Interviu cu Gianina Cărbunariu
Pe 25 și pe 26 mai au loc primele reprezentații ale spectacolul Solitaritate (scenariu și regie Gianina Cărbunariu) la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu. Echipa spectacolului este formată din actorii Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Florin Coşuleţ, Diana Fufezan, Ofelia Popii, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Cristina Ragos, Ali Deac, coregraful Florin Fieroiu, scenograful Andu Dumitrescu – decor și video, scenograful Andrei Dinu – costume și muzicianul – Bogdan Burlăcianu. Premiera oficială a spectacolului va avea loc pe data de 14 iunie, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Spectacolul – parte din proiectul Cities on Stage – este o coproducție între Teatrul Național din Sibiu, Théâtre National Bruxelles, l’Odéon-théâtre de l’Europe și Festival d’Avignon 2014.
Ai lucrat până acum, în cea mai mare parte, cu excepția câtorva producții, în regim independent, pe teme, de cele multe ori, incomode, cu un grup de actori mai mult sau mai puțin constanți. S-a schimbat cu ceva modul de lucru în momentul în care ai început spectacolul Solitaritate, pe care îl faci la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu?
Ca artist nu pot să îmi schimb afinitățile, interesul față de anumite teme, subiecte, în funcție de regimul în care lucrez. Încerc, în schimb, să înțeleg contextul în care mă aflu și să reacționez la el. Scriindu-mi singură scenariul, modul de lucru a rămas același, bineînteles. Împreuna cu Florin Fieroiu, coregraful spectacolului, am făcut un atelier de 10 zile cu 15 dintre actorii teatrului, perioadă în care am testat anumite teme din prima variantă a scenariului. Fiecare dintre actorii prezenți la atelier a făcut cel puțin un interviu, am făcut improvizații, am discutat subiecte, situații legate de tema pe care am propus-o. Actorii au fost de la început foarte deschiși, creativi, nu am simțit niciun moment că trebuie să schimb ceva la modul meu de lucru, ci că trebuie să vin la această intâlnire cu niște oameni noi cu seriozitate și disponibilitate. Pentru mine, documentarea și repetițiile sunt partea cea mai interesantă a unui proiect. Atmosfera în care am lucrat la acest spectacol a fost una de concentrare foarte serioasă, însă, în același timp, și una de explorare relaxată și entuziastă. Sunt foarte încântată de această întâlnire pentru că, în general, e greu sa găsești într-un teatru din România o echipă de actori care să se dedice sută la sută unui proiect.
Cât de mult influențează accesul la resurse financiare importante structura unui spectacol?
Există pericolul, atunci când e vorba de un proiect important cum e acesta (Cities on Stage e un proiect creat de o rețea internațională de producători prestigioși), să încerci să realizezi o producție în care să faci tot ce n-ai făcut atunci când nu ai avut acces la resurse importante. În cazul meu, sunt deja 9 ani de când lucrez ca artist independent. Numai că eu am făcut independența pentru că am ales să fac asta, și nu pentru că nu am avut oferte din partea unor teatre de stat. În plus, am colaborat cu teatre importante din străinătate în tot acest timp, astfel incât nu am frustrări și nu am de ce să îmi schimb felul de a gândi lumea și de a face teatru. Am încercat, și cu acest spectacol, să rămân coerentă față de traseul pe care mi l-am asumat. Nu sunt o mare amatoare de spectacole grandioase, în care tehnicul și producția sunt complicate, mă interesează ce am de spus cu un spectacol și vreau să descopăr de fiecare dată ceva nou în felul în care mă exprim. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că accesul la resurse de genul celor existente într-un proiect internațional face ca lucrurile să meargă mult mai ușor în ceea ce privește producția. Cred că structura spectacolului nu a fost influențată în bine sau în rău, însa eu am avut timp să fiu doar artist și să mă concentrez pe ce am de facut. În producțiile mele independente fac de toate: de la scris aplicații pentru finanțarea proiectului, producție, organizarea turneelor, până la căratul decorului, publicitate etc. Practic, acolo reușesc să fiu artist doar 30% din timpul dedicat proiectului. Am învățat foarte multe din experiența de artist și producător independent, deși, uneori, poate deveni obositor. Ultimul an a fost destul de dur din punctul ăsta de vedere, mai ales că resursele pentru independenți, și așa foarte precare, tind să dispară. Iar asta va afecta cu siguranță zona independentă. Nu doar calitatea spectacolelor e în pericol, ci insăși supraviețuirea grupurilor de artiști e pusă sub semnul întrebării.
Gândești, politic, diferit un spectacol atunci când îl faci în regim independent și atunci când îl faci într-un teatru de stat? Mai exact – sunt lucruri pe care ți se pare important să le afirmi mai pregnant într-un teatru de stat, acolo unde publicul este obișnuit cu un gen de teatru, de obicei, mai puțin concentrat pe reflecția asupra realităților politice contemporane?
Cum spuneam, nu pot să-mi schimb atitudinea și felul de a vedea lumea, indiferent de spațiul în care lucrez. Faptul că sunt autor de spectacol (scriu și textul, fac și regia) îmi dă libertatea să fac ce vreau. Mai exact: să îmi iau atâta libertate cât sunt in stare. Și la Cluj, la Teatrul Maghiar de Stat, când am făcut cu colegii mei Radu Apostol, Andreea Valean și Ștefan Peca spectacolul Roșia Montana – pe linie fizică și politică, ne-am luat libertatea să facem ce ne doream. Problema nu cred că este la artiști, aceștia sunt în stare să își ia toată libertatea de care au nevoie, să lupte sau să insiste pur și simplu pentru ca asta să se intâmple. Cred că problema e, de fapt, că teatrele de stat nu invită acești artiști în condițiile în care aceștia vor să lucreze, nu sunt prea deschise la teme incomode sau nu sunt, pur și simplu, interesate de acestea. De aceea, proiectul realizat acum la Sibiu nu este o regulă în sistemul teatral românesc. Este excepția. În ceea ce privește activitatea mea de regizor în regim independent, ea va continua cu următorul proiect, tot un proiect internațional, la care sunt și co-producator.
Anul trecut ai montat Tigrul sibian, un spectacol care avea în centru un episod din viața cotidiană a Sibiului – evadarea tigresei Mihaela de la Grădina Zoologică. Are Solitaritate legături – tematice, conceptuale – cu acest spectacol?
Da. Dar sunt teme care, într-un fel, apar și în 20/20 sau în alte spectacole din ultimii ani (tema diferenței, a inechității sociale, a unui tip de discurs politic din ce în ce mai periculos despre sărăcie, valori naționale etc). Tigrul Sibian avea ca punct de pornire evadarea unui tigru dintr-o grădină zoologică și toate temele care decurg de aici: libertatea, teama centrului de periferie și a periferiei de centru. Solitaritate este un spectacol alcătuit din 5 scene diferite atât tematic, cât și stilistic. Ele sunt unite de conceptul spectacolului, care are la bază câteva întrebari: ce înseamnă sărăcia astăzi și cum o arătăm pe o scenă de teatru? Ce înseamnă convențiile sociale și cum pot fi ele conectate la convențiile teatrale – există similitudini, există falii în care ficțiunea și realitatea se întrepătrund? Cum pot fi dinamitate, sau pur și simplu, cum pot fi făcute vizibile niște convenții sociale/convenții teatrale?
Care au fost fazele procesului de documentare pentru Solitaritate și cât de mult ai implicat echipa de creație în procesul de documentare?
Pentru Solitaritate nu am făcut o documentare prin interviuri sau cercetare în arhive, ca la alte spectacole. Subiectele alese sunt cunoscute și dezbătute public: construirea Catedralei Mântuirii Neamului, zidul de la Baia Mare, care înconjoară blocurile locuite de romi, condițiile de muncă ale bonelor filipineze, recrutate de firmele românești, sărăcirea middle-class-ului românesc, trend-urile naționaliste din ultimul timp. Ce am încercat a fost să dau o perspectivă acestor teme prin întrepătrunderea lor și chestionarea lor prin mijloace teatrale. De obicei, malaxorul mediatic face ca multe dintre aceste subiecte să nu fie analizate sau să treacă în plan îndepărtat. Teatrul poate să contextualizeze anumite realități, să surprinda absurdul, inechitatea unor situații și să deschidă discuții mai nuanțate.
Ți se pare important ca teatrul să poată oferi în acest moment modele de solidarizare și de acțiuni colective pe care societatea nu le oferă? Ți-ai propus, prin spectacol, și un astfel de demers?
Mi se pare foarte important ca teatrul să ofere modele de solidarizare și de acțiuni colective pe care societatea nu numai că nu le oferă, dar le și inabușă în față. Teatrul poate să deschidă discuții, cu siguranță, discuții reale, chiar dacă într-un cerc restrâns: sunt spectacole care au în concept discuțiile cu publicul și cred că ele pot avea un impact pe termen lung. Totuși, acest spectacol nu și-a propus să facă acest lucru. Am încercat să surprind momentul de derută în care ne aflăm, și asta nu doar în România. Se pare că protestele nu mai reușesc să pună presiune, gesturile de revoltă sunt în gol, dialogul rațional, cu argumente, pare imposibil, iar asta duce la un sentiment de inutilitate și de neputință. Legat direct de tema proiectului Cities on Stage: am sentimentul din ce în ce mai acut că orașele nu ne mai aparțin nouă, locuitorilor lor; se iau decizii în ceea ce privește felul în care acestea ar trebui să arate fără să ni se asculte părerile, ignorandu-se toate luările de atitudine. Se întâmpla lucruri din ce în ce mai grave, mai aberante. Acum câțiva ani, de exemplu, nu aș fi crezut că se va construi Catedrala Mântuirii Neamului. A trăi într-un oraș înseamna să poți stabili legături reale cu instituțiile lui publice și cu ceilalti locuitori, să existe un context in care să ne putem intâlni pentru a avea un dialog. Asta nu prea se întâmplă. În mod surprinzător, chiar mediul studențesc, în care există un cadru ce poate duce la crearea unei solidarități de generație, e destul de lipsit de atitudine și de interes activ față de propriile probleme. Cu siguranță, trebuie reinventate mijloace de presiune eficiente, însă e un moment de derută totală care duce la o anumita insingurare si chiar disperare. Uneori, realitatea e atât de absurdă încât nu mai reușim nici noi să articulam coerent un discurs de apărare, de protest. Poate că e doar senzația mea, însă tocmai acest sentiment de derută, de blocaj e ceea ce am încercat să articulez în spectacol. Nu știu dacă folosește la ceva, dar ce încerc să articulez e tocmai neputința de a mai articula.
Interviu realizat de Mihaela Michailov