de Mihaela Diana Crăciun

Egalitatea de gen nu a părut nicicând a fi mai aproape. Pare atât de aproape încât e aproape reconfortant: nu mai trebuie să luptăm pentru ea, să o chestionăm. Suntem libere și atât. Pentru că merit(ăm).

Discursul mainstream de astăzi ne spune că ne bucurăm de o libertate sexuală inimaginabilă până acum, echivalentă a emancipării feminine și a reușitei egalității de gen. În schimb, conform Natashei Walters, acest discurs este, de fapt, bazat pe conceptul hipersexualizării identității feminine ca fundament al societății consumeriste și al reproducerii raportului de dominație patriarhală. Femeia-obiect vinde. Nu doar obiecte, ci și aspirații, necesități, valori, identități, comportamente. Mass-media și artele audio-vizuale vor fi primele care să reprezinte și elogieze această proaspăt descoperită identitate. „Liberalizarea abordată cu cea mai multă bucurie este cea sexuală, femeia fiind cea care tinde să adopte schimbarea cel mai rapid, generându-se un adjectiv, cel de eliberată, care este asimilat femeii moderne”[1].

Modernitatea este, așadar, condiționată de îmbrățișarea acestui discurs. Însă în ce măsură putem afirma că împuternicirea femeii constă cu adevărat în sexualizarea ei? Reprezintă acest discurs al hipersexualizării o fomă veridică de împuternicire și eliberare a femeii sau doar un mijloc de reîntărire a patriarhatului prin iluzia libertății pe care o oferă?

De la produse de înfrumusețare la curente artistice, la discursuri de construcție identitară de gen, la formele de interacțiune socială, toate manifestările socio-culturale își bazează succesul pe strategii de marketing. Publicitatea a devenit așadar un mod de viață, o parte integrantă din identitatea noastră, atât individuală, cât și socială. Iar mijlocul suprem și cel mai rentabil de a vinde este sexualitatea feminină ca bun de consum în sine. Femeia devine astfel un element central al societății consumeriste, însă nu ca agent creator, ci ca trofeu, ca obiect inamovibil și suprem al plăcerii masculine – eterna slăbiciune spre exploatare. Supremația hipersexualizării si hegemonia cultului sexualității feminine devin astfel discurs al forței consumeriste, care promite emanciparea femeii și gratificarea dorințelor bărbatului. Însă emanciparea promisă este pusă, în cazul femeilor, doar sub zodia seducției, a sexualității ca mijloc de reușită, ca ideal de a fi, care merită, prin urmare, orice sacrificiu. Obsesia plenitudinii sexuale feminine ca condiție esențială a emancipării sale nu face decât să o limiteze pe aceasta în realizarea sa ca personalitate umană complexă și ca agent creator.[2]

Alegerea conștientă (agency) personală a femeii există, prin urmare, doar în cadrul acestei identități hegemonice impuse – arareori în afara ei. Discursul împuternicirii feminine prin abordarea noii identități emancipatoare hipersexualizate incită femeile să fie „stăpâne pe propria lor situație, dar niciodată să o chestioneze”[3]. Politica seducției este, așadar, „unul dintre mijloacele societății de a perpetua dominația sexuală masculină, cu prețul pasivității femeii”[4], creând cele două poluri identitare: femeia-obiect al dorinței versus bărbatul-subiect, agent creator.

Unul dintre principalele efecte ale masificării culturii îl reprezintă procesul de uniformizare și de alienare a indivizilor nealiniați la discursul mainstream.[5] Obiectificarea femeii, reducerea ei constantă la statut de obiect sexual – plăcere și trofeu pentru bărbat – îi împiedică acesteia afirmarea și dezvoltarea pe alte planuri. Sexualitatea devine principala sursă de „personalitate” feminină și cea mai sigură formă de recunoaștere pentru aceasta, principala axă în constituirea identității sociale feminine. Frumusețea este un caracter de masă anunțat sub principiul egalității de șanse și al democratizării – a fi frumoasă este un bun accesibil tuturor, gratie consumerismului, și este reprezentarea ideală a figurii feminine emancipate. A fi frumoasă are, în societatea actuală, conotația unei virtuți morale – primul și cel mai important pas spre „regăsirea” de sine. Însă în lipsa chestionării, sinele rămâne un produs al influenței sociale, iar această regăsire va rămâne, cel mai probabil, în cadrul acestui mecanism social identitar, o „îndrumare” atentă spre ceea ce trebuie să fie sinele feminin.

Alexandra Horghidan, Fără titlu, 2014.

Obiectificarea femeii, deși se manifestă azi sub noi înfățișări, rămâne un produs aproape clasic al patriarhatului. De la „zeificarea” frumuseții feminine, între simbol al purității divine (simbolul Fecioarei) și pilon-sursă al ispitei (simbolul seducătoarei, al Evei), evoluția metamorfică a patriarhatului reinventează frumusețea sub simbolul izbândei egalității de gen,  păstrând totodată neschimbate elementele sale de bază ce îi reîntăresc și reproduc raporturile de dominație specifice. Femeia rămâne prinsă între două condiții identitare contradictorii: 1) femeia care, în raport cu bărbatul, este redusă la „obiect erotic, stimul și satisfacție a dorinței, garanția stabilității bărbatului, premiu pentru eforturile sale, expresia virilității sale”[6] și 2) femeia ca rol social familial, prin urmare castă, sacră, întruchipând puritatea și frumusețea creației. Cu alte cuvinte, hipersexualitatea-trofeu și disponibilitatea pasivă a femeii versus frumusețea ca simbol al purității și al maternității. Frumusețea este, așadar, creată ca atribut specific feminin: „Femeia este (frumoasă), în timp ce bărbatul este pe cale de a fi. Din cauza asta, bărbatul are nevoie să câștige frumusețea prin fapte și idei, în timp ce femeia se odihnește în propria frumusețe, adâncită în propria complacere de sine”[7]. Atractivitatea femeii reprezintă binecuvântarea supremă grație căreia este absolvită de „corvoada” unui statut activ, creator: „Nu e capabilă să creeze frumusețea, dar o întrupează”[8].

Ajungem astfel la concluzia că frumusețea și hipersexualizarea servesc drept mijloc de reîntărire a pasivității feminine. Bărbatul este creatorul, agentul activ, naratorul și purtătorul privirii și al dorinței, iar femeia este muza, bibeloul, suportul și receptorul privirii masculine (male gaze, vezi Laura Mulvey). Sub modelul anihilării simbolice, femeia acceptă limitarea prin mult-cântatul ei spirit de sacrificiu, oferindu-i-se în schimb iluzia puterii frumuseții fizice: „Imaginea Frumoasei este emblema și primul recurs al seducției publicitare, […] reprezentând, de asemenea, și o formă de privire masculină care, deși dăunează, apare în continuare ca fiind dominantă, în sensul în care noi, femeile, intuim că putem influența bărbații cu atractivitatea noastră”[9].

Conform Lisei Steele, reprezentarea identității feminine ca hipersexualizată nu este singura problemă, ci și „sexismul dominant din cadrul celorlalte medii de comunicare. Acest sexism, fiind cotidian, produce un efect de suprasaturație care îl face și mai periculos, tocmai pentru că ne-am obișnuit cu el și aproape că nici nu îl mai percepem”[10]. Hipersexualizarea femeii devine astfel naturalizată, o constantă în cadrul discursului predeterminismului biologic al diferențelor de gen (de altfel, discurs puternic legitimator al sexismului).

Mijloace principale de reproducere și întărire a acestei reprezentări feminine și a cultului frumuseții, arta vizuală și cinematografia își impun forța impresionantă asupra imaginarului nostru pentru a ne clădi percepțiile, idealurile și identitatea de gen. Folosindu-se de puternicul prestigiu al artei drept factor legitimator, societatea consumeristă a reușit să își impună cu brio propriile valori și să le transforme în idealuri demne de urmat. „Cinematografia nu doar construiește Femeia ca obiect al privirii, ci construiește și maniera în care trebuie să fie ea privită, […] creând astfel o lume pe măsura dorinței (sexuale)[11]”. Arta cinematografică joacă un rol important în definirea identităților sexuale ale culturii de masă, reprezentând femeia ca obiect-sursă de plăcere (de exemplu, Marilyn Monroe ca icoană a sexualității, simbol absolut al metamorfozei audio-vizuale a patriarhatului).

Femeia devine astfel Muza preaslăvită, cea care inspiră creatorul prin frumusețea ei. „Un mod inteligent de a reduce la tăcere femeile a fost ridicarea acestora la înălțime, ele transformându-se în obiect de cult și de adorație. Ființa preaslăvită nu vorbește”[12]. Bărbatul este creatorul mesajului, iar femeia (și aici, Femeia Erotică) doar vehiculul de transmitere al acestuia. Mistificarea identității feminine și transformarea ei în Muză a servit, de-a lungul multor secole, drept scurtătură pentru recunoașterea și aprecierea curentelor artistice, în ciuda caracterului revoluționar sau filozofic pe care acestea le pretindeau: ”Radicalismul lor dispărea în fața așa numitei chestiuni feminine. […] Cel mai probabil, artiștii suprarealiști credeau că, transformând femeile în obiecte frumoase și în muze, contribuie la recunoașterea lor publică. Nimic mai adevărat. Ceea ce au reușit a fost excitarea însetatei imaginații masculine prin metamorfoza de caracter vădit erotic, cu care au deteriorat, din înăuntru înspre afară, corpul și mintea reprezentantelor sexului feminin[13]”. Arta s-a transformat pentru a adopta ceea ce am putea numi marketingul artistic erotic. „Chiar dacă multe dintre operele de artă transmit o aparență suavă și senzuală, nu putem ignora scopul principal al acestora: a echivala Obiectul și Femeia. Femeile cu conștiința de a fi ne simțim astfel direct insinuate, căci în aceste opere chipul și corpul nostru a fost în asemenea mod metamorfozat încât sexualitatea noastră se transformă în singura noastră carte de vizită”[14].

Industria cinematografică, în întruchiparea ei absolută hollywoodiană, cunoscută drept „mașina de vise”, este un element contemporan de bază pentru construcția identităților de gen patriarhale, hipersexualizarea și obiectificarea femeii fiind arma principală pentru asigurarea propriului succes. Nicicând emanciparea femeii nu a fost mai vizibilă, mai seducătoare, mai impresionantă și mai înșelătoare decât în cadrul artei cinematografice – dovadă a puternicii influențe asupra imaginarului nostru. Afirmarea femeii în cinematografie, pe cât de elogiată, rămâne în mare parte redusă în cadrul limitelor deja stabilite ale obiectificării acesteia și ale profitului de pe urma sexualizării ei.

Ca mecanisme audio-vizuale de reîntărire a raporturilor de dominație patriarhală, regăsim reprezentarea personajelor cinematografice feminine mai totdeauna în legătură cu un personaj masculin și arareori reprezentate de sine stătătoare. Portretul acestora va trimite în general la o figură seducătoare, pasivă și dramatică, făcând astfel apel la identificarea spectatoarelor cu propria lor experiență de viață. Întrebarea rămâne: identificarea spectatoarei cu profilul pasiv al personajului feminin are ca scop identificarea acesteia cu povestea personajului sau naturalizarea, și automat interiorizarea, identității feminine impuse?[15]

Avântul acestui întreg univers audio-vizual al contemporaneității, mass-mediei și curentelor artistice, ne prezintă femeia ca fiind mai liberă ca oricând – și în multe aspecte, viața femeii s-a schimbat considerabil în bine în raport cu secolele trecute. Dar nu putem să nu luăm în considerare imaginea hipersexualizată a acesteia în mass-media și modul în care această reprezentare o influențează. Deși elogiat ca dovadă a emancipării și a libertății sexuale de care se bucură femeia, accentul pus pe hipersexualizare nu face decât să îi reîntărească eternul statut impus de obiect. Schimbarea în acest caz nu este decât una de suprafață, care nu reușește să chestioneze cauzele reale ale obiectificării femeii, ci mai degrabă le reproduce pentru a-și avansa propriile interese.