de Laura Sandu
În eseul ”Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin” publicat în Miturile comunismului românesc (ed. Lucian Boia, Nemira, București, 1998), și care se referă la întreaga perioadă socialistă, istorica Zoe Petre are față de ”imaginea femeii revoluționare” o poziționare conservatoare, perfect încadrabilă în discursul dominant al elitelor intelectuale postcomuniste.
Miza argumentelor sale este de a demonstra că regimul a folosit în prima sa perioadă o strategie de ”emancipare forțată” a femeilor pentru atingerea altor scopuri. ”Anularea solidarităților tradiționale, controlul asupra educației noilor generații, eradicarea individualității în favoarea colectivității presupuneau evacuarea de sens a vieții private, în genere, și a familiei, în special; emanciparea femeii a fost principalul instrument al acestei destructurări.” (Petre, 259)
Este recurentă asocierea în interiorul argumentației dintre ”emancipare” și termeni precum ”silnic”, ”ostentativ”, ”brutal”, ”strident”. Totuși, argumentele nu se opresc atât la demonstrarea brutalității cu care a fost implementată emanciparea, cât la tentativa de a-i susține inutilitatea.
Conform autoarei acestui eseu, femeile din societatea burgheză aveau, printre altele, un loc însemnat în învățământ și în viața culturală și artistică a perioadei interbelice. Un exemplu de succes în această privință este, în opinia lui Zoe Petre, personajul Monicăi din romanul La Medeleni, de Ionel Teodoreanu, personaj care avea un doctorat în litere la Sorbona. Și deși în continuare autoarea afirmă că în urma studiilor, cariera nu reprezenta o ”vocație dominantă”, și chiar dacă afirmă că numărul femeilor din corpul universitar era ”aproape inexistent”, consideră totuși că este ”limpede că statutul femeii în societatea burgheză a Estului Europei nu justifică o ”revoluție a sexelor” și că lozincile clamoroase despre ”eliberarea femeii” erau de o stridență cu totul disproporționată în raport cu realitatea.” (Petre, 258-259)
Poate că trebuie să menționăm aici faptul că Uniunea Femeilor Democrate din România urmărea pe lângă îmbunătăţirea nivelului de viaţă socială şi culturală a femeii, combaterea analfabetismului, drepturi egale pentru femei şi bărbaţi, îmbunătăţirea vieţii femeilor din mediul rural, drepturi egale pentru copiii legitimi şi pentru cei nelegitimi. Pe lângă acestea, era urmărită și crearea unor cursuri de calificare şi specializare, dar şi cursuri tehnice superioare.” Alexandra Sidorovici declara la prima întrunire UFDR din martie 1948 că principala sarcină a organizaţiei este „luminarea şi ridicarea nivelului cultural, economic, politic şi social al femeii de la sate”.(Olteanu,14) Proiectul regimului comunist referitor la condiția femeii viza deci, la începuturile sale, în special femeile din mediul rural. De aceea, centrarea pe inutilitatea emancipării pentru femeile din clasa de mijloc urbană, inutilitate în sine puternic contestabilă, prin argumentele aduse chiar de Zoe Petre, dar și prin invocarea eforturilor depuse de organizațiile feministe interbelice, este insuficientă.
”Brutalitatea” care apare în mod recurent în eseul lui Zoe Petre în directă conexiune cu emanciparea promovată de regimul socialist, și violența pe care le implică proiectul emancipator, provin, în primul rând, în opinia autoarei, din lipsa de organicitate a acestui demers. Nefiind organic, fiind inutil, nederivând din dorința și nevoia de emancipare a subiecților înșiși, proiectul a fost respins. Autoarea glorifică ceea ce identifică drept strategii de rezistență ale femeilor în raport cu emanciparea forțată. ”Repulsia” față de imaginea ”revoluționară a femeii asexuate” s-a manifestat prin faptul că multe femei au preferat pălăriile, basmalelor, și că s-au străduit, în general, să atingă anumite standarde ale eleganței, ca semn al ”respectului de sine”. O rezistență pe care autoarea spune că ”nu ezită să o numească eroică”. (Petre, 264)
Numai că în imagistica anilor 50, în revista Femeia, de exemplu, editată de UFDR în tiraje de 50 000 de copii, se pot regăsi nenumărate contraexemple pentru faptul că regimul ar fi susținut exclusiv un anumit mod de performare a genului. Pe lângă imaginile cu femei care lucrează în industria grea sau femei din mediul rural, rubricile de modă promovau fără probleme standardele eleganței, cu pălării, rochii moderne și accesorii. Chiar dacă evident accentul cade pe activitățile și munca femeilor, inclusiv pe munca reproductivă, ”eleganța” e departe de a dispărea complet din universul imagistic care proiectează subiectul genizat în prima perioadă a regimului comunist.
Poziția critică a autoarei este una conservatoare, care suportă caracterizarea societății precomuniste drept ”blajin patriarhală”. (Pentru o imagine a blajinului interbelic, chiar în manifestarea lui față de femeile burgheze, iată un articol de re-citit). Ceea ce a urmat, a creat o senzație ”derutantă” de lume ieșită din matcă, spune Zoe Petre. Violența emancipării prin ”masculinizare” se datorează, în al doilea rând, promovării imaginii lor ca practiciene ale unor meserii ”tradițional masculine”: de la siderurgie și muncă în subteran, la chirurgie și științe experimentale.
”Bărbătoasele tovarășe de Partid, și/sau de viață, nu erau, vai, doar o ficțiune: portretele lor se etalau cu ostentație pe toate zidurile, biografiile lor eroice și asexuate erau propuse drept exemplu, solitudinea lor militantă, care nu recunoștea decât o singură familie, Partidul, ar fi trebuit să stârnească emulația ambelor sexe.” (260)
Definitorie în interiorul acestei linii argumentative este raportarea afectivă, nici ascunsă, nici analizată, ci doar afișată ca justă atitudine morală – un element care articulează inserarea acestei poziții în discursul dominant post-comunist referitor la trecutul recent. Observațiile din eseul lui Zoe Petre despre rezistența eroică a femeilor la un tip de performare despre care repetă că a fost impusă brutal de regim, sunt enunțate ca adevăruri asupra cărora există deja consens și care nu mai au nevoie să fie demonstrate.
Viziunea este subsumată unui esențialism și unei înțelegeri binare a genului în care ”masculinul” și ”femininul” sunt asociate organic unor moduri anume de reprezentare și performare socială: menținerea acestor asocieri garantează buna funcționare a societății. De aceea, deschiderea diverselor domenii de activitate pentru femei (inclusiv cele asociate unor munci grele și deci tradițional ”masculine”), promovarea rolului activ al femeilor în istorie (recurența reprezentărilor femeilor revoluționare: Ana Ipătescu, Ecaterina Varga, Olga Bancic, Haia Lifșiț etc.), promovarea educației și deschiderea oportunităților de a ocupa mai multe poziții de autoritate este văzută în logica argumentației de mai sus ca o ”mutație”, ca tactică esențială în interiorul unei strategii complexe de fragmentare a familiei.
Al doilea text la care mă voi referi aici împărtășește viziunea conservatoare și esențialistă a celui de mai sus, discutând despre intervenția asupra feminității a proiectului regimului comunist în termenii unei ”distorsiuni”.
În capitolul 5 al lucrării sale O sociopsihanaliză a realismului socialist, publicată în 2009 la Editura Trei, și prefațată de Nicolae Manolescu, Alice Popescu își propune să traseze un ”portret robot al femeii înregimentate în marșul răsăritean de edificare a ”omului nou”, având ca punct de plecare ”distorsiunile” ideologiei realist socialiste, care vizau crearea unor modificări similare în mentalitatea indivizilor.”(Popescu, 105)
Discursul acestei lucrări prezentate ca fiind ”dedicată traumei totalitare” este și el marcat de termeni care sugerează preexistența unui consens, și în același timp, puternic încărcați afectiv, precum ”exorcizează, ocultare, anxietate, spectru, neagră presimțire” etc. Autoarea discută caracterul ”tulburător” al ”spectacolului alienării în care indivizii sunt dresați să asimileze nevoi psihice străine de adevărata lor natură” (Popescu,135). Identifică o ”anxietate” a comuniștilor în fața frumuseții feminine pe care aceștia încearcă să o exorcizeze prin devalorizare sau ocultare. Susține că femeia comunistă nu are ”echivalent arhetipal”, fiind deci un construct fals, un agregat de muncă și de luptă care își reneagă propria feminitate. Analizând romanele realist socialiste, subliniază frecvența cu care femeile sunt învățate să citească și apoi să vorbească în numele partidului la ședințe, congrese sau întâlniri cu alte femei, devenind ”colportoare autorizate ale mesajului de îmbrobodire a maselor, într-un demers eminamente masculin”. (Popescu, 145)
La fel ca Zoe Petre, și Alice Popescu denunță lipsa organicității proiectului de emancipare și caracterul său paternalist (”egalitatea mecanică a sexelor a fost revendicată mai degrabă pentru femei decât de către femei”). Dar poziția din care este emisă această critică este, la fel ca în cazul anterior, una conservatoare și esențializantă. Este vorba în textul său despre o ”adevărată natură” care în interiorul proiectului comunist privitor la condiția femeii suferă intervenții distorsionante, care vor produce un construct ”fals”.
Diferența dintre cele două poziții este că Popescu consideră reprezentările genizate realist socialiste relevante și periculoase în măsura în care au reușit să contribuie la producerea unei subiectivități similare celei pe care consideră cercetătoarea că o reprezentau:
Zoe Petre consideră în schimb că reprezentările respective n-au fost eficiente în acest sens: prin gesturi eroice, femeile au rezistat proiectului de emancipare prin masculinizare, păstrându-și cu eforturi standardele performative feminine.
Diferența dintre cele două poziții constă deci în raportarea la o subiectivitate considerată ca efect al regimului socialist și al propagării imaginilor realist socialiste: dacă Zoe Petre glorifică felul în care aceasta s-a construit în opoziție și ca act de rezistență la regimul socialist, Alice Popescu se teme că ea s-ar fi putut constitui în acord cu acesta.
Ceea ce au în comun cele două texte este raportarea afectivă negativă la comunism, care se cere decodată ca justă atitudine morală, dar și presupoziția, faptul care se dă, fără necesitatea de a fi arătat, că proiectul regimului comunist presupunea eliminarea feminității și o masculinizare abruptă a subiecților genizați, văzută ca ”mutație” și ”distorsiune” a unor elemente (feminin și masculin) din natura cărora provin manifestările noastre ca subiecți politici.
În ambele cazuri, intervenția asupra feminității, distorsionarea și eliminarea ei prin masculinizare, este folosită ca argument în discursul anticomunist fără o urmărire consistentă și aplicată a felului în care proiectul comunist referitor la condiția femeii și-a propus și a reprezentat intervențiile asupra feminității. Într-un asemenea mult mai amplu demers se înscrie și încercarea din continuarea acestui eseu de a trasa caracteristicile intervențiilor asupra feminității pe care le conține discursul criticii de artă al anilor 50.
(Continuarea aici: https://artapolitica.ro/gazetapolitica/2016/10/07/realism-socialist-si-gen-feminitate-in-discursul-criticii-de-arta-in-deceniul-al-saselea/
Prima parte a acestui material: https://artapolitica.ro/gazetapolitica/2016/10/05/despre-dreptul-de-a-privi-si-interpreta-arta-realist-socialista-dintr-o-perspectiva-feminista-locala-1/)