de Radu Apostol

Educația prin Teatrul Educaţional este o prelungire a modului în care educația se face în familie. O clasă în care se desfășoară un curs de teatru educaţional se aseamănă foarte tare cu podeaua din „camera copiilor”, cu podeaua din orice încăpere în care se află copii. Nu există stabilite apriori „locuri mai bune” sau ”locuri mai puțin bune”, nu există complexul „ultimei bănci” sau „al băncii întâi”, pentru că fiecare nouă întâlnire pentru realizarea unei noi acțiuni dramatice se poate petrece în tot spațiul, oriunde imaginația și fantezia participanților îi poartă. Nu există „catedră” și, implicit, nu există o unică direcție de manifestare a interesului major, un loc de forță, unic depozitar al cunoștiințelor și informațiilor interesante pentru elev. Nu există un raport de superioritate a profesorului față de elev, așa cum este indus de arhitectura sălilor de curs din sistemul tradițional de educație.

Rolul profesorului în modelul educațional bazat pe Teatrul Educaţional este foarte asemănător celui pe care părintele, bunicul, fratele sau sora mai mare, prietenii îl exercită asupra copilului. Profesorul reprezintă, primordial, un reper de securitate și siguranță pentru elev, și nu unul de autoritate, reprezintă un partener de joc.

Ruptura cea mai dureroasă care se petrece cu un copil în momentul în care părăsește „casa” și intră „în clasă” se produce în relația dintre realitatea înconjurătoare și cea a imaginației și fanteziei sale. Dintr-o dată, scaunul încetează să mai fie orice altceva și devine numai un obiect de mobilier, pe care trebuie să NU îl trântești, să NU îl târăști, ci trebuie să stai ”cuminte” pe el, așteptând să înceapă lecția; jucăriile trebuie abandonate acasă și trebuie să te înconjuri numai și numai de obiecte a căror necesitate nu o percepi. Educația prin Teatrul Educaţional este o prelungire ”a celor șapte ani de acasă”. Copilul se formează prin joc. Valorile fundamentale sunt spontaneitatea, creativitatea, spiritul de echipă. Nu se oferă premii, nu se dau coroniţe, diplome, nu se dau note. Singura competiţie este cea cu tine însuţi.

Familia Offline, 2013. Text: Mihaela Michailov, regia: Radu Apostol. Afiș spectacol Bârlad, 3 noiembrie.

Selecţia în Teatrul Educaţional

Timp de aproape un an calendaristic, în fiecare weekend, am reuşit (echipa spectacolului Familia Offline, formată din copii, actori, dramaturg, scenograf, muzician, regizor)[1] să derulăm ateliere de teatru educaţional. Participanţii au fost copii ai Şcolii Generale Nr. 55 din cartierul Republica. Singurele criterii de selecţie au fost cel al prezenţei şi cel al participării. Copiii care au venit constant şi care au participat la jocurile teatrale au format, treptat, echipa teatrului educaţional.

Credem că este foarte important ca selecţia să fie determinată doar de opţiunea, de alegerea participantului şi de capacitatea, disponibilitatea sa de a se implica în cadrul jocurilor şi exerciţiilor teatrale. În caz contrar, participarea creativă şi spontană a fiecărui copil va fi permanent virusată de o serie de prejudecăţi determinate de „criteriile de selecţie”. Copilul nu se va mai manifesta viu, spontan şi creativ, ci va reproduce strict modele omologate, modele de succes, pentru că unica sa miză va fi aceea de a ajunge ca cel care este numărul 1. Aşa cum teatrul este o artă sincretică, teatrul educaţional conferă drept de reprezentativitate oricărui talent, oricărei manifestări artistice a naturii umane. Teatrul Educaţional nu reprezintă o platformă a copiilor talentaţi, ci este un mediu de educare şi formare a oricărui copil, prin intermediul jocurilor teatrale, care nu fac altceva decât să-l stârnească şi să-l provoace pe copil să se manifeste creativ, spontan, artistic.

Devine semnificatică reacţia pe care mulţi dintre copii şi dintre părinţi au avut-o la primele noastre întâlniri. Le-am spus că noi nu vom face „teatru”, că nu suntem nici „căutători de talente”, că nu avem nicio legătură cu „Românii au talent” sau „România dansează”. Cu toate acestea, în foarte multe cazuri, părinţii insistau asupra „talentului” pe care îl are copilul: „Dar cântă foarte bine! Ia, auziţi!”. Copiii insistau „să-şi arate talentul”. Experienţa ne-a demonstrat că a pune o etichetă, fie ea şi „pozitivă”, nu face altceva decât să transforme acel copil într-un competitor înciudat, dispus să facă orice pentru a-şi reprezenta talentul. În plus, orice etichetă, fie ea şi cu iz de „pozitivitate”, nu face altceva decât să anihileze alte multe posibile, nebănuite şi nedescoperite manifestări ale naturii artistice.

Participare a fost cel de-al doilea criteriu în baza căruia echipa teatrului educaţional s-a format. În Teatrul Educaţional, singura competiţie este cu tine însuţi. Asemeni spiritului „olimpismului”, important este să participi, nu să câştigi. Important este procesul, nu succesul. Importantă este participarea, nu coroniţa, nu diploma. În lumea noastră atât de competitivă, acest spirit s-a pierdut total, riscul fiind ca şi în educaţie, accentul să fie pus pe competiţia cu ceilalţi şi nu cu sine. Teatrul Educaţional valorizează spiritul de echipă.

Poate nu este întâmplător că, în aceeaşi perioadă în care Pierre de Coubertin – educator, un adevărat filosof al educaţiei – susținea valorile olimpismului, pionierii educaţiei prin teatru aveau să se afirme, iar în domeniul psihologiei educației, Alfred Adler punea accentul pe conceptul „sentimentul comuniunii”. Acest concept este extrem de asemănător valorii pe care în teatru o numim „spirit de echipă”.

Familia Offline, 2013. Text: Mihaela Michailov, regia: Radu Apostol. Foto: Ioana Raluca.

Adler percepea omul ca fiind singura ființă din universul cunoscut nouă incapabilă să trăiască solitar. „Oricît de departe am cerceta în istoria societății, nu găsim nicăieri vreo urmă de individ care să fi trăit singur. Credința în societate există dintotdeauna”.[2] Mai mult, Adler susține că dacă oamenii nu vor învăța să coopereze, vor sfârși prin a se anihila reciproc. Problema cea mai gravă cu care omenii se vor confrunta va fi aceea de a conviețui în armonie pe această planetă, valorizând trecutul și fiind permanent preocupați să îmbunătățească existența generațiilor prezente și viitoare. „Oamenii ar duce o viață în comun mult mai bună dacă cunoașterea omului ar fi profundă, deoarece anumite forme perturbatoare ale vieții în comun ar fi suprimate, forme care sunt astăzi posibile pentru că nu ne cunoaștem unii pe alții”.

Dacă oamenii și-ar cultiva acest „sentiment de comuniune” în plan afectiv, ar fi capabili să empatizeze cu semenii lor; același sentiment, în planul cunoașterii, i-ar face pe oameni să valorizeze relațiile cu ceilalți, în virtutea ideii că bunăstarea individuală derivă din bunăstarea colectivă; în planul comportamental, toate aspirațiile și sentimentele umane ar putea fi transpuse în acțiuni menite să asigure atât afirmarea individuală, cât, mai ales, dezvoltarea comunității în ansamblul ei. În felul acesta, „sentimentul de comuniune” este cel mai de preț stimulent/impuls al creativității fiecărui individ, pentru că asigură atât împlinirea personală și cea a comunității căreia îi aparține, cât, mai ales, pentru că afirmă capacitatea fiecărui individ de a fi în folosul semenilor săi.

Potrivit unuia dintre discipolii săi, „Alfred Adler percepea relațiile inter-umane ca fiind conectate în sferele cele mai înalte. Un individ este conectat cu familia sa, cu prietenii săi, cu membrii comunității căreia îi aparține. Dar această conexiune, această legătură poate fi extinsă la nivelul animalelor înconjurătoare, a tuturor vietăților existente, chiar și la nivelul obiectelor; într-un sens larg, o persoană este conectată la întregul cosmos, univers. Dacă oamenii ar percepe cu-adevărat această conexiune, această inter-dependență, atunci foarte multe dintre problemele cu care ne confruntăm și pe care noi înșine le-am generat – războaie, persecuții, discriminare – ar putea dispărea”.[3]

Spiritul de echipă, sinonim sentimentulului comuniunii din psihologia adleriană, este o valoare fundamentală a Teatrului Educaţional. Din acest motiv, criteriul participării este vital pentru formarea unei echipe în Teatrul Educaţional. Participarea trebuie încurajată, stimulată, provocată. Profesorul, pedagogul, artiştii profesionişti din echipă trebuie să participe cot la cot în toate exerciţiile şi jocurile teatrale. Trebuie să devină parteneri de joc.

Un foarte puternic stimulent pentru întreg grupul este determinat de momentul în care profesorul-pedagogul-artistul profesionist „greşeşte”, „pierde” în cadrul unui joc teatral. Ca în gândirea laterală, „greşeala” este considerată, în teatrul educaţional, un factor esenţial pentru educare şi formare, un stimulent al creativităţii. Cei mai mulţi copii nu participă la activităţi, la jocuri, din teama de greşeală. Asta pentru că sistemul tradiţional de educaţie incriminează greşeala.