de Diana Dumitru

*fragmente din studiul publicat în Holocaust. Studii și cercetări (București: Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”), vol.1, nr.2/2009, preluate cu permisiunea autoarei

În contextul încercării noastre de a evalua atitudinea și comportamentul populației din Basarabia și Transnistria, este important să menționăm că relațiile dintre evrei și populația locală au fost strict limitate și controlate de reglementările și situațiile impuse de autorități. Administrația civilo-militară românească a întreprins o serie de măsuri cu scopul de a asigura un contact minim între aceste două grupuri. În momentul în care se precizau rutele deportărilor, locurile de odihnă din timpul marșului sau amplasarea lagărelor de tranzit, se urmărea scopul de a se asigura maxima izolare a evreilor de restul societății. Cauza principală a acestei decizii era dorința de a evita răspândirea bolilor contagioase. Frecvența purtătorilor în rândul deținuților era extrem de mare, în urma lipsei de hrană și a condițiilor igienice dezastruoase. Un alt scop urmărit era, probabil, de a preveni orice tensiune socială potențială care ar fi putut rezulta din confruntarea populației cu modul de „rezolvare a problemei evreiești.” În acest sens, autoritățile doreau să mențină „ordinea” în timpul acestor operațiuni și să urmeze „cursul planificat al acțiunilor anti-evreiești.” De asemenea, se încerca să se evite orice solidarizare a localnicilor ne-evrei cu victimele.

Supraviețuitorii și martorii ne-evrei observă, cu o unanimitate uimitoare, că în drumul spre locurile deportării, ca și în lagărele de tranzit și ghetouri, localnicii erau împiedicați de jandarmi să se apropie de evrei: „Nimeni nu se putea apropia de noi, toți erau speriați.”[1] „Este greu de apreciat atitudinea populației, deoarece jandarmii nu le permiteau să se apropie de noi.”[2] Teama de a fi pedepsiți de autoritățile militare, care coordonau arestarea, deportarea și paza evreilor, este o explicație de bază, deseori invocată de evrei și ne-evrei pentru justificarea evitării contactelor reciproce.

În timpul cercetării noastre, a devenit evident faptul că supraviețuitorii, comparând comportamentul basarabenilor cu cel al populației din Transnistria, ajung la concluzia ca „în Ucraina atitudinea era mai bună decât în Basarabia.”[3] Această opinie este împărtășită și de supraviețuitorii originari din Basarabia sau Bucovina. Mai mulți supraviețuitori au declarat că „ucrainenii ne-au ajutat”[4] și că, de fapt, „ucrainenii nu erau răi”[5]; ei aveau „o atitudine plină de compasiune”[6], „majoritatea dintre ei ne dădeau pâine.”[7] O evreică deportată din Bucovina la Moghilev își exprimă în felul următor opinia despre populația din Transnistria: „Ei erau buni. Ei erau la fel de săraci ca și noi, dar ei ne dădeau mâncare atunci când puteau (să-și permită).”[8] O perspectivă interesantă este oferită de un supraviețuitor originar din Orhei (Basarabia); el avea impresia că în Transnistria nu se simțea prea multă ură față de evrei, cu excepția colaboraționiștilor, și că, de fapt, „se crea impresia că majoritatea populației nu îi percepea pe evrei ca pe niște străini.” Mai degrabă, „majoritatea percepea puterea de ocupație ca fiind străină, iar pe evrei ca ai săi.”[9] Un alt supraviețuitor, originar din Moghilev, ajunge la concluzia că populația orașului său natal avea o atitudine de simpatie față de evrei si doar o mică parte era mulțumită de faptul că evreii erau goniți din oraș în ghetou.[10]

În același timp, concluzia supraviețuitorilor privind atitudinea populației basarabene este diferită. Fără a nega faptul că unii basarabeni i-au ajutat pe deportați, supraviețuitorii afirmă că, în linii generale, atitudinea acestora era mai negativă decât în Transnistria. În încercarea de a generaliza, supraviețuitorii îi descriu pe localnicii din Basarabia ca fiind indiferenți[11] sau „reci față de evrei.”[12] Nu pare surprinzător, în acest context, că jandarmii români sesizau aceeași stare de spirit.

Credem că pentru a explica această diferență notabilă în percepția atitudinii populațiilor din Basarabia și Transnistria față de evrei, aspectul identitar trebuie luat în considerație. În Basarabia, problema loialității naționale – strâns legată de identificarea, fie chiar parțială, a moldovenilor cu națiunea română – plasa compasiunea față de victimă și solidaritatea general-umană într-o relație complexă. În Transnistria, orice act de caritate față de evrei putea fi justificat atât la nivel individual, cât și sub aspect social, fiind reprezentat ca un act de rezistență împotriva ocupanților. În Basarabia însă, același act putea fi interpretat ca o subversiune sau o subminare a propriului regim, deci un act de trădare. Această ultimă ipoteză era puțin atractivă și, în consecință, presupunea mai puțină motivație social-politică pentru moldoveni, fie în sensul ajutorului acordat evreilor, fie în exprimarea unor comentarii critice față de acțiunile guvernului.

O supraviețuitoare își amintește un caz curios, ce a a avut loc în timpul deportării familiei sale spre Transnistria: în fiecare zi, aceștia erau forțați să meargă zeci de kilometri pe jos, în arșița nemiloasă a verii. Aproape de satul Rublenița, un moldovean cu o căruță s-a oferit să-i transporte și i-aluat până la Vertiujeni. Femeia evreică a încercat să-și exprime gratitudinea și i-a oferit un palton, însă bărbatul a refuzat să-l accepte. Supraviețuitoarea ăți amintește foarte clar cum, pe parcursul întregii călătorii, moldoveanul nu a scos niciun cuvânt, păstrând tăcerea. Totuși, familia evreiască avea impresia că acesta era „plin de compasiune” pentru ei.[13]

Totuși, în majoritatea cazurilor, atitudinea rezervată a populației basarabene era interpretată ca o dovadă de ostilitate față de evrei. Un alt supraviețuitor din Orhei exprimă următoarea opinie: „Cu excepția unor indivizi, populația saluta tacit izolarea și deportarea evreilor din basarabia, iar mulți își exprimau aceste sentimente într-un mod deschis.”[14]

La moment, este destul de dificil să estimăm câte din aceste acțiuni au fost rezultatul instigărilor și provocărilor organizate de serviciile secrete române și care este proporția acțiunilor „improvizate” ale localnicilor. Chiar dacă ar fi să presupunem că provocatorii au cauzat, în general, acest comportament, un asemenea plan necesita un sol „fertil” pentru a reuși. Acest „teren” social a fost pregătit sistematic în Basarabia în perioada interbelică. Ideologia antisemită a penetrat, în mare măsură, societatea basarabeană. Impactul ideilor radicalismului de dreapta a devenit evident în alegerile generale din 1937, când mai multe județe din Basarabia au acordat voturi semnificative partidului antisemit al „Cuziștilor” și Gărzii de Fier.[15] Dificultățile economice, acutizate mai ales în perioada crizei mondiale, au contribuit și ele la crearea animozităților profunde între țărani și populația evreiască, care intermedia frecvent comerțul între sat și oraș. Pentru mulți țărani, singurul contact direct cu piața era cumpărătorul evreu; aceste dificultăți au canalizat furia lor anume spre evrei, mai ales în legătură cu scăderea catastrofală a prețurilor la produsele agricole. Evreii au devenit „țapi ispășitori”, fiind acuzați de jefuirea localnicilor.[16]

Un subiect separat este contrastul dintre atitudinea populației urbane și a celei rurale față de evrei. Acest contrast apare frecvent în evaluările subiecților. Majoritatea supraviețuitorilor își exprimă părerea că, în Transnistria, sătenii erau mult mai binevoitori față de evrei, mai ales fiindcă țăranii i-au ajutat pe deținuți cu produse.[17] Un intervievat originar din Balta, referindu-se la Transnistria, afirmă cu încredere: „Desigur că sătenii erau mult mai buni l a inimă și se purtau mai bine decât cei din orașe.”[18] Aceast opinie este sprijinită de un mare număr de supraviețuitori din Transnistria, care împărtășesc părerea că sătenii se comportau mai bine și mai prietenos în comparație cu populația urbană.[19] Acest punct de vedere este susținut și de supraviețuitorii originari din Basarabia. De exemplu, un intervievat a menționat că ucrainenii, mai ales cei de la sate, au arătat compasiune față de evrei și i-au ajutat cu hrană și locuri de lucru. Tocmai datorită acestui fapt, unii evrei au reușit să supraviețuiască. Încercând să analizeze această atitudine, supraviețuitorul în cauză presupune că motivul acestui comportament era legat de faptul că „ei [ucrainenii] au trecut prin foamete și suferință… ucrainenii își aminteau acei ani, poate [era vorba de] 1930, poate [de] 1933; era foamete. Puterea sovietică le luase toate produsele și acst lucru îi făcea să simtă milă pentru deportați.”[20]

În acest sens, concluziile coincid cu rezultatele cercetării efectuate de Dan Michman[21] și Jeanine Frank[22] cu privire la eforturile de salvare a evreilor din Belgia și Franța. În studiile lor, autorii argumentează că în aceste țări, salvarea evreilor era un fenomen preponderent rural, și nu nunul urban, cum au sugerat, printre alții, Oliners[23] sau Nechama Tec.[24] De exemplu, în Franța, 69% din numărul total al salvatorilor locuia la sat. Frank subliniază că în Franța, oamenii săraci, cu un statut social neprivilegiat, își ofereau deseori ajutorul evreilor ca un act de solidaritate cu cei persecutați.

Supraviețuitorii au estimat că mediul rural în Basarabia era, din contră, mai ostil față de evrei decât cel orășenesc.[25] Un supraviețuitor face următorul comentariu:

„Manifestările demne de dispreț ale unor săteni au devenit evidente mai ales în momentele dramatice și tensionate ale evacuării ghetoului din Chișinău, când respectivii indivizi au cerut sume exorbitante sau obiecte de mare valoare de la cei care le-au solicitat transportarea cu căruțele a infirmilor, bătrânilor, bolnavilor sau copiilor către noile locuri de locuri de detenție din Transnistria, sau cel puțin până la malul râului Nistru.”[26]

În Basarabia, spune un alt supraviețuitor, populația rurală manifesta o înclinație mai accentuată spre antisemitism, lăcomie și furturi decât locuitorii orașelor.[27]

În general, comportamentul populației ne-evreiești din Basarabia și Transnistria poate fi explicat cu ajutorul mai multor factori. Indiscutabil, atmosfera politică și socială din perioada anterioară războiului și-a lăsat amprenta asupra relației dintre evrei și ne-evrei în timpul războiului. Un supraviețuitor, originar din Chișinău, notează:

„Pe de o parte, lozincile ultranaționaliste și șovine care erau intens difuzate de presa acelor timpuri; pe de altă parte, opinia generală că politica administrației sovietice, care a oferit drepturi egale minorităților etnice, a favorizat accesul unui număr prea mare de evrei în poziții importante în diverse domenii de activitate, au sprijinit și au justificat destul de eficient măsurile cu caracter rasist ale autorităților reinstalate pe teritoriul Basarabiei în iulie 1941.”[28]

[…]

Atitudinea discriminatorie a administrației românești față de ucrainenii și rușii din Transnistria a influențat, într-o oarecare măsură, și atitudinea acestei populații față de soarta evreilor. Poziția lor inechitabilă sub administrația recent instaurată îi făcea să se identifice la nivel emoțional cu grupurile etnice sau politice persecutate de noul regim. Aceste circumstanțe favorizau crearea premiselor pentru apariția sentimentelor de solidaritate față de grupul victimizat. Deja în toamna anului 1941, în Transnistria circulau zvonuri printre ucraineni potrivit cărora, după lichidarea evreilor, ucrainenii vor fi următoarea țintă a regimului. Toți acești factori, indiscutabil, sporeau nivelul de compasiune față de victime.[…]