de Andrea Tompa

*text apărut în antologia bilingvă Noi practici în artele spectacolului în Europa de Est / New Performing Arts Practices in Eastern Europe, Editura Cartier, 2014. Cartea a apărut în cadrul colecției festivalului internațional de teatru de la Sibiu.

Este primăvara anului 2014. Un grup de artiști independenți numit „Coaliția artelor contemporane“ creează un „eveniment“ în fața Vigadó, o clădire istorică recent renovată. Are loc marea ceremonie de inaugurare a noii clădiri. Artiștii se întind pe jos, o mulțime de bani (falși) sunt împrăștiați în jurul și în gura lor. Clădirea a fost donată recent celei mai importante instituții artistice din Ungaria, Academia Maghiară de Arte, care, de curând, beneficiază și de protecție constituțională. S-au chetuit foarte mulți bani pentru această clădire (aproape dublu față de ce primește întregul domeniu independent al artelor spectacolului într-un an), iar după alegerile din 2010, o mare parte din banii publici au fost „redirecționați“ și pur și simplu dați Academiei, care a devenit, astfel, o instituție puternică și centralizată. Liderii politici sosesc la ceremonie, pășind printre artiști și bancnote. Polițiștii și agenții de pază îi dau afară pe demonstranții care strigă: „Arta e liberă, Academia e exclusivistă“. Un simbol al puterii de o parte și un alt simbol al lipsei de putere de cealaltă parte – reprezentat de artiștii întinși pe jos.

Cele două evenimente, inaugurarea clădirii și răspunsul critic al artiștilor, ies în evidență prin faptul că au loc în ajunul Zilei Naționale a Ungariei, aniversarea revoluției de la 1848, și cu câteva săptămâni înainte de alegerile generale.

În paralel cu acest mic performance din martie 2014, are loc o prezentare a unor spectacole independente maghiare la Berlin, la HAU[1], numit „Plecarea nu e o soluție?“, un titlu ce reflectă opțiunile artiștilor independenți din Ungaria zilelor noastre. În jur de șase spectacole sunt prezentate acolo. La Viena, la Burgtheater, are loc vizionarea unei alte serii de spectacole maghiare, din care două treimi vin din sfera independentă, scopul programului fiind acela de a oferi o panoramă completă a scenei teatrale din Ungaria (Teatrul Național a refuzat invitația).

După două decenii și jumătate de la schimbarea de regim, scena teatrală independentă se află într-o situație paradoxală și fără precedent. Ungaria a avut întotdeauna o tradiție a teatrului independent – care înainte se numea teatru de amatori –, având în vedere faptul că regimul socialist a fost mai blând aici decât în alte locuri (cum ar fi Rusia sau România, spre exemplu). Péter Halász (sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70) sau József Ruszt (cu Universitas) sunt nume importante din trecut. Astăzi, această scenă e puternică și variată din punct de vedere artistic, dar nu foarte agreată din punct de vedere politic.

După părerea unor oficiali culturali importanți, 90% din ceea ce se face în teatrul independent este lipsit de valoare, ceea ce înseamnă că n-ar mai trebui să primească finanțări din bani publici ca înainte. O modalitate de a sabota acest domeniu nu presupune doar să aplici tăieri de buget, ci și o mai mare presiune ideologică: noile elite culturale consideră că „problema independenților“ este exagerată și că statutul lor internațional este irelevant, iar vocile lor – prea zgomotoase. Adesea, oficialii culturali cu putere politică descriu teatrul independent ca fiind bazat pe „experimente făcute în subsoluri în fața a 50 de oameni“. Unii dintre ideologii actualei conduceri sunt de părere că scena teatrală independentă ar trebuie să se susțină singură pe piață.

Așa cum spune Béla Pintér, unul dintre cei mai importanți regizori de teatru independent : „Guvernul anterior ne-a dat bani, guvernul actual ne oferă subiecte pentru spectacole“ (guvernul anterior – 2002-2010 –  fiind unul liberal, cel actual, instalat în 2010, conservator). După 2010, a avut loc o schimbare completă a elitei culturale a țării: prin aducerea unor noi directori în instituțiile publice, prin crearea unei puternice Academii de Arte și prin schimbarea celor mai multe comisii și board-uri ce oferă bani publici, granturi, premii etc. Noi canoane artistice sunt stabilite, un canon național (de cele mai multe ori creștin) fiind cel dezirabil.

Scenă din spectacolul „Szutyok” (Mizerie), regia: Béla Pintér

Sectorul teatral independent ungar a atins un prag al maturității în 2010, moment care a marcat, în mod paradoxal, și începutul dezintegrării lui. Pe de o parte, un deceniu de lobby  pentru artiștii independenți, pe de altă parte, succesul și recunoașterea națională și internațională a companiei Krétakör au avut drept rezultat sprijinul acordat de stat scenei independente. Votată în 2008, așa-zisa Lege a artelor spectacolului garanta pentru sectorul independent 10% din întregul buget acordat teatrului din Ungaria. Această garanție a însemnat un rezultat important pentru consolidarea fenomenului, în vederea profesionalizării și a planificării unor posibile proiecte de viitor pentru artiști.  Legea ar fi trebuit să intre în vigoare începând cu 2010, cu un buget de aproape 4,5 milioane de euro, reprezentând subvenții anuale acordate pe bază de competiție. Dar imediat după alegerile din aprilie 2010, Ministerul Culturii a redus masiv din fonduri. Pentru anul 2012, ar fi trebuit să fie alocați doar 419 milioane de forinți (1,4 milioane de euro), ceea ce reprezenta aproximativ o treime din bugetul pentru 2010. Companii precum cele ale lui Béla Pintér au fost nevoite să facă față tăierilor de buget: de la 70 de milioane de forinți în 2010 la 20 de milioane în 2012. Pentru anul 2014, s-a revenit la suma inițială, după cum a fost anunțat recent. Dar, cinic vorbind, să nu uităm că anul acesta au loc alegeri.

Destrămarea scenei independente a început cu abrogarea Legii artelor spectacolului în vara lui 2011 și cu votarea uneia noi (bazată pe o consultare superficială și formală cu profesioniști și organizații); noua lege nu mai oferă nici un fel de garanție financiară pentru independenți, care au intrat acum în categoria „alții“. În al doilea rând, cel mai important teatru care prezintă producții independente naționale și internaționale, Trafó, a devenit o țintă a politicilor locale:  schimbarea la nivelul conducerii, demiterea directorului György Szabó, în mod clar o decizie politică, au avut ca scop preluarea controlului în acest domeniu. La scurt timp după alegeri, unii curatori, reprezentanți oficiali ai organizațiilor independente, angajați pe o perioadă de trei ani în comisiile de finanțare, au fost în mod ilegal demiși după un an de activitate (eu însămi făcând parte dintr-una din aceste comisii).

Lipsa unui sprijin ideologic pentru artiștii independenți este mult mai nocivă (sau uneori mai stimulativă) decât lipsa finanțărilor. În aceste condiții, artiștii se pot simți inutili și nu îndeajuns de apreciați. Și mai există, de asemenea, tensiunile competitive dintre teatrele de stat și cele independente.

În mod paradoxal, unele companii și platforme independente (precum Trafó sau Compania Béla Pintér) au acum parte de un public mai consistent ca niciodată. Așa cum am învățat din lecțiile trecutului, represiunea împotriva artei are două fețe: pe cât este de benefică, pe atât este de dăunătoare.

Ne putem întreba: de ce există atât de multă tensiune în dorința de a controla acest domeniu, de vreme ce arta nu are o relevanță atât de mare în societatea modernă capitalistă?

Deoarece arta independentă este prea puțin controlabilă, tocmai pentru că este independentă. Și există mult mai puțină putere (politică, financiară) în această zonă de activitate, prin urmare există mai mult curaj (artistic) și risc. Rolul ei a fost mereu acela de a fi mult mai critică cu temele sociale și politice decât teatrele de repertoriu.

La un capăt al scenei independente se află artiști din aceeași generație, care au acum aproape 40 de ani: deja maturi, artiști consacrați, cu experiență în fondarea unor companii și cu activitate internațională vizibilă. Este generația lui Viktor Bodó, Kornél Mundruczó, Béla Pintér, Árpád Schilling. Trei dintre ei sunt legați de Academia de Teatru și Film din Budapesta, s-au instruit acolo, excepția fiind Béla Pintér: el s-a format în cadrul unor mișcări autentice de teatru de amatori și de dansuri populare ungurești (tradiție foarte importantă pentru el). Deși povestea lui Schilling, Mundruczó și Bodó este complet diferită, ca artiști pregătiți în universitate, ei se revendică de la tradiția unui „teatru al regizorului“; și-au urmat maeștrii (în special Gábor Székely și Gábor Zsámbéki) în filozofia lor de bază asupra teatrului.

O perioadă lungă și de succes pentru Teatrul Krétakör („Cercul de cretă“) a fost posibilă datorită a (cel puțin) trei factori. În primul rând, o echipă foarte bună de actori. În al doilea rând, un model funcțional instituțional cu doi directori: regizorul Árpád Schilling și managerul general Máté Gáspár, ale cărui abilități manageriale au făcut posibilă viața complexă a trupei. În al treilea rând, calitatea muncii artistice, prezentată adesea într-o formă radicală. Din punct de vedere instituțional, Krétakör a devenit treptat un fel de teatru de repertoriu: a avut o trupă permanentă și spectacole în repertoriu, dar fără a beneficia de o subvenție constantă (doar granturi anuale) și fără să aibă vreodată un spațiu stabil pentru repetiții și spectacole.

Cele mai importante spectacole ale lui Schilling erau, din punct de vedere stilistic, spectacole omagiale. A experimentat pornind de la marea tradiție teatrală artaudiană și de la teatrul cruzimii (în spectacolul M – Circul muncitorilor, bazat pe Woyzeck), de la „formele simple“ ale lui Peter Brook (în Leonce și Lena), de la realismul psihologic al lui Stanislavski (în Pescărușul), de la teatrul postdramatic și politic (Tărâmul întunecat). Toate spectacolele lui se confruntau cu tradiția teatrală a piesei în cauză, cu spațiul, fizicalitatea și stilul de joc respectiv. Fiecare spectacol al lui Schilling era foarte diferit, dar toate aveau în comun viziunea puternică a unui regizor și încercarea constantă de a activa spectatorul. De aceea,  actorii aveau un contact direct cu publicul, ajungând la stări fizice și emoționale extreme.

Compania nu s-a destrămat, dar Schilling a închis-o de bună voie în 2008. Nu și-a explicat clar motivele, a făcut-o abia mai târziu. Ca observatoare a ascensiunii și declinului companiei Krétakör, pot presupune că lupta constantă pentru a găsi un spațiu de activitate ar fi fost unul dintre motive; faptul că oficialitățile culturale liberale n-au acordat niciodată un spațiu de lucru unui teatru independent atât de bun e o dovadă de orbire impardonabilă.

Proiectul „Noul spectator” (ÚJ NÉZŐ), inițiat de Árpád Schilling

Pe de altă parte însă, Schilling ajunsese la o nouă etapă în căutările și experimentele sale artistice: își pierduse interesul față de actorii profesioniști, marionetele lui perfecte, și începuse să caute ceva mai brut, în ceea ce privește atât publicul, cât și colaboratorii. Formele de teatru burghez – indiferent de cât de experimentale fuseseră spectacolele lui anterioare – deveniseră prea formale și previzibile. A părăsit clădirile de teatru și actorii profesioniști pentru a lucra în regim de proiecte și intervenții site-specific, cu un public activ care a participat în mod real la procesul de creație. Unele dintre spectacole au fost realizate în sate, împreună cu localnici unguri și de etnie romă, și tratau teme locale. În același timp, Schilling a continuat să facă spectacole de factură clasică pe scenele internaționale (în special, spectacole de operă în Germania). În ultimii ani, Schilling a devenit un apărător înverșunat al independenților și un critic neînfricat al actualei conduceri politice. Ultimul lui spectacol (care încă nu avusese premiera în aprilie 2014) se numește Partidul.

Un alt regizor important, Viktor Bodó și-a început cariera cu un spectacol numit Atac, realizat în cadrul școlii. Ca și spectacolele sale de mai târziu (Mautocatamdispărut, inspirat de Procesul lui Kafka, Anamnesis – ambele spectacole realizate în colaborare cu teatrul de repertoriu „Katona József“, sau cele făcute împreună cu Sputnik, compania sa independentă) și acestea au caracteristici comune. Nu doar formele de teatru postdramatice, dar în primul rând o nouă stare mentală: aceea de anxietate, halucinație, pendularea între realitate și coșmar. În centrul poveștilor lui fragmentate se află un bărbat tânăr, sufocat de un univers kafkian al halucinațiilor, și de o lume imprevizibilă și disfuncțională, care se repetă și care nu oferă nicio ieșire individului. Din punct de vedere stilistic, Bodó îmbină mai multe genuri, diverse tradiții de teatru și de film, în spectacolele lui totul se dezvoltă rapid, ca într-o farsă. Astfel, universul lui artistic este, pe de o parte, foarte amuzant și funcționează ca o mașinărie (adesea stricată); în acest sens, trebuie spus că stilul lui e bazat mult pe improvizația actorilor. Pe de altă parte, în centru se află mereu eroul, pierdut și copleșit de lumea din jurul lui. Bodó a fondat o companie numită Sputnik, care astăzi poate funcționa doar în colaborare cu teatre ungurești sau internaționale de repertoriu. El este un regizor al scenelor largi și al teatrelor mari (eventual, și cu bugete mari). Nu s-ar putea dezvolta complet fiind doar regizor de teatru independent: ar avea nevoie de mult mai mult spațiu pentru asta.

Teatrul Proton, condus de Kornél Mundruczó, este „independent de independenți“, o companie-fantomă, cum o numește chiar directorul. Este un regizor de film cunoscut și a început să lucreze în teatru în urmă cu un deceniu (la Krétakör). Apoi a continuat să facă spectacole în contextul unor colaborări internaționale. Dar modelul lui de funcționare este într-adevăr unic în Ungaria: fără a fi o organizație fixă, ci având ca producători parteneri internaționali, lucrează cu un colectiv de artiști (dar nu o companie), reinventându-se de la un spectacol la altul.

Stilul lui Mundruczó se distinge printr-o participare creativă și intensă a actorilor încă de la nivelul scriiturii și al dramaturgiei. Munca cu actorii este unică în stilul ei sau, mai bine zis, în bogăția varietății: toți actorii sunt individualități puternice și personalități vizbile. În plan tematic, universul lui este unul al rataților, al oamenilor aflați la marginea existenței: prostituate, orfani, oameni cu dizabilități mentale. Violența și forța îndreptată împotriva săracilor și a celor slabi au un rol important în lumea lui fragmentată și filmică; foarte des, corpul femeii este agresat (ceea ce îi face pe criticii lui Mundruczó să-l privească suspicios din punctul de vedere al problematicii de gen).

Scenă din spectacolul „Demencia” (Demență), regia: Kornél Mundruczó

Actorul, regizorul, scriitorul și directorul de teatru Béla Pintér este astăzi probabil cel mai important și mai proeminent reprezentant al teatrului independent din Ungaria (compania sa a împlinit 15 de existență în 2013). Teatrul lui Pintér este cel mai puternic teatru comunitar atât ca trupă, cât și ca public. Avându-și rădăcinile în tradiția dansurilor populare ungurești, cu tematici legate de trecutul și de prezentul Ungariei, cu un limbaj bogat în jocuri de cuvinte referitoare la cultura locală, el transformă acest stil și estetică în ceva foarte specific, dar universal în plan teatral și – surprinzător – comprehensibil și pentru un public internațional.

Un stil care poate fi identificat astăzi drept stilul Béla Pintér reunește o varietate de maniere, subculturi și clișee prezente în viața rurală și urbană din Ungaria. Această „cultură“ e un derivat al mizeriei din media și al comercializării globale. Poveștile sunt la fel de încurcate precum telenovelele. Prezentându-l sub forma „teatrului sărac“, Béla Pintér a dezvoltat un stil de joc specific, stilul unui amator conștient că joacă, dar la un nivel înalt profesionist. Ironia și autoironia (de a fi ungur) sunt noțiuni cheie.

Spectacolele sale recente s-au dovedit a fi empatice cu critica socială și politică: Mizerie (Szutyok), Kaisers TV Ungarn și Secretele noastre (Titkaink) au în vedere procese sociale și retorica politică a prezentului, precum evoluția ideologiei de extremă dreaptă, demagogia vocilor revoluționare, consecințele lipsei unei planificări anterioare. Pintér cercetează cu încăpățânare subiecte actuale din Ungaria de astăzi. El face afirmații importante într-un stil unic și printr-un teatru teatral.

O companie bazată mai mult pe estetică este grupul numit HOPPArt, format din actori care au pregătire muzicală la universitate (grupul fiind fondat în 2007). Cei mai mulți dintre acești actori sunt angajați în teatre de repertoriu, ceea ce le face dificilă viața ca independenți. Condus de Csaba Polgár, HOPPArt a creat un spectacol numit Korjolánusz (inspirat de Coriolan de Shakespeare), un musical despre temele politice ale prezentului, îmbinate cu cântece a capella.

Unul dintre cele mai noi și mai bune grupuri este teatrul Forte, condus de dansatorul-coregraful-regizorul Csaba Horváth. Ceea ce face Forte ar putea fi descris ca teatru al fizicalității (Horváth are un curs la academie cu această specializare), compania lucrând astăzi mai mult cu texte dramaturgice. Spectacolul lor recent, Curățarea, este de-o mare intensitate fizică și emoțională și atinge temele sociale și politice contemporane la un nivel profund, aproape filozofic. Horváth este capabil să adopte un limbaj simbolic, vizual împletit cu o expresivitate îndrăzneață și o prezență puternică.

Prin acest spectacol încearcă să investigheze impactul fizic al puterii politice și felul în care oamenii ajung deformați într-un mediu politic nociv.

Un alt teatru în plină afirmare este numit Vádli (Vițelul), condus de actorul-regizor Rémusz Szikszai; mai degrabă o companie informală care a realizat spectacole dramatice în stilul farselor politice.

Ar mai fi și alte teatre care merită a fi menționate. Coordonat de actorul-regizor Zoltán Balázs, grupul Maladype a reușit să obțină un spațiu, un apartament mare în centrul Budapestei. Spectacolele lor, marcate de viziuni regizorale puternice, sunt caracterizate prin fizicalitate și prin deconstrucția pieselor clasice (Ubu, Leonce șI Lena), dar sunt uneori prea ambițioase și speculative. Format în principal din dramaturgi (și condus de Anna Lengyel), grupul Panorama încearcă să promoveze atât dramaturgia contemporană, cât și teatrul documentar, cel din urmă fiind aproape inexistent în peisajul teatral din Ungaria. Ultimele două spectacole ale grupului Panodrama, care tratează problema violenței împotriva comunității romilor, au atras atenția și au marcat deschiderea unor noi subiecte și ale unor noi metode de a face teatru. Creat inițial pentru a lucra cu dramaturgie ungară contemporană, grupul KOMA are o activitate oarecum inegală, fiind adesea pe punctul de a se închide și luptându-se pentru supraviețuire (în momentul de față nu e într-o situație foarte bună). Același lucru se poate spune și despre TÁP, grupul de teatru cândva radical: metode foarte promițătoare de a reflecta asupra teatrului și a tradiției de cabaret, dar care și-au pierdut forma astăzi (și au doar un singur actor angajat permanent). De asemenea, un grup informal de actori în afirmare este Compania Secretă, condus de dramaturgul Péter Kárpáti.

Tünet (Simptome), avându-l director pe dansatoarea-coregrafă Réka Szabó, e o companie care realizează spectacole în care dansul și textul se suprapun, și care au adesea conotații politice. O temă specifică activității lor este problematica de gen. Teatrul maghiar este preponderent masculin (în prezent, există doar două teatre publice conduse de femei și doar 9% dintre membrii Parlamentului sunt femei), în schimb, procentul reprezentării femeilor este mai ridicat la nivelul conducerii unor companii independente, în echipele de management în domeniul artelor spectacolului, și, bineînțeles, în rândul artiștilor (în special în dansul contemporan, procentul de reprezentare este mai ridicat). Sectorul independent este mult mai puțin orientat spre putere și de aceea este mult mai deschis față de femei aflate în poziții de conducere și față de cele care vor să se exprime artistic.

Spațiile în care teatrele independente din Budapesta își prezintă activitatea sunt Trafó, menționat mai sus, și un spațiu mai mic, MU. Un pas important în dezvoltarea domeniului este deschiderea spațiului Jurányi, o fostă școală cu multe etaje, care se bazează pe un model unic de funcționare. Nu este doar un spațiu de prezentare (cu două sau mai multe scene), ci și un loc de dezvoltare de proiecte, care a devenit o umbrelă autentică pentru grupurile mai mici de artiști. Jurányi este astăzi cel mai puternic centru de prezentare după Trafó. Centrul cultural Sín este și el un spațiu mic, dar important, destinat în special pentru pregătire și repetiții de dans contemporan.

Scena maghiară contemporană e prezentă mai mult în Budapesta, grupurile, spațiile, spectacolele fiind create și văzute mai mult în capitală. Asta și din cauza structurii țării, dar și din cauza lipsei unor politici regionale la toate nivelurile, a lipsei unor spații pentru activitatea independentă, a absenței resurselor care să faciliteze mobilitate, ultimul fiind motivul cel mai dureros. Dar artele spectacolului din Ungaria duc și o lipsă gravă de platforme și festivaluri. Singurul eveniment notabil este Festivalul de Teatru de la Szeged (care are loc vara), cu o tradiție lungă, dar care se luptă mereu pentru propria-i existență și se află perpetuu în pragul dispariției (foarte des, Festivalul Național de Teatru de la Pécs omite să prezinte independenți.)

Disoluția acestui fenomen este, în momentul de față, cel mai dezbătut subiect, din nefericire mult mai important decât temele estetice. A munci și a face artă este o luptă neîncetată pentru cei care au deja un nume și doar un vis pentru cei care vor să înceapă să experimenteze. Tineri artiști, grupuri, companii de teatru au nevoie să încerce, dar și să rateze pentru a se găsi pe ei înșiși. Ei nu mai au nici măcar șansa de a rata. A lucra împreună în cadrul unor grupuri pentru a dezvolta metode de lucru și spectacole și a gândi proiecte pe termen lung nu mai sunt o opțiune astăzi. În Ungaria anului 2014, e greu de imaginat cum ar mai putea să apară grupuri precum Krétakör: nu mai există spațiu pentru așa ceva. Cu toate acestea, situația generează forme noi de existență: grupuri informale, colaborări internaționale, colaborări cu teatrele publice locale. Și, de asemenea, unele manifeste artistice importante.

Traducere din limba engleză: IONUȚ SOCIU