minoritari, este un film care surprinde cu onestitate perspectiva fiecărui actor social implicat – preot, învățătoare etc. Cât de complicat a fost să mențineți acest echilibru de perspective?

Noi știam de la bun început că acest film trebuie să funcționeze ca un act de înțelegere. Nu doar față de romi, dar mai ales, față de noi înșine, de majoritari. Așa că înțelegerea tuturor participanților, în datele lor, nu a fost deloc dificilă, pentru că a fost parte din intenția inițială a filmului. Știam că povestea nu poate funcționa decât în măsura în care este cât se poate de onestă, chair dureros de onestă, pentru că intenția noastră nu a fost demonstrarea unei teze preconcepute, ci reprezentarea și înțelegerea realității, a unei stări de fapt și a mecanismelor care contribuie la această stare de fapt. Cred că a ajutat într-un fel că toți cei din echipă eram, la rândul nostru, majoritari români. A ajutat și pentru că oamenii din Lăpuș au fost foarte deschiși față de noi, și pentru că înțelegerea, experiența noastră ne-a făcut capabili, cred eu, să decodăm corect ceea ce am capturat pe bandă pe parcursul a patru ani de filmări. Cei care văd filmul își dau seama că el este structurat pe scene în care nu există nicio intervenție externă, care „vorbesc” de la sine, iar interviurile sunt folosite ulterior scenelor, minimal, în directă relație cu ceea ce dezvăluie scenele de sine stătătoare. Documentarul este doar o dramatizare justificată a realității. Evident, există intenție artistică, dar eu cred ca în documentar este esențial ca esteticul să fie subsumat eticului. Așa că nu ne-au interesat stereotipurile, nici de o parte, nici de alta, și nici senzaționalul. De multe ori am exclus la montaj declarații care ar putea părea scandaloase, momente de rasism discursiv care ar fi putut face deliciul unor reportaje de televiziune. Asta pentru că am crezut întotdeauna că faptele sunt mai importante decât vorbele aruncate pe negândite sau falsa tipoplogie, și că prezentarea directă a faptelor are impact emoțional mai mare decât inflamarea spiritelor și jocul cu stereotipurile, pe care nu le găsesc justificate nici etic, nici estetic. Ce am vrut să prezentăm nu este atât o demonstrație „servită”, cât un document primar care să ne ajute pe fiecare dintre noi să ne înțelegem parcursul intelectual și emoțional cu privire la romi.

Credeți că filmul dumneavoastră poate schimba ceva la nivelul politicilor educaționale din România?

Regizorul nostru de imagine, Ovidiu Mărginean, are o vorbă bună: „Cu un film nu schimbi lumea, dar, dacă ai noroc, poate schimbi un om”. Cred că are mare dreptate, chiar și cu acea parte a minții mele dedicată activismului. Mă îndoiesc că Școala noastră poate schimba politicile educaționale din România. Dar cred că filmul îi poate schimba pe cei care îl văd – inclusiv pe cei care au putere de decizie în acest domeniu. Cred că poate ajuta la înțelegerea și dezasamblarea mecanismelor prin care prejudecățile ne afectează și afectează ceea ce se întâmplă în clasă și acasă. Că poate ajuta la identificarea formelor de discriminare și segregare din învățământ, de la cele mai evidente, la cele mai banale, care sunt adeseori trecute cu vederea (s-a întâmplat că am capturat un meniu apropape complet al lor în film). Că ne poate trezi, deopotrivă, empatia și spiritul analitic, care sunt amândouă esențiale în elaborarea unor politici publice bune.

Este „rasismul de maturizare”, rasismul cu care creștem de mici, un discurs care ne influențează negativ emanciparea politică? Prin ce credeți că un film ca Școala noastră poate genera o de-stereotipizare a percepțiilor sociale?

Creștem toți cu acest rasism. Important este ce facem cu el când suntem mari. Dar ia mai mult decât un singur film pentru a schimba ceva atât de înrădăcinat. Mesajele pe care le transmitem prin media despre romi, zilele astea, sunt o amestecătură între tradiția populară a anti-țigănismului și locurile comune, superficial înțelese, ale muticulturalismului și discursului universalist al drepturilor omului. Ar ajuta enorm la lămurirea lucrurilor dacă am avea o înțelegere francă, detaliată și bine contextualizată a problemelor care sunt de ambele părți  ̶  și la majoritate, și printre romi. Altminteri, confuzia și lipsa de coerență generează și mai multă neîncrere. Am încercat să facem asta în film, și publicul românesc a reacționat foarte bine. Dar un film documentar, de artă, cu distribuție redusă nu poate mișca de unul singur munții din loc. E nevoie de o schimbare consecventă și conștientă a discursului, pe termen lung, peste tot  ̶  în școli, în politică, la televiziuni etc.

În câte școli din România a fost difuzat filmul și cât de mult v-a susținut Ministerul Educației în difuzarea lui?

Filmul a început să fie utilizat de o serie de instituții publice – Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, de exemplu, dar în școli încă așteptăm să intrăm. Anul trecut am avut o proiecție cu Ministrul Educației, în care ni s-a promis că fimul va intra în setul de resurse pentru casele cadrelor didactice. Am pregătit și un ghid de vizionare, împreună cu colegii de la „One World” și „Active Watch”. Dar de atunci s-au schimbat vreo nu știu câți miniștri, au plecat câțiva directori, iar instituția este într-o stare permanentă de flux. Noi vom continua să insistăm.

Interviu realizat de Mihaela Michailov