de Ionuț Sociu

Text publicat în revista Scena.ro (2010)

A făcut parte din De Brassers, una dintre cele mai cunoscute trupe punk belgiene ale  anilor ’70. Era visul lui Ben Deckers încă din adolescenţă: să-și facă trupă şi „să bage droguri”. A fost la un pas de moarte, dar „a scăpat ca prin minune”. Teatrul ca terapie. Asta a descoperit în cadrul unui îndelungat program de recuperare.  A scris o trilogie autobiografică (prima parte e despre dependenţă, a doua despre terapie şi a treia despre reintegrare), pe care a regizat-o și în care a și jucat. Mai întâi pe o scenă de teatru, iar mai apoi în şcoli şi în închisori. Astăzi lucrează ca asistent social în Antwerp (îi ajută pe alţii să-şi găsească joburi), e pasionat de alpinism şi înot, iar când nu lucrează, călătoreşte prin lume alături de câinele lui lui Ocho. L-am cunoscut în  Vama Veche.

Când am împlinit 14 ani, mi-am cumpărat prima chitară electrică. Colegii mei de școală voiau să devină doctori sau ingineri, iar eu visam să fiu într-o trupă punk şi să bag droguri. Taică-meu nu era prea încântat în legătură cu planurile mele de viitor. Asta se-ntâmpla prin ’74-’75,  ani în care zeii mei erau David Bowie, Jimi Hendrix şi The Velvet Underground. Când am împlinit 18 ani, cei de la De Brassers  mi-au propus să cânt alături de ei la sintetizator. Aşa a început perioada wild a vieţii mele. Ani de zile am băut foarte mult şi am băgat în mine tot ce găseam. Aveam 33 de ani când, într-o zi, am căzut pe stradă şi am fost dus la spital. Am fost externat a doua zi: m-am dus acasă, am mai tras niște liniuțe, am băut o sticlă de whiskey, după care  am ajuns iar la spital aproape mort. De data asta eram hotărât să mă las. Am început un program de recuperare care a durat patru ani și așa am început să devin interesat de teatru. Am făcut câteva cursuri de actorie şi am cunoscut un regizor care mi-a propus să joc în trupa lui. La început au fost roluri minore. Mai târziu am jucat în niște piese de Shakespeare şi am făcut adaptări după Kafka, după care am început să scriem  texte şi să facem improvizaţii.

Într-o zi le-am spus colegilor mei  că aş vrea să scriu un monolog despre aceste experiențe.  M-am dus la țară, unde am scris primul text din ceea ce avea să fie o trilogie. M-am întors la prietenul meu, regizorul Alain Pringels, şi i-am dat să citească textul. Deşi subiectul era unul deprimant, am râs împreună în hohote la prima lectură. După ce am terminat repetiţiile, am hotărât să jucăm acest spectacol nu numai pe scenă, ci şi în şcoli şi în închisori. Al doilea monolog l-am scris în Portugalia. Tot timpul cât am lucrat la acest text, câinele meu a fost prin preajmă, aşa că am hotărât să joace şi el în spectacol. O scenă goală pe care să fim doar noi doi: eu şi câinele meu (aveam altul pe atunci). Între al doilea şi al treilea monolog s-au întâmplat câteva lucruri bizare. Câinele murise, mă despărţisem de iubita mea şi aveam mari probleme financiare. Am început din nou să beau, dar am reuşit să trec și peste acel hop. Pentru al treilea spectacol i-am chemat pe câţiva dintre prietenii mei muzicieni pe scenă. A ieşit un hibrid, o combinație între teatru şi muzică live.

Cam asta e povestea acestei trilogii. Nu mă consider un om de teatru şi nu prea mă interesează ce se întâmplă în teatrul european. Există însă un regizor pe care îl apreciez  şi ale cărui spectacole m-au marcat profund: Romeo Castellucci. Recunosc că pentru mine teatrul e o formă de terapie, prin care ajung să mă cunosc mai bine și, eventual, să-i ajut și pe alții. Dar nu vreau să  fac asta pe un ton moralizator spunând „asta e bine, asta nu e bine”. Eu doar spun o poveste, cei care mă privesc decid ce să facă cu viața lor.

Cea mai impresionantă experienţă a fost cea din închisori. Știu că sună ca un clișeu, dar acolo am întâlnit oameni cărora povestea mea le-a dat speranţe. „Uite că el a reuşit”,  spuneau  unii dintre ei. „Cum de-a supravieţuit?!” se întrebau alţii. „Noi de ce n-am putea să facem asta?!”.  Ei, exact asta voiam să le arăt prin acest spectacol: că am supraviețuit, că sunt viu.  Ţin minte că atunci  când  am avut primul spectacol  acolo, câțiva deţinuţi şi-au aruncat drogurile, crezând că e o vreo șmecherie și că aduc  un câine antrenat pentru detectarea substanţelor interzise.

Un alt contact interesant e cel pe care îl am cu elevii şi cu studenţii. De ani de zile joc acest spectacol în fiecare toamnă în faţa studenţilor medicinişti de la Universitatea din Antwerp. După ce se încheie spectacolul port un dialog cu ei, iar apoi sunt intervievat de  niște medici. Sunt psihiatri care îmi analizează replicile şi mişcările, iar spectacolul meu devine astfel material didactic. N-am nicio problemă cu asta, atâta vreme cât pot fi util cuiva.

Un lucru e clar: nu există nicio legătură între droguri şi creativitate, cel puțin în ceea ce mă privește. Am avut și perioade în care m-am distrat, dar  i-am văzut și pe prietenii mei murind lângă mine. În timpul programului de recuperare am descoperit că am o minte pe care, din păcate, nu o folosisem  niciodată pentru a studia. Abia la 37 de ani am început facultatea, iar astăzi lucrez ca asistent social, jobul meu fiind acela de a-i ajuta pe alţi oameni să-şi găsească joburi. Partea bună e că astăzi am mai mult timp şi pot să fac mai multe lucruri, înainte eram rupt tot timpul şi zăceam zile întregi fără să fac nimic.