Interviu cu doamna Lenuța (Venus)

Interviul cu doamna Lenuța a fost făcut în luna august 2015, la Turnu Măgurele, și documentează câteva momente relevante din traseul muncii în străinătate, parcurs de doamna Lenuța și o parte a familiei dumneaei în mai multe perioade. Interviul a fost realizat în fața casei doamnei Lenuței și a soțului dânsei, chiar în ziua în care îi așteptau pe copii și pe nepoți să vină din străinătate.
Mulțumiri: Ana Maria Pălăduș

Cum vă numiți și câți ani aveți?

Am 48 de ani și mă cheamă Lenuța. Porecla mea e Venus – zeița Frumuseții.

Unde ați fost plecată la muncă?

În Spania am fost la muncă, și nu mi-a fost deloc ușor, dar ce zic ușor, mi-a fost greu de tot! Că am stat cinci ani singură cu copiii. Prima dată am plecat în 1999. Am plecat cu copiii mei cu ghiozdanele în spate și cu cărți. Deci așa am plecat. Am apucat perioada aia când era foarte greu, fără posibilitate de locuință, dar cu speranța la noi.
Din două saltele mi-am făcut o „casă”. Îmi puneam o saltea așa, jos, sprijinită de zid, și una o puneam acoperiș. Așa dormeam.

Unde dormeați?

Pe câmp sau pe lângă casa unui om. Așa am dormit cu copiii.

Cât timp ați dormit așa?

Luni de zile. Și iarna. Deci uită-te bine la mine, am dormit așa o perioadă lungă de timp, și-ți dai seama că iarna era rău de tot! Când mă gândesc așa, uneori, la ce-am îndurat atunci, îmi vine să plâng. Te duci la bine – că așa zici tu că o să-ți fie bine – și dai de rău de nu știi cum să-l mai duci ca să treacă! Ne lua ploaia la cules de struguri și ajungeam de dormeam sub o prelată de celofan. Mi-a îmbătrânit sufletul cu ani de zile atunci! N-am mai fost om întreg! Pe ploaie, pe vânt, ne zgribuleam unii în alții și adormeam. Cel mai greu e când ajungi să nu mai simți greul că-ți intră-n tine! Mi-au găsit copiii o prelată – ca un fel de plasă era –, am găsit și două furtune de canalizare, le-am înfipt în pământ, și din prelată și furtune am făcut ca un cort, și sub el am adormit. Curgea apa pe noi. În hainele în care munceam, în ele dormeam! Până când a venit patronul și mi-a zis: „Te rog eu frumos, ia-ți copiii și pleacă de-aici! Nu mai poți să stai așa. Du-te și caută altceva! Du-te la social și vezi poate rezolvi ceva, poate îți dă o casă, poate cine știe!”.

De ce nu v-ați întors în România?

Nu puteam să mă întorc. Aveam datorii mari, mă împrumutasem ca să plec în Spania, nu aveam cu ce să plătesc. Aveam mama bătrână, mai aveam doi copii acasă, nu aveam din ce să trăiesc. Ajunsesem, înainte să plec, de vindeam lucruri din casă ca să pot să iau de mâncare. Asta m-a determinat să plec, nu mai aveam din ce trăi. Măcar așa, plecată, mă gândeam că strâng bani și că reușesc să acopăr una, alta. Eu am stat aproape 18 ani în Spania și circa cinci ani de zile, la început, am trecut prin momente de groază până mi-a venit soțul și m-am mai redresat puțin. Adormeam cu gândul că poate-i mai bine să nu mă mai trezesc. Că la ce bun să mă trezesc? Numai copiii m-au ținut vie.
Și când mi-a venit bărbatul după cinci ani de când eram deja acolo, parc-am înviat! Atunci am închiriat și noi un loc cu acoperiș adevărat! Copiii mei, când au intrat în casă, s-au bucurat c-aveam lumină și apă. Nu știu dacă știi ce-i aia să plângi de bucurie că ai bec să-l stingi și să-l aprinzi, că ai apă să te speli! „Mamă, avem o baie și avem lumină!”. Am strâns toți copilașii de pe câmp și i-am adus la mine și le-am dat să mănânce.

De ce soțul dumneavoastră n-a venit cu dumneavoastră de la început?

A încercat prima dată, prin ’98, să treacă fraudulos, a și trecut, l-au prins în Spania, și i-au zis că patru ani de zile nu mai poate să intre în Spania.

Copiii au mers la școală în Spania?

Trei au mers, cel mare a muncit cu mine. Ce să fac?! Mă ajutam cu el, era sprijinul meu cel mare! Eu cât am stat în Spania, am muncit la struguri și am strâns bani ca să mă-ntorc în România și să-mi fac și eu, aici, o căsuță. Nu palat, nu-mi trebuie mie turnuri. Nu marmură, casă de om normal, care intră pe ușă și i se luminează viața că are unde să doarmă. Poate că pare așa…. nebunie ce zic… dar când casa ți-e o prelată și-o saltea, un pat îți pare un vis! Și ăsta a fost visul meu: să am o casă a mea. Când am plecat, n-aveam casă, stăteam la mama cu cinci copii și nu era ușor. Eram înghesuiți, nu era locul nostru.

În Spania ați plecat cu trei copii?

A plecat soțul meu cu un copil, el s-a întors, a lăsat copilul acolo, dup-aia am plecat eu cu doi copii și după încă doi ani, când aveam acte, am venit și i-am luat și pe ceilalți doi. I-am strâns pe toți cu mine și-am muncit eu și cu băiatul mare ca să avem ce mânca și să trimitem bani în țară.

Copilul care a rămas în Spania a rămas singur?

A rămas la niște rude. Soțul a trebuit să plece repede, rudele au zis că o să aibă grijă de băiatul nostru, că e mai bine pentru el să rămână. Avea 13 ani și la 13 ani muncea în solar și ne trimitea nouă bani. Când am ajuns în Spania și l-am văzut, credeți-mă că nu l-am recunoscut. Avea în picioare niște papuci: un 44 și un 42, niște bermude tăiate – vai mama lor! Când l-am văzut mi s-a rupt inima. S-a dus la un prieten de-al lui, un italian, ținea mult la el, și i-a zis: „A venit mama și ăștia sunt frații mei!”. Familia asta de italieni i-a pus la masă, le-a dat să mănânce și i-a umplut o sacoșă cu mâncare ca să-mi aducă și mie. Copilul meu a avut o copilărie cum nu trebuie să aibă niciun copil. El a fost mare de mic. A avut o verișoară mai sufletistă și aia s-a rugat de patronul ei și i-a zis: „Pune-l la muncă că mi-e frică că-l pierd! Se duce pe străzi, cine știe ce i se mai întâmplă!”. Și omul ăla l-a pus la muncă, cu frică, la 13 ani cât avea băiatul nu era voi, și a zis: „cine încearcă să-l jignească pe Nino – așa-i zicea – o să aibă de-a face cu mine!”.

Ați muncit numai la cules de struguri?

Am muncit și la usturoi. Erau grămezi mari de usturoi, ca șirele de paie, și fiecare om își lua lăzile lângă el. Stăteam pe ladă și băiatul meu îmi aducea usturoiul și eu tăiam. Obrajii mei… n-aveam bani să-mi iau creme să mă dau pe față, și-ți închipui, la 40 de grade, atâtea ore…

Câte ore lucrați?

Lucram și zece ore în soare. Mi se scorojea fața. Mă rugam de omul care mă luase să muncesc să-i lase pe copiii mei să mă ajute ca să facem mai multe lăzi. Aș fi vrut și eu să-i trimit la școală în fiecare zi, să fie și ei copii învățați, dar ce, puteam?
Când pleca toată lumea la corturi în pauză, să mănânce, eu nu plecam. Rămâneam să muncesc în continuare ca să fac bani mai mulți. N-am plecat din țară că ne era bine și nu munceam ca nebunii că voiam să ne facem palat! Munceam ca să trăim cu polonicul, de azi pe mâine! Să muncești la usturoi de-ajungi să vezi triplu cățeii ăia, să fii femeie singură cu cinci copii, să dormi prin corturi și pe mai unde, nu-i de invidiat! Uneori mă uit la mine și mă-ntreb: mă, femeie, mă, cum de-ai rezistat tu la atâtea?
Încet, încet, cu actele pe care le-am avut, mi-am avut asigurările plătite, mi-am depus la o bancă, și am putut să am o căsuță acolo. Să trăiască și copiii mei cu lumină și cu ce le trebuie!
Am mai lucrat la portocale, la vie, prin toate sezoanele am trecut. Când te duci prima oară în străinătate și n-are cine să te-ajute, e greu. Credeți-mă că mi-aș dori să nu mai existe străinătate pentru toată familia mea! Străinătatea ajunge de te face din om neom. Înduri la umilințe de numai tu știi! Și pentru banii pe care-i faci, muncești de uiți de tine! E bine că reușești să pui ceva de-o parte, dar ești rupt cu sufletul! Am doi nepoței – unul de cinci ani și unul de patru ani – și cea mai mare dorință ar fi să-i am aici cu mine. Aici la Turnu. Să mă trezesc și să-i văd în fiecare dimineață cum se joacă. Știe peste 50 de poezii. Mor de dorul lor! C-am ajuns de trăim răspândiți prin lume de uităm de cum mai arătăm! Noroc c-avem poze și ne uităm să ne vedem copiii și nepoții cum au crescut!
Aici, practic, în România, nu te-ajungi cu banii. Ăsta e răul cel mare! Ajutorul social nu există, el se numește ajutor de formă, dar mai mult nu e decât e! Alocația – vai de ea! Aș vrea să am copiii aici cu mine, să-i văd pe nepoții mei cum fac cinci, șase, șapte ani… Marea problemă e cu locurile de muncă. Dar le-am zis la copii: „puneți de-o parte ce câștigați acolo și faceți aici ceva cât să puteți să vă descurcați și să trăim cu toții”. E ușor să zici: „ăla nu vrea să muncească!”. Știu oameni care au trecut prin nu știu câte munci, și s-a privatizat aia, s-a privatizat aia, și au rămas șomeri! Cine-i nebunul care pleacă dacă are ce-i trebuie!

Unde ați mai muncit în Spania?

Am muncit în fabrici, la fructe. Sortam fructele, le puneam în lădițe: astea acolo, astea dincolo… ce era stricat trebuia să dau la o parte. Câte 10-12 ore lucram. Era mai bine că era umbră și nu mă bătea soarele în cap. Cel mai greu e în aer liber. Vă dați seama, pomii mari, încărcați, culegeam până nu-mi mai simțeam mâinile. Locul meu stabil de muncă, unde am muncit cel mai mult, a fost în Albacete, începând de la plantatul de usturoi și până la culesul de vie, acolo am stat mai multă vreme. Am făcut la un moment dat apendicită, am avut o criză acută, am lăsat copiii pe câmp și m-am dus la spital. Copiii au rămas acolo, cu ceilalți oameni care munceau, și pe paie au dormit.

Cu patronii cum v-ați înțeles?

M-am înțeles că-mi dădeau de muncă. Acuma, na, ei își vedeau și ei de interesele lor. Dacă munceai, era bine și pentru tine, și pentru ei. Toți patronii la care am fost veneau de Crăciun și ne aduceau cadouri – mâncare, la copii – dulciuri. Dar și cât munceam!
Să știți că toate casele astea pe care le vedeți, făcute din banii din străinătate, s-au făcut cu multă suferință. Câte lacrimi e-n casele astea, numai ele știu! De-aia zic: dacă la copiii mei le-a fost greu, la nepoții mei vreau să nu le mai fie greu! Că banul te face de când îl ai, vrei să-l înmulțești. Tot mai mult și tot mai mult! Dar la final dacă rămâi cu inima-ndoită, la ce te-ajută?

Din ce țări erau veniți oamenii cu care munceați pe câmp?

Erau bulgari, portughezi, marocani… din multe țări erau. Ne-am înțeles bine toți că toți voiam să muncim și să trăim. Oamenii, când sunt în suferință, parcă sunt mai sufletiști. Stăteam toți într-o casă. În prima casă în care am reușit să stăm eram cam 40 de persoane în 4 camere, o bucătărie, o baie și un hol. Eu dormeam cu o nepoată într-un pat, pe hol, care era micuț rău. Pe holul ăla încăpeau patru paturi de armată, puse cap în cap. Unii dormeau în casă, alții afară, care cum putea. Așa am dormit un an de zile. După un an am plecat la sezoane și am dormit în corturi. Dup-aia am plecat și de-acolo. Așa am dus-o cinci ani. Nu eram bucurată decât când luam banii. Atunci uitam de toate. Și când mă duceam la bancă și-i puneam, eram liniștită. Știam că-n ziua aia, mâinile mele tocite de muncă au ajuns undeva.
După cinci ani mi-am luat o casă care să-mi placă. Credeți-mă, când intram în ea, simțeam c-am intrat în raiul lui Dumnezeu. Acolo mi-am însurat copiii, acolo am avut nepoți. Am stat în ea cât am stat, vreo șase ani, și am dat-o dup-aia în primire la bancă, am zis gata, nu mai pot să plătesc, și am muncit dup-aia pe sezoane. Mai veneam în România și ne mai duceam la sezon să muncim acolo. Apoi a murit mama aici, în România, și n-am mai plecat. N-am mai putut să plec.

E ceva ce v-a întărit când ați muncit în Spania?

Mi-a zis o dată o femeie la Cordoba: „Luptă, fata mea, și nu te lăsa! Rezistă și într-o zi o să fie bine!”. Și uite că încet, încet, a fost și bine. Copiii mei au un cuib de casă, nu se mai chinuie cum m-am chinuit eu, au și ceva bani, le e mai ușor.

La ce vârstă v-ați căsătorit?

M-am căsătorit la 16 ani și la 17 ani am avut primul copil.

Ați fost la școală?

Am făcut patru clase. Eram săraci și când eram eu mică, dar parcă ne ajungeam. Mama lucra la colectiv, tata lucra în combinat, era cât de cât bine. Puținul ăla pe care-l aveam ne ajungea. Eu nu-mi aduc aminte de mine să fi fost eu, copil, așa stresată cum au fost copiii mei. În Spania, copilul meu al treilea mă aștepta de la muncă cu hainele toate spălate, cu mâncare făcută – ardei umpluți făcea, că ne plăcea mult la toți. Copiii de azi – nu zic de ăia bogații, deși e și la ăia tristețe, altfel de tristețe, că părinții muncă și iar muncă non-stop – sunt tare stresați!

Când s-au înrăutățit lucrurile în Turnu-Măgurele?

După Revoluție. S-a dat drumul la granițe și s-a plecat unde s-a văzut cu ochii. Care a apucat să facă ceva, a mai făcut, care nu – a rămas tot sărac. S-a distrus combinatul, fabrica de țesătorie s-a vândut, ce mai era cât de cât bun în Turnu-Măgurele s-a vândut, și fiecare s-a dus pe cont propriu. Parc-am fi fost toți scoși pe-o tarabă. Bucată cu bucată, s-au vândut locuri și oameni. Când pleci dintr-un loc, pleci că locul ăla nu mai e nimic sau e pe cale de nimic. De-asta am plecat. Nu mi se mai arăta nimic. Dar eu insist: străinătatea lasă urme grele. Duci cu tine că ești al nimănui, duci granița-n spinare și speri, și tot speri. Când ți s-a terminat speranța, ești un om terminat!

Ce vă doriți cel mai mult?

Să-mi văd copiii și nepoții ochi în ochi, nu ochi în poze! Să le fac o ciorbă, să le pun masa, să-i am aproape. Că tot am fost departe.

Interviu realizat de MIHAELA MICHAILOV și ILEANA GABRIELA SZASZ în cadrul proiectului Maskar – un proiect de intervenţie socio-culturală pentru capacitarea comunităţii rome şi pentru încurajarea dialogului comunitar intercultural, finanţat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Guvernul României