de ELISABETH WEBER

Perioada interbelică, adeseori supranumită și „epoca de aur” a culturii române, a fost în același timp și epoca dezordinilor și violențelor universitare. Mai multe greve studențești și nenumărate conflicte violente între studenți „creștini” și evrei au marcat viața cotidiană universitară ai acestor ani. Agresiunile antisemite au dus în repetate rânduri la intervenția forțelor de ordine și închiderea universităților pentru mai multe luni. Dacă cursurile nu erau suspendate, ele se țineau în prezența armatei, care era chemată pentru a asigura liniștea în campusurile universitare.

Protestele aveau cauze reale, studenții confruntându-se cu universități supra-aglomerate și lipsite de condiții pentru studiu. Dar nemulțumirile au fost interpretate în termeni antisemiți, culminând cu revendicarea unui „numerus clausus”, adică limitarea numărului studenților evrei în universități. Principiul „numerus clausus” a devenit unul din principalele sloganuri ale naționaliștilor antisemiți și a contribuit în mare măsură la politizarea studențimii. Radicalizarea studențimii a fost accelerată de un grup de studenți organizați în jurul lui Corneliu Zelea-Codreanu, ulterior liderul Gărzii de Fier, care au promovat un antisemitism extrem și violent. Înarmați cu ciomege, încurajați de partide de extrema dreaptă și susținuți de profesori, învățători și preoți, acești studenți au reușit să devină o forță politică în decursul a câtorva ani.

Primul conflict major a izbucnit în noiembrie 1922 la Facultatea de Medicină din Cluj. Pretextul incidentelor a fost problema folosirii cadavrelor evreiești la orele de anatomie, studenții creștini pretinzând disecții separate pe religii. Protestele s-au transformat repede în manifestări violente de stradă. După ce studenții creștini au bătut și alungat de la cursuri pe colegii lor evrei, violențele au continuat și pe străzile Clujului. Scandând sloganuri precum „Jos jidanii!”, ei au distrus și devastat prăvăliile evreiești, au spart geamurile caselor evreiești și i-au maltratat pe cetățenii israeliți. Agitațiile s-au extins rapid și asupra celorlalte centre universitare. Pe 10 decembrie 1922, între 3.000 și 4.000 de studenți din toată țara s-au adunat la universitatea din București, unde în semn de protest față de condițiile de studiu la facultăți și de trai în cămine, au declarat greva generală, revendicarea lor principală fiind introducerea principiului „numerus clausus”. Când studenții au părăsit incinta universității cu gândul de a manifesta pe străzile Bucureștiului, ei au fost întâmpinați de cordoanele jandarmeriei și armatei. La refuzul studenților de a se dispersa, acestea au tras în mulțime, manifestația soldându-se în cartierul evreiesc cu ciocniri violente între studenți, evrei și jandarmi. Data de 10 decembrie a intrat în analele studențești ca fiind „începutul mișcărilor studențești împotriva elementului evreiesc”, formula aparținând însăși organizației oficiale a studențimii din Cluj, fiind folosită într-o adresă către decanul Facultății de Știință din anul 1928. Aniversarea a fost anual comemorată prin slujbe, congrese, marșuri și excese antisemite. Astfel, începutul mișcării studențești a însemnat în același timp și preludiul unui val de violență antisemită, până atunci fără precedent în istoria României. Simțindu-se îndreptățiți de cauza mișcării lor, studenții au început să agreseze populația evreiască și în afara sălilor de cursuri. Un memoriu al Ministerului de Interne înregistra doar pentru anii 1925 și 1926 peste 70 de ciocniri violente între evrei și ne-evrei, în majoritatea cazurilor fiind implicați și studenți. Cele mai grave incidente s-au înregistrat în preajma congreselor studențești, studenții agresând pe traseu călători evrei și vandalizând cartierele evreiești ale localităților situate în drum. În vacanță, studenții își continuau activitatea în localitățile lor natale, răspândind astfel ideologia și violența antisemită la nivel național.

Antisemitismul a devenit pe parcursul anilor ‘20 o mișcare de masă

Violența studenților s-a dovedit a fi o strategie eficientă de mobilizare a maselor. Împreună cu Liga Apărării Naţional-Creştine, înființată de patronul mișcării studențești, Alexandru C. Cuza, la rândul lui profesor universitar și antisemit de notorietate publică, ei au reușit să atragă din ce în mai mulți adepți și simpatizanți din rândul studențimii, intelectualității, clerului și țărănimii, antisemitismul devenind pe parcursul anilor 20 o mișcare de masă.

Antisemitismul n-a fost nici pe de parte o invenție a studenților, ci a avut o tradiție îndelungată în istoria României moderne. Începând din a doua jumătate a secolului 19, naționaliști înfocați, printre care nume sonore din politică și cultură precum Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu, au militat împotriva naturalizării evreilor și pentru excluderea lor din viața socială și economică a țării. Nici violența antisemită n-a fost un fenomen inedit în România. Ciocniri între populația creștină și cea evreiască au avut loc și înaintea primului război mondial. Cu excepția răscoalei țărănești din 1907, cele mai multe conflicte au avut cauze locale și au rămas localizate, fără a contamina și restul țării. Nici agitații antisemite cauzate de studențime n-au lipsit înaintea războiului. Același Alexandru C. Cuza, pe atunci liderul Ligii Culturale, organiza la București în anul 1900 grupuri de studenți care, după o adunare publică cu caracter antisemit, porneau spre cartierele evreiești, devastând prăvăliile și spărgând geamurile locuințelor evreiești. Ca și două decenii mai târziu, studenții se percepeau și în anul 1900 ca fiind o avangardă națională, iar ca atare apărarea națiunii de ”pericolului evreiesc” reprezenta un act de onoare. Totuși, în pofida tuturor mărturiilor, manifestațiile studențești înainte de război n-au luat niciodată amploarea violenței antisemite generalizată la nivel național din perioada interbelică.

Broșură editată de organul studențimii naționaliste, ”Cuvântul Studențesc”, despre necesitatea introducerii unui „numerus clausus” în universități, București 1924.

Care au fost, deci, factorii care au dus la ascensiunea mișcării studențești după primul război mondial?

În primul rând, trebuie amintite aici schimbările majore ale societății românești ca urmare a primului război mondial. Deși România a ieșit biruitoare din această conflagrație, eșecurile militare, pierderile de vieți omenești și lipsurile de tot felul au marcat adânc populația țării. Nemulțumirea populației a erupt imediat după retragerea Puterilor Centrale din sudul țării în violențe îndreptate împotriva populației evreiești, pe care chiar Marele Cartier General al armatei române o acuzase într-o circulară oficială din 1917 de colaborare cu inamicul. Dar țara nu fusese răvășită doar de război, ci și de revoluția din țara vecină, Rusia.

Muncitorii din mai multe orașe industriale au declarat grevă

Îndeosebi în nordul României, rămas neocupat de inamic, ideile revoluției au fost răspândite de soldații trupelor aliate rusești, staționate pe teritoriul României. De teamă, că valul revoluției ar putea cuprinde și populația românească, guvernul României promisese deja în anul 1917 implementarea unei vaste reforme agrare și impunerea sufragiului universal. Măsurile menite să pacifice societatea, au contribuit doar în parte la calmarea spiritelor. Politizați de ideile socialiste și mobilizați de scumpirea traiului, muncitorii din mai multe orașe industriale au declarat greva. Astfel, aproximativ 25.000 de ceferiști au intrat în grevă în mai 1919, iar două luni mai târziu, 25.000 de petroliști din Valea Prahovei încetau lucrul. Ministerul de Interne consemna că în primăvara anului 1920 numai în București aveau loc 50 până 60 de greve pe zi. Lupta muncitorilor a culminat în octombrie 1920, când 400.000 de angajați din industrie și transporturi declanșau greva generală. Teama unei revoluții nu părea deloc nejustificată: cu Rusia, Ungaria și Bulgaria, România era înconjurată de trei țări vecine revoluționare, iar valul de greve din lăuntrul țării convinseseră până și agenții Siguranței că izbucnirea revoluției în România nu era decât o chestiune de timp. Radicalizarea spre stânga a mers mână în mână cu o radicalizare spre dreapta a societății. Ca reacție la mișcarea muncitorească socialistă, au început să apare sindicate și organizații „național-socialiste”, parțial susținute de guvern. Aceste grupuri erau unite de convingerea, că orice formă a luptei de clasă și a internaționalismului ar amenința unitatea națională. Un astfel de grup a fost și Garda Conștiinței Naționale, înființată la Iași în 1919 de muncitori, veterani de război și studenți „naționaliști”, printre ei și tânărul Corneliu Zelea-Codreanu. Garda, care s-a ocupat de manifestații și propagandă anticomunistă și antisemită, a atras atenția în mod deosebit prin violența atacurilor împotriva muncitorilor greviști. După potolirea mișcării greviste la sfârșitul anului 1920, naționaliștii antisemiți au început să-și reorienteze activitățile spre mediul universitar.

Acest proces de radicalizare n-a fost specific românesc. Teama unei revoluții de tip rusesc a dus peste tot în Europa la ascensiunea unor partide politice și grupări paramilitare de dreapta, lupta împotriva „bolșevismului” corelând de regulă și cu răspândirea ideologiilor antisemite. La fel, și protestele studenților din România făceau parte dintr-un val de activism antisemit care a cuprins universitățile europene la începutul anilor 20. Ungaria implementase principiul „numerus clausus” încă din anul 1920. În Cehoslovacia, protestele studenților au izbucnit în 1922 după ce un profesor evreu a fost numit rector la universitatea din Praga. În același an, studenții din Viena și Varșovia au ieșit în stradă, revendicând introducerea unui „numerus clausus” pentru profesori și studenți evrei. La Riga, studenții au declarat grevă în martie 1923, revendicând la rândul lor limitarea accesului evreilor în universități. Evoluțiile în celelalte state europene n-au putut decât încuraja studențimea română, legitimându-le aparent și acțiunile violente ca expresie a unei generații noi, unită pe scară europeană de aceleași idealuri.

Studenții s-au folosit atât de structurile statului, cât și de ritualuri religioase

Pe lângă schimbările înlăuntrul și în afara țării, care au favorizat ascensiunea mișcării studențești, succesul ei se explică și prin strategiile politice adoptate.

La începutul anilor 20, apăreau pe scena politică românească o sumedenie de partide și grupări naționaliste, unele trimițând direct la mișcările de dreapta de peste hotare, precum „Mișcarea Națională Fascistă” de tip italian sau „Acțiunea Românească” de inspirație franceză. Nici una dintre aceste grupări n-a reușit să se ridice la succesul înregistrat de mișcarea studențească și de partenerul ei politic, Liga Apărării National-Creștine. Spre deosebire de celelalte grupări, studenții, împreună cu Liga Apărării Național-Creștine, au reușit să se impună pe dreapta scenei politice datorită faptului că au apărut drept organizație autohtonă. Chiar dacă revendicările lor au fost similare cu cele formulate de partide de dreapta din Europa întreagă, ei au reușit să adapteze strategiile lor realităților românești. Prin sfințiri ale drapelului cu crucea încârligată, svastica fiind atât semnul Ligii Apărării Naționale, cât și cel al studenților, prin cununii și botezuri în masă, la care Cuza și Codreanu apăreau împreună în funcția de nași, ei au reușit să se folosească atât de structurile statului, cât și de ritualuri religioase pentru a câștiga populația pentru cauza lor.

Un al doilea important pilon al succesului mișcării studențești l-a constituit violența. Dacă violența antisemită a contribuit la coagularea mișcării studențești și la realizarea unei coeziuni de grup, violența politică s-a dovedit a fi și mai eficientă în privința recrutării a noi membri și simpatizanți, reputația mișcării crescând odată cu implicarea membrilor ei în asasinate politice. După ce Corneliu Zelea-Codreanu, împreună cu alți cinci lideri ai mișcării studențești, au fost arestați în 1923 sub acuzația de complot împotriva Siguranței Statului, pentru că plănuiseră împușcarea „politicienilor trădători și a plutocraților evrei” vinovați de „prigonirea studențimii”, „Văcăreștenii”, denumiți după închisoarea în care fuseseră internați, au dobândit rapid statutul de celebrități. Prin asasinarea prefectului de Poliție din Iași, Constantin Manciu, în 1924, Codreanu devenea chiar „eroul” mișcării. În timpul procesului, mediatizat și exploatat politic pe larg, Codreanu a fost prezentat drept victima organelor guvernamentale, iar crima lui drept un act de legitimă apărare. După achitarea lui, Codreanu a fost primit în triumf de zeci de mii de susținători și aclamat ca erou martir al cauzei naționaliste.

Pe toată durata procesului, Codreanu fusese susținut de Liga Apărării Național-Creștine, alianța între cele două grupări fiind una strategică. Dacă studenții asigurau vizibilitatea mișcării antisemite prin violența lor, rolul „Ligii” consta în legitimarea violenței și protejarea studenților. Astfel, Liga – care număra printre membrii ei și câțiva profesori universitari – a împiedicat eliminarea studenților antisemiți din universități, le-a luat apărarea atât în presă, cât și în fața instanțelor, și i-a susținut financiar, punându-le la dispoziție fonduri, terenuri și clădiri. Prin alianța aceasta, cele două grupări au reușit să atragă deopotrivă generația veche, convinsă de o reușită prin mijloace „legale” în sistemului politic existent, și cea nouă, care nu-și vedea realizate idealurile decât prin înlăturarea sistemului politic prin mijloace violente. Într-un final, aceste concepții diferite au dus la desprinderea grupului Codreanu din „Liga Apărării Național-Creștine” și formarea „Gărzii de Fier” în anul 1927.

Chiar dacă de-acum încolo în tabere opuse, cele două organizații și-au continuat propaganda naționalistă și antisemită cu succes, Alexandru C. Cuza preluând împreună cu Octavian Goga pentru scurt timp puterea în urma alegerilor din 1937. La aceste alegeri, aproximativ 25% dintre votanți au optat pentru unul dintre cele două partide de extremă dreaptă. Cu alte cuvinte, agitațiile antisemite studențești, teroarea Gărzii de Fier și măsurile antisemite ale guvernului Goga-Cuza, au întreținut pe tot parcursul perioadei interbelice o atmosfera antisemită, pregătind în același timp terenul pentru excesele antisemite care urmau să se aibe loc sub regimul Ion Antonescu.