Povestea din spectacolul Privind prin piele, cu Mihaela Drăgan, Alexandru Fifea, Alina Șerban, în regia lui Alexandru Berceanu, este în mare parte bazată pe istoriile din familia lui Dennis şi pe istorii ale romilor musulmani din România şi Turcia, cu un puternic potenţial emancipator.

Cum a început proiectul de colaborare în cadrul „Istanbul – Bucharest by Play”? Care au fost motivaţiile tale, motivaţiile echipei? Cum a prins formă proiectul?

A fost foarte interesant cum s-au întâmplat lucrurile. Era perioada Civil Society Pitch, din cadrul festivalului One World Romania, iar eu alături de Marina am aplicat la OWR cu idea unui documentar pe subiectul asta, identitatea horahane (identitatea romilor musulmani sau turci) din România. Prin asta a aflat Alexandru Berceanu, dramaturgul român din proiect, de mine şi de idea noastră de documentar, el încercând să facă ceva similar cu o piesă de teatru alături de partenerii din Istanbul. Nu a fost nimic premeditat, totul a decurs organic, iar atitudinea lui Alex a ajutat destul şi la felul în care eu m-am deschis către colaborare.

Cum aţi început cercetarea, adunarea poveştilor? Pe pagina proiectului scrie că aţi călătorit în echipă, în ce locuri aţi călătorit şi cu ce oameni aţi lucrat?

Muncă de teren. În România, am fost eu, Alex şi Ayşıl Akşehirli, dramaturga din partea celor din Turcia. Pe de altă parte, au fost partenerii din Turcia, alături de Alex, care s-au ocupatat de cercetarea de teren din Turcia. Pentru România, am ajuns la singura regiune din ţară în care se găsesc horahane, Dobrogea, aici am mers practic din nordul Dobrogei, Babadag, la părinţii mei în Constanţa iar după, cu bunicul meu, spre sudul Dobrogei, în Mangalia, la nişte rude. Implicit, majoritatea oamenilor cu care am lucrat, cel puţin în ţară, au fost rude, iar cea mai multă deschidere a fost la nivel personal. Pentru Turcia, partenerii de la Köşe alături de Alex au fost în cartierele romilor din Istanbul, Sulukule, Kuștepe şi Balat. În cazul Sulukule, cartierul aproape a fost şters prin gentrificare – locuri diferite, dar din păcate aceleaşi probleme. Ce mi s-a părut interesant din perspectiva lor, a fost că au vizitat şi regiunile estice ale Turciei, de la graniţa cu Siria, respectiv Hatay şi Gaziantep. Acolo au întâlnit populaţia Dom, un grup etnic similar cu cel horahane, practic un grup etnic rom, dar foarte comun Orientului Mijlociu și Nordului Africii, care vorbesc un dialect numit Domari, majoritatea, din păcate, fiind chiar refugiaţi din Siria.

Care a fost contribuţia ta în proiect? Cum ai adunat tu poveştile din familia ta?

A fost relativ simplu, eu deja lucram la asta, aveam deja informaţii, chiar dacă nu erau structurate, existau. A fost o nouă oportunitate în care am putut să prezint grupul acesta, care e o minoritate într-o minoritate, marginea marginilor. Cum am menţionat, am fost direct la familia mea, la fiecare membru al familiei în parte, ştiu, într-un fel pare foarte direct şi brut, având în vedere că nimeni nu ar vrea să-şi expună familia şi ce-i mai drag şi personal din viaţă. Dar, având în vedere cine suntem noi sau ce suntem noi, orice strigăt poate fi un strigăt de emancipare, sunt poveşti care trebuie spuse, sunt nedreptăţi care trebuie arătate. Nu a fost nimic sociologic sau chiar mai profesionist aşa, abordarea reală şi naturală a lui Alex poate a contruibuit cel mai mult la deschiderea pe care am primit-o. Poveştile eu deja le ştiam, doar că acum am încercat să le deschidem unui public mai larg.

Cum s-a conturat piesa „Privind prin piele”, cum aţi ales poveştile care au intrat în piesă? Cum ţi s-a părut rezultatul final?

Piesa e un amalgam al poveștilor și experiențelor, fie că sunt ale mele personale, fie că sunt ale altora, e un cocktail foarte bine mixat și prezentat. Poate câte o dată greu de digerat sau înțeles. Asta a fost și una din fricile mele, că vom pierde atenția publicului în atâtea detalii și povești. Eu nu mă pricep deloc la tot ce înseamnă procesul artistic, detaliile tehnice au rămas pe seama celor calificați, dar pot să spun sincer, că ideea pe care eu o consideram foarte importantă a rămas, ideea deconstrucției și fluidității identitare. Oricum, întotdeauna există riscul ori de caricaturizare sau exotizare când sunt prezentate astfel de lucruri. Am apreciat faptul că în acest caz, cel puțin din perspectiva mea, nu s-a întâmplat.

Istoriile romilor musulmani sunt foarte complexe şi se leagă de istoriile altor grupuri etnice şi religioase, în Turcia, în România, în Balcani. Piesa „Privind prin piele” te face să vrei să ştii mai multe. Ce istorii ai vrea să se facă auzite? Ce istorii ai vrea tu să mai povesteşti? Şi de unde/ cum se mai pot afla informaţii?

Tot demersul acesta, fie că era aplicația pentru OWR, fie că e piesa de teatru, l-am făcut exclusiv pentru promovarea istoriei și identității horahane. Vreau să împing cât mai mult flexibilitatea identității rome, să pun întrebarea cine e rom? De ce e rom? Iar grupul acesta etnic e exemplul perfect când adresăm astfel de întrebări. E perfect pentru că grupul ăsta e un grup etnic foarte aparte și unic în tot ce înseamnă universul identității rome, care și ea la rândul său e foarte diversă (neamuri diferite, dialecte diferite etc.).

Unicitatea constă în evoluția istorică și socială a acestor populații și putem începe chiar de la cuvântul horahane, care în limba romani, conform unor traduceri, ar însemna turc. Implicit, aceste grupuri sunt legate foarte mult de cultura și identitatea turcă, iar la noi în România, au ajuns în zona Dobrogei în secolul al XV-lea, atașați ca unitate auxiliară a armatei otomane. Romii deja se aflau pe teritoriul țării de mai bine de trei secole, majoritatea fiind în robie. Se spune că neamul spoitorilor (neam de meșteșugari romi care se ocupau cu spoitul) ar fi descendenții acestui grup, care s-au extins și în țările române, iar restul au rămas în Dobrogea până azi.

Proximitatea relativ mare pe care o avea acest grup cu structurile otomane a contribuit cel mai mult la dezvoltarea identitară, de unde vine și fluiditatea caracteristică acestui neam. De exemplu, chiar și comunitățile mai tradiționale și închise care și-au păstrat limba (vorbesc un dialect para-romani unic, care combină limba romani, turcă și bulgară), insistă asupra faptului că ei sunt turci sau musulmani, nefiind nicio separare pentru ei între identitate și religie. Iar asta ține foarte tare de administrația otomană, care organiza populațiile din punct de vedere confesional, nu etnic.

Inerent, neasumarea identității rome nu e un act conștient ci mai degrabă ceva care are o cauză obiectivă. Oricum, mai ales după retragerea otomanilor, fie că recunoșteau sau nu, identitatea romă a fost impusă acestor grupuri, iar o dată ce ești rom, lucrurile se schimbă. Relația cu identitatea otomană a fost motivul pentru care acest grup nu a fost înrobit și nici victimă a Holocaustului, și totuși nu au scăpat de rasism sistemic și instituțional. Asta am învățat studiind acest grup și am corelat cu experiența personală: identitatea îți este prima dată construită de afară și, conform unor criterii, ori îți este impusă, ori ți-o asumi. Nu există auto-determinare.

Ce au spus diverse persoane din familia ta şi din familii de romi musulmani când au văzut piesa? Ce observaţii au făcut, ce sugestii au dat?

Încă nu a ajuns piesa în astfel de comunități, una din ideile Nicoletei Bițu era să aducem piesa la Babadag, să vedem reacțiile, poate reușim. Acum, dacă o prezinți ca o piesă și atât, cred ca reacția va fi bună, dar dacă spui că e despre ei, majoritatea nu vor recunoaște, ei nu sunt romi și punct. Întâi, cred că organizațiile rome sunt responsabile în a construi un mesaj incluziv și educațional, care arată de ce horahane sunt romi, şi că e bine să fi rom. Din păcate, și din cauza barierei lingvistice și religioase, organizațiile noastre încă sunt incapabile să-i abordeze. Lăsând la o parte că există prejudecăți și chiar rasism din parte romilor creștini împotriva celor musulmani.

O scenă din piesă se petrece pe Strada Ederlezi din Istanbul. Ai povestit că Ederlezi este numele unei sărbători a romilor musulmani, că strada Ederlezi nu există de fapt şi că imaginarea unei străzi cu acest nume în Istanbul este un element critic/ subversiv al piesei. Ce alte elemente subversive mai sunt presărate în piesă şi la ce se referă ele? În orice caz, piesa în sine este foarte critică la adresa societăţii rasiste, sexiste, clasiste şi este subversivă prin subiect, titlu, personaje, prin finalul poveştii.

Ederlezi sau Hıdırellez e o sărbătoare islamică pe care o serbează mulți prin Balcani și în Turcia, e o sărbătoare foarte sincretică, de sosire a primăverii, se spune că profetul islamic al-Khidr se întâlnește cu sfântul creștin Ilie, de Ederlezi. Popularizarea melodiei cu același nume, de Goran Bregovic, a venit o dată cu filmul Time of the Gypsies, în care arată cum sărbătoresc ei Ederlezi. Din păcate, sau poate din fericire, aproape toate elementele din piesă sunt reale, de la experiențe la mesaje. Schimbatul hainelor mi se pare cea mai bună analogie cu schimbatul identității, exact așa e și în viața reală. Recent văzusem un comentariu pe Facebook exact pe tema asta, cuiva i se părea ireal să-ți schimbi așa identitatea și să-ți renegi părinții. Pare ireal, pare de neconceput, dar există, eu am supraviețuit multor împrejurări chiar datorită schimbării identitare.

Imaginează-ți că ești copil și ai vreo trei nume diferite (creștine și islamice), ți se spune în casă că ești turc, afară ți se dă în cap ca ești țigan, și după, liberalii îți spun că toți suntem români.

Ce proiecte mai ai în plan, în legătură cu istoriile romilor musulmani? Către ce public îţi doreşti cel mai mult să ajungă aceste istorii? Şi cum ţi-ai dori să reacţioneze acest public?

Cum am spus la început, toată povestea a început cu ideea realizării unui film documentar, asta va rămâne prioritatea numărul unu pentru mine. De ce un film documentar? Pentru că o licență sau o teză de doctorat nu are capacitatea să atingă un public mai larg. Vreau ca oamenii să relaționeze și să vibreze la astfel de povești, pentru că până la urmă toți avem istorii ascunse și probleme identitare, fie că sunt etnice sau de orice fel. Poate reușim cu toții să ne conectăm istoriile astea, experiențele astea, să construim poduri și să putem schimba ceva împreună.