de Mihaela Michailov

Teatrul Foarte Mic

Am spus-o și-o s-o mai spun. Într-o capitală în care ar trebui să se deschidă constant teatre și spații culturale interdisciplinare, se închid teatre. Într-o capitală în care cele mai multe locații destinate artei se află în centru, se consolidează constant „drepturile” centrului de a fi reprezentat la nivel de spații culturale. În București, accentul pus pe investiția în teatre de cartier, pe construcția unor centre artistice destinate nevoilor imediate ale celor care nu locuiesc în perimetrul central, e zero. Prin localizarea strict și ferm circumscrisă, prin elogiul constant al centrului ca topos ales, se valorizează, de fapt, accesul restrictiv la cultură, supremația unor „beneficiari stilați și civilizați” în raport cu marea masă ignorată și depreciată.

Sigur că a gândi spații care să funcționeze ținând cont de dinamicile cartierelor nu e deloc ușor și presupune elaborarea unor strategii culturale de cunoaștere aprofundată a zonelor respective, intervenții centrate pe specificul comunităților, un repertoriu de co-creație consistent, adică forme de creație și de expresie pe care artiștii și locuitorii cartierelor să le găsească împreună. La capitolul centre culturale de cartier stăm extrem de prost și nu prea sunt semne de îmbunătățire.

Dar să revenim la centru. În urma publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 282 din 18 noiembrie 2015, privind măsurile pentru reducerea riscului seismic al construcţiilor existente, două teatre s-au închis: Teatrul Nottara și Teatrul Foarte Mic, ambele aflate într-un moment de reconstrucție repertorială și de importantă definire identitară. Clădirile în care funcționează cele două teatre sunt pe lista imobilelor expertizate tehnic, incluse în clasa I de risc seismic. Încă din 2006, clădirea în care se află Teatrul Foarte Mic figura în planul de acțiuni al Guvernului ca proiect de consolidare în curs de elaborare, unde a și rămas – în plan. Până în acest moment, nu s-a găsit o soluție pentru spectacolele Teatrului Foarte Mic, mutarea lor în Teatrul Mic fiind, desigur, un compromis. Cele două teatre au publicuri destul de clar delimitate și repertorii diferite.

După o tragedie cum a fost cea de la Colectiv, „teritoriul panicilor” legate de spații improprii de funcționare a devenit din ce în ce mai expandat. Percepția noastră asupra spațiilor în care pericolul mocnește în fiecare crăpătură de zid este din ce în ce mai acută. Riscurile locuirii temporare sau permanente în clădiri nesigure sporesc gradul de vigilență. Sub imperiul unei tragedii, legile cu potențial de protecție încep să curgă. Nu e chiar atât de complicat să închizi săli de teatru sau de cinematograf. E greu să le găsești un cadru de funcționare stabil când situația lor este extrem de vulnerabilă. Problema care se pune e cum se pot găsi, din timp, soluții de existență alternativă pentru sălile unor teatre amenințate de multă vreme, și, mai general spus, cum se poate crea o infrastructură culturală de preîntâmpinare a unor situații care nici măcar nu sunt greu de prevăzut. Cum se poate construi o cultură anticipativă activă, care să nu asiste la „dezastru” ca și cum n-ar fi avut habar de existența lui, ca și cum n-ar fi fost previzibil că la un moment dat o să se întâmple. Ori tocmai această situare în previzibilitate ar fi trebuit destabilizată printr-o gândire proiectivă, care să facă posibilă găsirea unor spații temporare de continuare a activității pentru cele două teatre vizate. Cu alte cuvinte, cum se poate opta, din timp, pentru continuitatea pregătită, care să instituie normalitatea funcționării unei instituții culturale, și nu pentru un tip de întrerupere bruscă prin care o instituție să fie anulată. Exact pregătirea acestei continuități, care nu este deloc un proces simplu, e ceea ce a lipsit fundamental din strategia de închidere a teatrelor. Repet: urgența închiderii era iminentă. Întrebările însă nu sunt deloc complicate: De ce nu s-au pus la dispoziție cu mult timp în urmă alte două spații în care activitatea teatrelor să se desfășoare? Cum de au continuat să fie finanțate spații extrem de problematice, fără să fie structurat un plan de urgență pentru supraviețuirea lor decentă? Cum de comisiile de expertiză care cunoșteau situația acestor teatre nu au urgentat proiectele de consolidare? Amânarea prelungită e oprită doar atunci când un eveniment devastator pune cu adevărat problema unor decizii care ar fi trebuit să fie luate de multă vreme.

Este evident că două teatre care se află în clădiri cu risc seismic de gradul 1 nu pot funcționa în acest fel. Este evident că sunt, în orice moment, victime posibile ale unei tragedii. Finanțarea și lăsarea lor la voia întâmplării, în condiții de funcționare aparent normale, fără să se găsească soluții de continuitate culturală echivalează cu un gest major de nepăsare. Nu mai vorbesc de faptul că un teatru se poate închide mai ușor decât zeci de apartamente în care locuiesc oameni!

Teatrului Nottara i-au fost oferite 3 săli în care să-și poată continua activitatea: ARCUB, Casa Centrală a Armatei şi Palatul Cotroceni.

Sigur că, decât nimic, orice este binevenit. Această ofertă culturală nu rezolvă însă problema de fond pe care am încercat să o accentuez: lipsa unei gândiri proiective și a unei strategii de persistență culturală care ține lucrurile pe loc.