de Stelian Iuga
„Poate așa ești tu: ai gusturi mai proletare,” îmi zicea recent un coleg de apartament, om dealtfel cu gusturi mult mai rafinate decât mine. Poftim! Ce să zic la asta? În timp ce alți tovarăși îmi zic întruna că îngroș populația de hipsteri, ăsta tranșează cu calm o divergență banală de gusturi masculine zicându-mi că poate așa sunt eu, mai proletar din fire, insinuând, evident, și o ușoară judecată de gust (fără supărare, ca între prieteni). După ce epuizasem subiectul proveniențelor noastre sociale, încercam să înțelegem cum se face că eu riscam în permanență să-mi trădez (la propriu!) originile de middle sau upper-middle class de dinainte de 1989 și măcar o idee de după (stabilisem că, în funcție de cum abordam problema, puteam fi atribuit oricărei categorii), în timp ce el, cu un pedigree mult mai modest, reușea să aibă o prezență infinit mai distinsă decât mine, aparent în mod cât se poate de natural. Mă rog, poate ceva mai puțin natural decât așa-zisele mele înclinații proletare, față de care nu îmi amintesc să fi simțit vreodată vreo urmă de anxietate sau nevoie să le dau un nume dincolo de discuții din astea de bucătărie la comun.
Știu că îmi veniseră în minte și câteva explicații, mai ales dacă era să iau în calcul copilăria dintr-un cartier de blocuri bucureștean, în anii `90, când vecinii încă mai vorbeau între ei și nu se baricadaseră în case și mașini, așa cum au început să facă acum câțiva ani. Noi, puștanii de pe stradă, habar n-aveam care era treaba cu proletariatul, iar cu middle classul nici atât (deși, fie vorba între noi, treburile astea se traduceau direct în numărul de mașinuțe sau mingi de fotbal deținut de fiecare, pe care învățam ușor ușor să nu le mai împărțim unii cu alții). Preferam să ne prostim la grămadă pe stradă sau în curtea școlii toată ziua decât să stăm în casă să citim din bibliotecile burdușite de părinții noștri pe vremea când cărțile erau un obiect de prestigiu ieftin, așa că era OK și nu chiar peste mână pentru ai tăi să țină sute (sau mii, cum era cazul alor mei) de cărți în casă de care nu prea te atingeai. Poate singura frustrare reală apărea în rarele ocazii când ne nimeream lângă 2-3 din frații noștri mai mari, care se uitau scârbit-amuzați la noi în timp ce dezbateau aprins despre metaliști și depeșiști. Ăstora n-aveai ce să le faci, frate! Lupta era inegală și dacă făceai mișto prea mult de nu știu care pletos automat ți-o luai de la adolescenta de sor-ta. Am opus și noi rezistență cum am putut; mai ales „prin cultură” (haha!), dovadă faptul că am refuzat să ascult Nirvana până la câțiva ani buni după majorat, și atunci rar și cam în silă. Fără mișto!
Mă rog, deci n-aveam noi prea multă treabă cu chestiile astea pe vremea aia. La școală mai era cum mai era, din moment ce învățătoarea îi plăcea clar mai mult pe ăștia „de familie bună” ca mine. Dar fiindcă în afară de tocilarii din prima bancă toți abia așteptam să plecăm de acolo și ne uneam cu prima ocazie împotriva ălora de la A sau, dacă era cazul, chiar și a învățătoarei, favoritismele de doi bani nu prea contau pentru noi ca grup. Treaba rămânea calmă, cel puțin până ajungeam acasă și începeau părinții să ne frece la cap cu tot felul de tâmpenii: cum a fost la școală? fă-ți temele! mai pune și tu mâna pe o carte! ce-ai făcut afară? cu cine ai stat? ți-am zis să nu te mai joci cu ăia că sunt niște nespălați! vezi să nu-ți fure mașinuțele, că am dat bani pe ele! etc. Eu am avut într-un fel un mare noroc în sensul asta, ai mei scutindu-mă în mare parte de astfel de rutine, pe care aveam însă des ocazia să le observ la părinții prietenilor mei de atunci. Aveam un fel de înțelegere cu maică-mea că dacă mă descurcam bine la școală, mâncam cum trebuie și participam în fiecare an la îndeplinirea planurilor ei de concediu, puteam să fac ce vroiam în rest. Cum taică-miu nu se băga sub nicio formă să-mi interzică ceva, puteam s-o ard fără probleme cu gașca de la bloc, în ignoranță mai mult sau mai puțin totală față de problemele alor noștri apropo de cine e mai frumos, valoros, merituos și îndreptățit să se stea mai sus în ierarhia socială și, bineînțeles, de micile și marile lor lupte de a se cocoța cât mai aproape de standardul de onorabilitate pe care și-l stabilea fiecare.
Cum ziceam, eu eram mai protejat de insistențele părinților de a-și coopta proprii copii în trânta asta de clasă la firul ierbii. Nu că ai mei n-ar fi fost părtași la așa ceva. Dimpotrivă. Chestia e că eu nu prea mai aveam loc, din moment ce ei nu jucau meciul asta în primul rând cu părinții prietenilor mei de la bloc sau cu colegii de la serviciu, ci mai ales între ei. Permanentele și interminabilele certuri pe care le aveau ai mei la începutul anilor `90 se reduceau la problema maica-mii cu gusturile „prea proletare” ale lui taică-miu și problema lui taică-miu cu gusturile „prea middle class” ale maică-mii. Cum să explic eu chestia asta… Deși oamenii aștia păreau a fi oarecum pe picior de egalitate — făcuseră amândoi facultăți ca lumea, avuseseră rezultate, aveau joburi bune și cariere profesionale de invidiat la vremea respectivă și trăiseră mai mult de două decenii împreună beneficiind de anumite lucruri la care nu avusese acces chiar toată lumea (nu te gândi la nu știu ce chestii: un apartament de patru camere, Dacie în parcare, mare-munte-țară an de an, ceva meditații pentru copii, niște pile just in case, etc.) — erau, de fapt, cât se poate de diferiți, și abia în `90 au început diferențele astea să ascută cu adevărat lupta de clasă la mine în familie.
Deci, taică-miu: crescut la țară și umblat ani de zile prin internate ca să poată face școala la oraș; venit la București cu tot felul de burse pentru care muncise pe brânci de mic; repartizat după facultate pe una din platformele industriale mari de la marginea capitalei; până în `90 deja contabilizase câteva delegări în străinătate din care strânsese o mână de suveniruri cu care mă jucam prin sufragerie și o groază de povești care ani de zile mi s-au părut SF; arhirespectat în virtutea competențelor lui profesionale de proletarii de pe platformă (printre care se numărau, nu întâmplător, mulți dintre vecinii noștri, despre care tot aflam cu surprindere că i-a salvat tata din nu știu ce rahaturi mai mici sau mai mari la muncă). Maica-mea: născută într-un mare oraș de provincie și crescută într-un orășel mai mic unde taică-su reușise să se așeze și, prin mijloace nu chiar legale dar nici chiar imorale, să strângă o avere considerabilă (sau de-a dreptul inimaginabilă pentru vremurile alea, după unele povești pe care le-am auzit de-a lungul anilor); face o facultate cu profil neindustrial și ajunge să aibă un job bun, într-un birou aseptic și aproape de casă, unde, pe lângă rutina zilnică și eventualele urgențe de rezolvat, se implica activ în jocurile de culise de la birou, unde miza nu era avansarea în ierarhia birocratică (lucrul dealtfel imposibil de la un punct încolo), ci într-o ierarhie în care erai punctat sau depunctat în funcție de cât de mult de bârfesc alții, ce relații ai, cu ce te îmbraci, ce-ți fac copiii, cu ce vii la serviciu, cum e bărbatu-to… din astea. Mă rog… ideea e că, chiar dacă pe hârtie ai fi zis ca erau făcuți unul pentru altul, oamenii aștia aveau destine sociale diferite și le trebuia ceva muncă de compromis ca să se pupe.
La începutul anilor `90 — după nu știu câți ani în care nu s-au bătut chiar cap în cap, cred, din motive obiective — chestiile astea au început să explodeze zilnic la noi în casă. Nici acum nu pot înțelege cum se pot certa în halul ăla doi oameni despre nu știu ce set de vase nou, care e prea scump, sau nu știu ce set de vase vechi, care e prea ciobit sau demodat. Ce-i drept că pentru maică-mea, 1990 a deschis o serie întreagă de noi posibilități, pe care nu știu dacă le visase vreodată, dar pe care le-a îmbrățișat aproape necondiționat, cel puțin când venea vorba de a stabili „planurile de viitor”: mâncăruri nu știu de care, blănuri, bijuterii, cizme, farduri, creme, jucării și lecții de pian pentru noi, concedii în străinătate, să schimbe Dacia cu mașina japoneză a lui bunicul, sau să o vândă și să bage banii la Caritas… și multe alte din astea pe care n-am cum să le mai țin minte acum. Știu că la birou făcuseră între colege un „cerc” de credit (așa îi ziceau) ad-hoc, din care o dată pe lună o singură persoană putea să scoată o sumă substanțială de bani la care contribuiau toate angajatele. Și eu trăgeam anumite beneficii (citește: mașinuțe) când îi venea rândul maică-mii la potul cel mare. Ca să nu se înțeleagă greșit, maică-mea nu era nu știu ce egoistă sau ahtiată după orice prostie din vitrine. Nu. Credea însă că o femeie ca ea merită tot ce e mai bun, mai ales după ce acum vedea cu ochii ei ce îi fusese refuzat ani buni de zile. Vroia, de asemenea, ca și noi — copiii ei, tata — să avem parte de toate lucrurile astea. Tata, la fel, ne vroia și el numai binele. Însă toate chestiile astea de care mama era atât de fascinată atunci pentru el erau numai excese de care mai bine ne lipseam. Pe atunci, tata era genul care punea la păstrare în depozitul pe care-l făcuse într-unul dintre balcoane orice se strica sau spărgea, „în caz că.” Mama vroia să arunce orice lucru de genul ăsta și să cumpere de nou ce îi trebuia (și, dacă ar fi să mă iau după ce bombănea tata, mai ales ce nu îi trebuia). Lui tata i se părea o inepție ca maică-mea să-și cumpere nu știu câte căciuli de blană, în timp ce ei i se părea de neconceput că el își cumpăra câte o pereche de pantaloni la doi ani, și p-aia tot la insistențele ei. Nu știu cât de credibilă pare povestea asta acum, dar atunci ăsta era conflictul, iar de la bombănitul lui tata și uitătura entuziastă a maică-mii până la niște certuri monstru nu era decât un pas.
Toată treaba asta n-avea cum să dureze prea mult timp. Până am ajuns să fac zece ani, ai mei deja divorțaseră, făcuseră partaj și trăiau fiecare la casa lui. După ce și-au dat seama ce au de făcut, și-au împărțit cât puteau ei de civilizat casa, mașina, și ce bani și alte chestii personale or mai fi avut ei. Iarăși, poate pare incredibil, însă cele mai dure negocieri s-au dus pe împărțeala basculantei de cărți pe care le aliniaseră de-a lungul timpului pe mai toți pereții casei. Până la urmă, au ajuns la un acord: după ce fiecare și-a păstrat rafturile cu volume de specialitate, mama a luat albumele de artă, câțiva autori străini, cărțile nou-apărute la Humanitas, precum și întreaga colecție de Cioran, Eliade și restul fețelor alea pe care n-am putut niciodată să le iau mai în serios decât l-am luat pe Cobain, iar tata a rămas cu restul: „Biblioteca pentru toți,” „Secolul XX” și o groază de alte colecții și romane prin care mi-am mai pierdut și eu capul din când în când de-a lungul anilor. Pe cărțile de istorie s-au certat ca chiorii.
În ’95, după insistențele și eforturile maică-mii, m-am mutat la o școală din centru, unde eram în clasă cu tot felul de copii de bogătani și vedete adunați acolo de ai lor în speranța că o să se lipească ceva de ei după orele săptămânale cu puținii profesorii americani care predau încă de atunci „în una din cele mai bune școli din București,” cum se tot lăuda mama. Mă rog, era mai spălată treaba decât în cartier, iar la capitolul „militărie” o duceau clar mai bine. După ce am luat câteva palme serioase peste bot de la unii profesorii, m-am antrenat stând drepți în picioare ore întregi pe hol lângă ușa clasei pentru că făceam mișto la ore cu colegul de bancă, am învățat că mai bine îmi tund perciunii de tot, și mi s-a făcut rușine să îi tot zic lui tata că trebuie să treacă pe la școală sa vorbească cu dirigintele, am hotărât să îmi îmbrățișez soarta de puști middle class. De la asta până la așa-zisa hipstereală de bucătărie de mai sus a fost drum fără obstacole. Mai greu se pare că a fost cu gusturile, capitol la care nici măcar până în ziua de azi n-am avansat prea mult.
Cam la asta s-a rezumat pentru mine conflictul de clasă în prima jumătate a anilor `90. Nu e ca și când mă gândesc la treburile astea în fiecare zi. Totuși, anii `90… ancient history. Chestia e că m-au întrebat acum ceva timp niște amici dacă mă las filmat într-un mini-interviu despre mineriade. Oamenii munciseră ca lumea, se documentaseră, luaseră o groază de interviuri și acuma vroiau să facă o piesă de teatru folosindu-se de tot materialul ăsta pe care îl adunaseră. Eu și cu alți câțiva fost-puștani ca mine intram în scenă doar la început, ideea fiind să proiecteze fragmente din interviurile cu noi ăștia care eram foarte mici sau nu eram deloc în anii `90. Din moment ce noi ne arătam inevitabil ignoranța, efortul de cercetare și de punere în scenă era justificat ca având și o oarecare valoare pedagogică. O idee OK, din moment ce eu chiar eram ignorant în privința asta, deși, după ce am văzut spectacolul, mi s-a părut un pic cam forțată – poate de-aia au și scos-o din reprezentațiile ulterioare.
Oricum, nu prea a contat așa de mult treaba asta. Am fost tăiat la montaj, fără nici un motiv serios, probabil, din motiv ce ăia care au ajuns în filmuleț ziceau fix aceleași chestii pe care le spusesem și eu. Spectacolul în sine mi-a plăcut: combinația de teatru independent jucat într-un spațiu amenajat ad-hoc și jocul foarte veridic mi-a gâdilat întreaga paletă de gusturi. Țin minte și acum că m-am dezmeticit abia când mi-am dat seama că toată piesa e jucată de un singur actor și consta în mai multe monoloage puse cap la cap: 20 de minute un rol, 20 de minute altul etc. Fain tip! Știu că m-a amuzat tare mult cum îl juca pe Ion Iliescu — stilul ăla foarte distinctiv de a vorbi… Și Miron Cozma spunea niște tâmpenii amuzante. Cam atât. Pe ăștia doi i-am recunoscut de la televizor. Ceilalți nu știu cine erau, însă povesteau niște chestii despre iunie ’90 care mi s-au părut la momentul respectiv ușor senzaționaliste. Ca la știri, numai ca pe alocuri ceva mai rău. Dacă mai puneai și faza că, deși toți vorbeau despre același lucru, fiecare era pe filmul lui și de multe ori se băteau cap în cap… Era confuză rău situația. Mă rog, piesa era foarte mișto și doar d-asta mergi la teatru, nu ca să cunoști mai bine subiectul.
Ce surpriză am avut când am aflat mai târziu că, pe lângă accentul lui Iliescu, toate chestiile alea incredibile pe care le spuneau oamenii ăia erau pe bune, iar povestea aia contorsionată, făcută din bucățele care nu se potrivesc, grotescă și în același timp extrem de dramatică, este în mare parte adevărată. Zic „în mare parte,” pentru că, na, fiecare dintre oamenii ăia nu numai că își aminteau în mod diferit evenimentele, ci și evident lăsaseră deoparte anumite lucruri, cum am lăsat și eu, bineînțeles, destule deoparte în povestea mea de mai înainte. Vreo două săptămâni m-am uitat pe youtube la toate interviurile pe care le făcusera ăștia pentru piesă. În total, peste 25 de ore de în care oamenii ăia povestesc chestii de-ți stă mintea-n loc. Pentru varianta finală doar aleseseră câteva dintre ele, le scurtaseră și probabil schimbaseră niște virgule. În rest, toate chestiile alea despre securitate, Piața Universității, FSN, oameni negri și oameni în negru, închisori pe la Măgurele, bătăi crunte și ură reciprocă erau acolo în interviuri. Cuvânt cu cuvânt.
Tot în perioada asta, m-am documentat cât am putut eu de bine căutând chestii despre mineriade pe net și prin librării. Am aflat că se scriseseră de-a lungul timpului mii de pagini de mărturii, rapoarte, articole și cărți cu sau fără pretenții științifice. O groază de informație, deci, dar și prostii și fumigene căcălău — atât de multe încât riști să te paranoizezi și să zici numai „Hai bă, terminați cu vrăjelile astea, că nu vă crede nimeni!” sau, cum zice ultimul personaj din piesă, „Ați mințit cu toții!” Mda, deci după atâtea încercări de a descâlci, așa, pentru mine, ce naibii s-a întâmplat în iunie `90 în București, ajunsesem cam de unde plecasem. Dead end. În afara unei desfășurări a evenimentelor pe care o găseai descrisă cam peste tot și a sublinierii caracterului evident dramatic al acestora, dacă m-aș fi pus să scriu ceva despre mineriade, tare mă tem că mi-ar fi ieșit și mie o sforăială din aia panicardă sau apologetică în care mi-aș fi dat și eu un pic cu părerea despre „mentalitatea minerului,” gândirea strategică a lui Iliescu, și tăvălugul de dispreț internațional care cică s-a abătut asupra țării ani de-a rândul după iunie 1990. Nu, mersi!
Am zis să las astea o vreme și să încerc să văd dacă totuși pot să am eu însumi vreun input care să mă ajute. Până la urmă, ce dracu’ făceam eu în `90 când ăia făceau ravagii în Ferentari, la o aruncătură de băț de cartierul meu? N-aveam eu treabă. Nu mi-i amintesc pe ai mei să-mi fi zis vreodata ceva de mineri sau de Piața Universității, deși îmi amintesc foarte clar că, spre deosebire de apatia în care s-au scufundat mai încolo, amândoi erau destul de preocupați de viața politică și de transformările ce aveau loc pe vremea aia (țin minte că maică-mea era total împotriva lui Iliescu. Tata habar n-am ce părere avea, dar știu ca tot bombănea despre inflație). Și-așa am ajuns să-mi amintesc de cât de înfierbântate erau capetele și la mine acasă, unde până la urmă cearta s-a redus tot la ăștia cu gusturi middle class, pentru cărțile alea stufoase, chipurile de mare profunzime, semnificație și mai ales eleganță, împotriva ălora „rămași în urmă,” care insistau că romanele alea cu pagini mici și îngălbenite pe care le strânseseră de-a lungul timpului nu erau de aruncat la gunoi, ba chiar meritau recitite. Mă rog, treaba nu era așa dramatică, până la urmă. Ai mei nu s-au bătut niciodată, iar eu a trebuit să aștept să ajung la o școală de lux ca să iau prima palmă ca lumea din viața mea.
Dacă stau bine să mă gândesc, toată vorbăria despre revoluție a avut printre altele și efectul de a pune în paranteză evenimentele astea mai mici și mai mari de la începutul anilor ’90, când certurile și bătăile dintre adulți aveau de fapt niște mize uriașe pentru stabilirea contextului în care aveam noi, copiii lor, să ne maturizăm la câțiva ani după. După 5-6 ani lucrurile se cam așezaseră și la mine acasă, și, cum s-ar zice, „în țară.” Eu eram la școala aia de viitori hipsteri și mă rupsesem aproape total de cartier. O ardeam prin centru și nu mai aveam timp să mă preocup de viețile foștilor mei tovarăși de la bloc. Cât s-or fi bucurat minerii ăia de scurtele momente de cafteală bucureșteană, dacă s-or fi bucurat, imediat după au început bucureștenii să-i căsăpească pe ei și pe toți ăia ca ei. Știi, cum zice un personaj din piesă, despre care am aflat când m-am uitat la interviuri că ar fi vocalul de la ZOB (nici acum n-am înțeles cum a ajuns ăsta așa de în centrul atenției, dar mă rog…), că el i-ar căsăpi chiar și acum pe toți — pe mineri, pe Iliescu, pe Cozma, toți, i-ar căsăpi…la propriu! Se pare că omul nu prea era la curent cu mersul lucrurilor în ultimii douăzeci de ani. Șansele să treci acum prin Piața Universității, sau până una alta, să treci aiurea, pe oriunde, și să dai peste vreun proletar încă pus pe treabă sunt, să fim serioși, zero, din moment ce ăia ori au crăpat, ori sunt pe cale să, ori s-au aciuat prin cine știe ce cotloane unde sunt practic imposibil de găsit de ăștia ca noi. De altfel, s-a văzut asta la protestele astea de când cu criza, când în Piața Universității au venit numai hipsteri d-ăștia ca mine, majoritatea pe filmele alea nouăzeciste pe care le-au învățat de-a lungul anilor pe de rost din presa culturală respectabilă și, pe ascuns, de la televizor — știi, alea cu „Vrem democrație și piață ca-n Vest!”, „Anti-Iliescu”, „Să vină studenții!”, cântece, voie bună, a pinch of naționalism, investitori serioși, alea, alea. Probabil printre puținele chestii proletare de p-acolo erau gusturile mele, de care am făcut mișto mai târziu la o bere, după ce ne-am întors acasă din Control, în seara aia când i-au chemat ăia pe jandarmi să facă ordine și printre noi.




1 comentariu
Măi dragă (sau măi darling), dacă sunteţi băieţi serioşi, vă rog io să nu mai scrieţi „v-a fi publicată”. Vă daţi cu firma-n cap, dragii mei telectuali proletari. Şi dacă chiar vreţi să ştiţi cum a fost cu Piaţa Universităţii, mineriadele etc., mai uitaţi-vă şi aici: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=295. Aş vrea să-mi puneţi adresa pe pagina voastră. Aş putea face şi eu viceversa.