În urma adoptării de către Guvern a proiectului de lege care creează o stare de excepție pentru Gold Corporation, statul român face un pas greu de imaginat chiar și pentru cei mai vajnici promotori ai neoliberalismului: își externalizează funcția de legiferare către un actor economic privat. Ștergerea granițelor dintre stat și capital nu este un fenomen nou și nici unul cu „specific românesc” – Argentina în perioada Videla, Chile în perioada Pinochet sau Rusia post-sovietică în anii 90 fiind exemple grăitoare în acest sens. Însă acțiunea capitalului prin instituții ale statului în cazul Roșia Montană exprimă violent contradicțiile dintre prevederile constituționale și actul efectiv al guvernării: normele și reglementările nu protejează pe nimeni în afară de marii actori economici (care, în fapt, se pot proteja foarte bine și singuri, căci ni se urlă în cască de 23 de ani că piața trebuie să fie „liberă”)[1] și adâncesc inegalitățile în loc să le limiteze. În același timp, Crin Antonescu declara că proiectul de lege poate fi aprobat și fără a se ține cont de avizele negative de la Ministerele Justiției și Economiei, „ignorând sau chiar împotriva raportului experţilor, pentru că e un act de voinţă politică”. Astfel, este consimțită oficial confuzia dintre partinic și politic în instituțiile statului. Politicul ca luptă de idei, ca motor de căutare al unor forme echitabile de organizare a vieții împreună, a fost exclus de către stat din sistemul politic formal și și-a regăsit locul în stradă.[2]
Acțiunile statului necesită o contextualizare istorică pentru a înțelege modul în care acesta se comportă în prezent. Dincolo de naivitățile ideologiei cotidiene dominante în România post-socialistă – „statul corupt”, „investitorii de bună credință” și „corporațiile cu suflet” – statul modern s-a aflat tot timpul într-o relație complexă cu sistemul politic și societatea din jurul său.[3] Statele nu se formează și punct. Ele nu sunt rezultatul unui eveniment exceptional unic, ci, mai degrabă, al unui proces de evoluție structural, care trebuie întreținut prin discurs. Dacă săpăm puțin, descoperim faptul că Statele Unite ale Americii s-au constituit ca un vehicul de promovare a intereselor economice dominante, în urma dorinței elitelor coloniale de a avea controlul deplin asupra proprietăților și resurselor coloniei. În condițiile unei societăți extrem de polarizate în care aveau loc constant revolte ale muncitorilor și micilor comercianți împotriva marilor proprietari[4], mobilizarea populației pentru un război împotriva Angliei, perceput ca fiind unul al elitelor, a fost extrem de dificilă (mai ales în condițiile în care acestea din urmă nu aveau să lupte efectiv, fie datorită legilor care îi scuteau de încorporare, dacă dețineau funcții publice, fie plătindu-și locul). Numai combinând retorica dreptului la revoltă împotriva unui guvern tiranic cu restricțiile economice impuse de Anglia, cu represiunile armate ale englezilor și cu mirajul îmbogățirii și al împroprietăririi în cazul triumfului s-a putut forma un minim consens împotriva puterii coloniale britanice, care să distragă atenția de la practicile opresive ale elitelor locale.
Încorporarea efectivă a soldaților s-a realizat pe aceleași considerente de clasă: în statul Connecticut, cei care își permiteau puteau plăti un înlocuitor sau o taxă de 5 lire. Despre armata lui Washington, un preot mobilizat în Massachusetts scria: „Stăpâni noi, legi noi. Suntem sub cea mai dură autoritate, iar prăpastia dintre ofițeri și soldați este imensă. Fiecare este învățat să își cunoască locul, altfel este legat și i se aplică 30-40 de lovituri de bici.”[5] Nici noile constituții adoptate în toate cele 13 state state americane la sfârșitul anilor 1770 nu musteau de libertate și democrație, așa cum găsim în manualele școlare de la noi: 90% din populația statului Maryland nu putea deține o funcție publică din cauza criteriilor cenzitare, iar în Massachusetts, criteriile de proprietate pentru accesul la o funcție publică chiar au crescut după obținerea independenței SUA.[6] Conducătorii noului stat (majoritatea foste elite coloniale) au confiscat proprietățile celor care rămăseseră loiali Angliei și au folosit o parte din ele pentru a împroprietări cu loturi mici chiriașii, micii fermieri și micii comercianți.[7] Astfel, statul și-a asigurat susținerea unui grup semnificativ de actori sociali în cazul unor posibile revolte ale celor excluși din noua (și din vechea) construcție politică: femeile, nativii americani, sclavii, negrii liberi sau albii fără proprietate.
Observat în această perioadă istorică, statul apare exclusiv ca protector al intereselor clasei conducătoare, făcând concesii minime păturilor dezavantajate. Tarifele protecționiste impuse până spre mijlocul secolului XX de către SUA produselor din import pentru a proteja producția locală relevă nivelul de implicare al statului în susținerea capitalului și ficțiunea „pieței libere”. Însă o dată cu dezvoltarea capitalismului – mecanizarea producției, transformarea artizanilor în muncitori hiper-specializați și apariția mișcărilor muncitorești și feministe – relația statului cu sistemul politic se complică. Subordonarea totală a elitei statului față de clasa dominantă nu mai este de ajuns ca explicație unică pentru decodarea acțiunilor statului, chiar dacă scopul acestuia rămâne asigurarea intereselor economice dominante.[8] Presiunile din partea mișcărilor sociale devin din ce în ce mai mari pentru ca statul să asigure și condiții decente pentru forța de muncă, nu doar privilegii pentru acumulările de capital. Cu alte cuvinte, reprezentarea politică a unor grupuri sociale alienate de raporturile de muncă, de violența structurală de gen și/sau rasă etc., pune presiune pe elitele statului să acționeze în favoarea intereselor și aspirațiilor acelor grupuri.
Prima grevă la nivel național din SUA a fost declanșată în 1877 de muncitorii de la căile ferate[9], o industrie în plină expansiune după Războiul de Secesiune, și care beneficia de împrumuturi și alocări de terenuri din partea statului. Datorită infuziei mari de capital de care aveau nevoie noile mari industrii, precum construcția de căi ferate sau siderugia – și, implicit, a riscului pe care-l presupunea o astfel de investiție – în statele din Europa de Vest și America de Nord a apărut, la mijlocul secolului al XIX-lea, presiunea unei reglementări care astăzi e considerată la fel de banală ca apa caldă: societatea cu răspundere limitată.[10] S.R.L.-ul a contribuit decisiv la formarea capitalismului modern, însă, în 1873, nu a avut cum să împiedice falimentul băncii care riscase banii deponenților investind în companiile constructoare de căi ferate și împrumutând statul. Consecința acestor operațiuni extrem de riscante a fost cea mai ridicată rată a șomajului din istoria SUA – 27% în 1877, înaintea declanșării grevei. Abia pe fondul Marii Crize, la începutul anilor 1930, statul capitalist american se va implica în îmbunătățirea situației muncitorilor industriali și limitarea influenței marelui capital.[11]
Datorită presiunilor sociale foarte mari, ideologia administrației americane din timpul Marii Crize a alimentat o serie de reglementări care au limitat riscurile pieței și pentru forța de muncă, nu doar pentru capital. Totodată, aceste reglementări au transformat statul în cel mai mare angajator de pe piață și au creat fundamentele unei plase de siguranță pentru milioane de oameni, nemaiputând ignora organizarea lor politică și pericolul marginalizării lor continue în sistemul capitalist. În același timp, prin integrarea politică a clasei muncitoare, statul a acționat în interesul menținerii ordinii capitaliste[12], care ulterior s-a dezvoltat pe aceleași coordonate ale implicării statului în economie, atât în interesul reproducerii sistemului, cât și al limitării inegalităților, până în anii 1970. Astfel, devine mai clară natura dialectică a relației statului capitalist cu sistemul politic și cu societatea, precum și autonomia relativă a statului față de interesele claselor dominante.
Statul nu trebuie să se priceapă mai bine sau să fie mai eficient decât actorii economici privați care funcționează în logica profitului și ale căror acțiuni statul le reglementează. Până și o privire superficială asupra modului în care a acționat statul american în anii 1930 prin Noua Orientare (New Deal) ar releva eșecurile unei părți din legislație la Curtea Supremă și confuzia generală despre cum exact trebuia abordată o criză de asemenea amploare. Însă conform lui Ha-Joon Chang, „reglementările pot funcționa nu pentru că guvernul ar ști mai bine decât cei supuși reglementării (deși, uneori, se pricepe […]), ci pentru că el limitează complexitatea activităților, ceea ce le permite celor supuși reglementării să ia decizii mai bune. O foarte bună dovadă a acestui lucru este criza financiară mondială din 2008.”[13] De la mijlocul anilor 1970, când discursul neoliberal al Școlii de la Chicago era promovat din ce în ce mai mult în spațiul public din statele capitaliste occidentale și se pregătea să facă o carieră spectaculoasă în spațiul post-socialist, presiunea asupra statului a venit tot mai mult dintr-o singură direcție politică: aceea a „marilor proiecte” profitabile pentru cei puțini inițiați în tainele[14] capitalului speculativ. Numai prin prezența constantă în sfera publică a unor grupuri, organizații și sindicate construite pe principii egalitare, care pun presiune politică și promovează un discurs bazat pe universalitate, se poate contracara hegemonia „distrugerii creatoare” a marelui capital. De data asta nu pentru a da sistemului o față umană, ci pentru a-l depăși.