de Anca Gyemant
Totul a început cu o campanie electorală. Totul s-a întâmplat în live-uri pe facebook, în interviuri date în fața porții școlii, în lacrimi demagogice vărsate pentru soarta copiilor, în articole din presa locală scrise în grabă ca să apară înainte de finalizarea alegerilor locale. În urma campaniei electorale, școala a rămas cu mobilier nou în sălile de clasă, cu toaletele renovate, cu laptopuri noi, cu un limbaj agresiv și demagogic între cele/cei care lucrăm aici, cu neîncredere și desolidarizare în colectivul nostru.
Acest text, scris din fragmente, este un portret subiectiv al școlii mele după un an de pandemie. Este un portret care își asumă faptul că e incomplet. E un portret în mișcare, situația școlii, relațiile dintre cei/cele care lucrăm aici fiind mereu în flux. Este un portret în lumina incertă a acestui an, în lumina ultimilor 10 ani în care școala a schimbat trei locații, în această lumină care poate fi de amurg sau poate conține speranța unei noi dimineți.
Este un text conștient de propriile limitări, un text anxios și prudent. Cum vorbești despre o școală din învățământul vocațional de stat fără să o periclitezi și mai mult? Cum vorbești despre profesoare și profesori fără să riști să adaugi un prejudiciu în plus imaginii lor care a fost atât de defăimată și înjosită în spațiul public? Cum vorbești despre o poziționare problematică a grupei noastre sindicale fără să arunci o lumină negativă asupra sindicatului care e așa de important, atât în principiu cât și în cele mai practice aspecte? E un text care își caută tonul, din profunda convingere că școala poate încă face față presiunilor limbajului de lemn al „anti-corupției”, poate încă să găsească acele căi prin care să nu-și internalizeze discursul dominant despre „abuzurile” și „ilegalitățile” celor care lucrează la stat, poate încă să-și reclădească din ruine solidaritățile și stima de sine.
Am făcut fotografia de mai sus în 2001, în primul an în care lucram la Liceul de Arte Plastice din Timișoara, liceu în care fusesem și elevă. Pe aceste holuri însorite cu podelele lor în pătrățele, firele de praf lucesc acum în coloanele de lumină pentru ochii nimănui. Clădirea, cu geamurile ei albastre, e o ruină în centrul orașului, așteptând să fie dărâmată. Terenul ultracentral e mult mai valoros decât clădirea. Curtea, unde stăteam în iarbă cu prietenele mele în zilele de vară de dinaintea vacanței, este acum o parcare. În 2013, după mai mulți ani în care profesoarele/profesorii și elevele/elevii au luptat să rămână în clădire, școala s-a mutat în altă locație. Apoi, în 2017, școala s-a mutat din nou. Doliul după clădirea din centru e stins deja, chiar dacă imaginea idealizată a școlii, așa cum era ea înainte de mutări, mai pâlpâie în mentalul nostru colectiv. Imaginea fantomatică a clădirii a fost revitalizată artificial pentru un scurt moment în campania electorală pentru alegerile locale, când mutarea liceului a fost adusă în discuție ca exemplu de proastă guvernare, dar clădirea e acum istoria noastră, prezentul și viitorul sunt în altă parte.
În 2018, pentru un alt liceu din oraș s-a scris un moment de istorie traumatică. Un liceu cu un sediu central, într-o zonă cu potențial de dezvoltare pentru oamenii de afaceri puternici din oraș, Colegiul Tehnic „Ion Mincu” s-a desființat, clasele și profesoarele/profesorii lor fiind mutate/mutați la diferite alte licee din oraș. Clasele cu specializarea Arhitectură au venit la Liceul de Arte Plastice. Colegele și colegii noștri de la fostul liceu „Ion Mincu” ni s-au alăturat în istoriile noastre comune de incertitudini și traume, în atmosfera pe care o împărtășim că școlile noastre pot să dispară peste noapte.
Între timp, incertitudinea a devenit și mai mult normă, într-un context global și cu implicații mult mai tragice. Între timp, am crezut că școala cu activitățile ei față în față se va închide pentru două săptămâni, dar a trecut deja mai mult de un an de când nu am mai fost cu copiii în același spațiu fizic. Cancelaria s-a mutat și ea în spațiul virtual, în diferite grupuri de whatsapp, pe diferite liste de e-mail, pe facebook. Între timp, au avut loc alegerile locale.
Situația liceului, aflat în prezent într-o locație cu un mare potențial, dar care necesită încă multe investiții, a devenit unul dintre punctele strategice ale campaniei electorale din 2020, pentru ambii candidați importanți la funcția de primar. Liceul a ajuns astfel în atenția presei cu concursul unor părinți, dintre care unii direct angajați în campania electorală și alții văzând acest moment ca pe unul în care ar putea reforma școala, conform principiilor lor despre care ar trebui să fie funcția și etosul ei. Chiar dacă școala în ansamblu și conducerea ei a rămas absolut neutră în lupta politică, totuși unii părinți și colegi s-au poziționat în campanie și momentul a catalizat un amestec foarte eclectic de nemulțumiri, bune intenții, discurs demagogic, agende personale, interes real pentru eleve/elevi, lupta ideologică pentru discreditarea „bugetarilor”, limbajul de lemn al „transparenței”, etc. Presa locală, capitalizând pe temerile și nemulțumirile noastre latente, a publicat articole despre condițiile materiale din școală, despre toaletele improprii în condițiile pandemiei, etc. accentul căzând deodată pe aceste condiții ca definitorii pentru școală. Toaletele și mobilierul vechi ca principal etalon al școlii, ca indicele de performanță cel mai important. Am ajuns noi înșine să internalizăm această raportare și să ne uităm cu groază la fotografiile din presă cu toaletele vechi, uitând că acestea sunt de fapt rezultatul anilor de politici de subfinanțare a școlilor de stat. Chiar după ce campania electorală s-a încheiat, chiar dacă condițiile materiale din școală s-au îmbunătățit considerabil în acest an școlar și există speranțe și angajamente că se vor îmbunătăți în continuare, încă mai circulă pe facebook fotografii care arată tendențios doar detalii din toaletele nou renovate. Deși acum în băi totul e plăcut, funcțional și curat, detalii cu spuma care încă nu a fost tăiată de pe țevile noi creează imaginea că școala e un loc impropriu pentru copii. Adevărul nu pare să mai aibă nicio relevanță, limbajul agresiv al luptei politice i-a luat locul. Școala a rămas un teren de luptă, în care încă ne mai atacăm unii pe ceilalți.
Între timp, copiii au încetat să mai întrebe când ne întoarcem fizic la școală. Între timp, unii copii luptă cu depresia, între timp cu toții ne simțim câteodată lipsiți de speranță. În cancelariile virtuale au loc schimburi de replici halucinante, dialoguri care, față în față, ar fi putut cu siguranță să se dezamorseze în glume colegiale, dar care, așa, rămân să plutească între noi, în toată agresivitatea lor. Cuvintele „transparență”, „comunicare”, „dialog” sunt folosite până când își pierd complet înțelesul. Cuvinte precum „discriminare” sunt folosite de către cei privilegiați, ca arme. Cuvinte precum „rațional” sau „logic” ar trebui să iasă din limbajul uzual și să fie folosite doar de experți. Se folosește mult un limbaj juridic, „să fie citată ca să vorbească în această speță”. Cuvintele „ilegalități și abuzuri” sunt folosite în fiecare zi. Dacă ne oprim să ne întrebăm de ce au loc toate aceste schimburi de mesaje, ele se referă de fapt la situații mărunte, la mici greșeli birocratice inerente oricărei instituții, la simple neînțelegeri și erori de comunicare, la banalitatea cotidiană a muncii într-o școală. Dar în jurul lor se creează alianțe temporare și desolidarizări mult mai durabile, între diferite/diferiți profesoare/profesori, între profesori și personalul administrativ, etc. Grupa noastră sindicală face declarații semi-oficiale care adâncesc, involuntar sau nu, poziționarea pe tabere. Putem să vorbim zile în șir pe marginea unei propoziții din procesul verbal al unei ședințe. Putem vorbi despre numere de înregistrare și declarații pe proprie răspundere. Putem să ne înecăm în munți de hârtii ca să dovedim că am motivat absențele unui copil afectat de apocalipsa globală. Dacă un copil lipsește de la orele online pentru că s-a dus la înmormântarea bunicii care a murit de covid, oare ar trebui să-i cerem certificatul de deces ca dovadă? Unele dintre exemplele citate mai sus sunt textual adevărate, unele sunt adevărate în spirit.
În timpul acesta, se fac auzite și vocile care spun că cel mai important este să vedem fiecare copil în parte în toată unicitatea ei/lui, să ne bucurăm de fiecare copil că există. Vocile acestea sunt mai slabe când vine vorba de replici și discuții, dar sunt mult mai puternice atunci când ne referim la fapte. În anii ’90, când eram elevă în școala noastră, simțeam foarte clar că noi, copiii, suntem apreciate/ți în diversitatea noastră, într-un contrast foarte mare cu educația de masă din care venisem. Într-o vreme în care nu se vorbea încă despre educația care trebuie centrată pe elev, școala noastră era un loc în care eram încurajate/ți să fim noi însene/înșine. Chiar dacă vocile celor care pun copiii în centrul eforturilor noastre par uneori să fie acoperite de zgomotul demagogiei, școala noastră e încă locul unde cea mai mare cinste în cancelarie este să ți se spună că ești iubită și apreciată de copii.
În timpul acesta, în vremurile de sfârșit de lume pe care le trăim, rămâne întrebarea cine reprezintă pe cine? Cine o reprezintă pe mama singură care tocmai și-a pierdut serviciul? Cine o reprezintă pe eleva ai cărei părinți sunt mult prea epuizați de muncă ca să poată „combate corupția” și să se implice în „problemele școlii”? Cine ne reprezintă pe noi toate/toți angajații din școală, fie că suntem cadre didactice sau nu? În timpul acesta, se pregătesc veșnicele „reforme” din învățământ, se discută despre precarizarea și mai sistematică a învățământului de stat și a angajatelor/angajaților prin desființarea titularizării, prin tăieri salariale, prin „eficientizarea” în funcție de criterii economice a școlilor. Se discută despre salarizarea profesorilor în funcție de „performanță”, în contextul în care accesul la educație al copiilor din medii defavorizate este și mai problematic în pandemie. Guvernul se pregătește să elimine cotizarea automată la sindicat, într-o mișcare clasică de slăbire a puterii sindicatelor. Discursul public abundă de acuze la adresa profesoarelor și profesorilor, școala online, cu tot efortul imens pe care îl presupune, fiind adesea egalată cu „statul degeaba”.
Într-o amintire care acum pare a fi parte dintr-o altă viață, dansez cu copiii în luminile roz și violet și albastre care se proiectează pe pereții sălii de sport a școlii noastre, la Balul bobocilor, și mă gândesc că am cea mai senină și mai plină de speranță profesie. Încă cred acest lucru, împreună cu colegele și colegii mei ale căror voci se aud rar în discuțiile din cancelariile virtuale, în spațiile semi-publice ale mediilor de socializare, în presă, dar care caută în fiecare zi metode să mențină active interesul și motivația copiilor, să le mențină vie speranța că vom fi împreună din nou.