de David Schwartz

Pe data de 16 februarie s-au împlinit 83 de ani de la reprimarea violentă de către armată a grevei de la atelierele C.F.R. Grivița din ianuarie-februarie 1933. În ziua respectivă, armata a tras în muncitorii care ocupaseră atelierele și refuzau să reia lucrul, protestând împotriva unei serii de măsuri abuzive întreprinse de guvern (așa-numitele „curbe de sacrificiu” din perioada Marii Crize). Au fost uciși cel puțin șapte muncitori, alții răniți și arestați. Episodul Grivița este doar unul dintr-o serie de proteste muncitorești înnăbușite în sânge și lovituri de gloanțe de armata română în perioada interbelică[1].

Pentru a comemora și discuta despre evenimentele respective, Asociația Română de Istorie Socială a avut inițiativa excelentă de a organiza o vizită-tur la „locurile memoriei” grevei. Turul a început cu o întâlnire lungă la Muzeul Căilor Ferate Române, co-organizator al întâlnirii. Încă de la discursul introductiv, Cristina Diac, istoric care a făcut și continuă să facă o muncă de arhivă extraordinară, a căutat să disocieze greva atât de Partidul Comunist – „concluzia mea provizorie este că Partidul Comunist nu a avut nicio implicare în organizarea grevei” – cât și de miza ei politică în general. Ni s-a spus că drepturile revendicate de muncitori erau „strict economice”, iar atunci când erau explicit „politice” – de exemplu în cazul cerinței de a permite înființarea unor comitete de fabrică – erau „influența comuniștilor”. Deși, mai devreme, aflaserăm că aceiași comuniști nu avuseseră nimic de-a face cu organizarea grevei. Mai întâi, însăși disocierea drepturilor economice de cele politice este super-problematică – din moment ce politica se referă la organizarea și împărțirea puterii și resurselor între diferite clase sociale sau grupuri de interese, măsurile economice vor afecta această împărțire și balanța polilor de putere, fiind automat politice. Pe de altă parte, minimalizarea rolului comitetelor de fabrică ignoră istoria revoluționară a acestora în Rusia țaristă, și apoi dizidentă în Rusia bolșevică, și dimensiunea lor profund democratică – bazată pe auto-organizarea muncitorilor în afara patronatului și sindicatelor controlate de social-democrați. Posibilitatea că Partidul Comunist, sau muncitori afiliați, ar fi dorit să își impună controlul asupra acestor comitete trebuie luată în calcul, dar atunci apare un paradox evident – ori aceste comitete erau inițiativa muncitorilor și nu a P.C. și de aceea au fost trecute la revendicări, ori P.C. era atât de puternic încât a reușit să impună o revendicare de inspirație „sovietică”, dar atunci trebuie să presupunem că muncitori comuniști au participat activ și substanțial în organizarea grevei.

Dincolo de aceste încercări de îmblânzire a grevei și a muncitorilor, tratați ca victime colaterale, și nu ca subiecte politice aflate în plină luptă pentru propriile drepturi și împotriva situației lor subalterne, discursul introductiv a fost plin de respect pentru memoria muncitorilor ceferiști, precum și a victimelor și supraviețuitorilor grevei. Ceea ce nu se poate spune despre discursurile reprezentanților C.F.R. Mai întâi am ascultat un text citit de un reprezentant al Muzeului Căilor Ferate care a făcut mai degrabă procesul regimului socialist de după 1945, fără să uite să adauge, în stilul revizionist-șovin deja consacrat, că Partidul Comunist înainte de război avea „foarte puțini membri, majoritatea străini”. Apoi a avut loc singurul moment de dialog cu publicul, în care o intervenție din sală a taxat atât afirmația că P.C. ar fi avut foarte puțini membri – fiind vorba despre un partid aflat în ilegalitate, este evident imposibil de calculat numărul membrilor, simpatizaților și colaboratorilor – cât și infantilizarea muncitorilor, evidențiind dimensiunea de luptă de clasă a grevei din 1933.

În acel moment, spectatorul a fost întrerupt de un alt reprezentant al C.F.R., care l-a pus la punct, spunând că există „păreri despre istorie” și „ISTORIA ADEVĂRATĂ”, cu majuscule, făcută, desigur, de istorici. Și ne-a poftit în continuare la o mostră de „istorie adevărată”. Mostra respectivă a fost un film documentar realizat în 2014 de echipa Muzeului C.F.R.,  cu imagini de arhivă într-adevăr excepționale, de la inaugurarea diverselor căi ferate în secolul XIX, până la deschiderea muzeului, în perioada dictaturii regale și la diverse evenimente din perioada socialistă. Selecția materialelor și comentariul însoțitor au dat însă măsura istoriei adevărate. Deși filmul este conceput ca o istorie a căilor ferate române, și deși a fost proiectat la evenimentul de comemorare a tragediei din 1933, greva și masacrul nu apar nici măcar menționate! În schimb, culmea ironiei, peste o treime de film prezintă imagini de la inaugurarea muzeului, cu regele Carol al II-lea și prim-ministrul Armand Călinescu – care este chiar principalul responsabil pentru masacrul din 1933, cel care, la vremea respectivă subsecretar de stat în Ministerul de Interne, a coordonat represiunea. În plus, filmul ne delectează cu o serie de imagini cu crucea fascistă și salutul nazist comentate pozitiv, și, desigur, cu mici ironii la adresa perioadei socialiste. Materialul documentar foarte semnificativ ar fi meritat un comentariu critic, precum și o discuție amplă cu publicul. Discuția ne-a fost refuzată din motive logistice, în schimb am avut în continuare parte de mostre foarte interesante de istorie adevărată.

Turul a continuat cu o vizită la ceea ce a rămas astăzi din Atelierele Grivița (GRIRO), locul masacrului. Acolo am aflat informații importante despre istoria socialistă și post-socialistă a locului, dar din păcate, a fost imposibil să identificăm poziția exactă a atelierelor ocupate de muncitori în 1933, sau măcar locul de unde s-a tras și locul exact al masacrului. În schimb, la ieșire, am văzut, încă o dată, cum funcționează în tranziția post-socialistă istoria adevărată: pe zidul de la GRIRO, într-o crăpătură în ciment, se mai zărește un colț din placa memorială pusă de autoritățile socialiste în amintirea grevei. Întreaga placă a fost acoperită cu ciment:

Foto: Florin Poenaru

După cum se vede, ofițerii istoriei adevărate de după 1989 au ținut să șteargă complet din istorie amintirea protestelor și masacrului.

În sfârșit, la inițiativa istoricului Mihai Burcea, am încheiat turul cu o vizită în cimitirul Sfînta Vineri, pe „aleea comuniștilor”, unde au fost îngropați (sau mutate oasele lor) o serie de militanți comuniști și anti-fasciști din ilegalitate, de la Gheorghe Cristescu Plăpumarul, lider al greviștilor încă din 1918, ajuns dizident socialist anti-regim în anii 1960, până la Leonte Tismăneanu, veteran al războiului civil spaniol. Cvasi-totalitatea mormintelor respective erau fără cruce, cu pietre în care era încrustat simbolul comunist – secera și ciocanul. Însă, cel mai probabil, familiile celor îngropați, în lupta pentru istoria adevărată, au acoperit simbolul respectiv cu cruci, au pus cruci de piatra deasupra pietrelor de mormânt, au șters definitiv secera și ciocanul etc.

Foto: Florin Poenaru

În ansamblu, turul a fost deosebit de interesant și instructiv, în primul rând prin prisma confruntării cu „istoria adevărată”. Discursul anti-comunist rudimentar, promovat agresiv de intelectualii puterii încă din anii ’90, a lăsat urme adânci. Locurile memoriei rezistenței muncitorilor sunt aproape imposibil de identificat, represiunea împotriva mișcărilor de stânga este cvasi-necunoscută, încercările de istorie „obiectivă” sau „detașată” fac eforturi enorme de a se delimita de „comunism” în schimb acomodează fără probleme fascismul, crucile acoperă secera și ciocanul. Cu toate acestea, evenimente precum vizita pe urmele grevei din 1933 au potențialul să se politizeze într-o direcție de stânga sau măcar să deschidă cadrul pentru dezbatere. Deja o serie de istorici, precum Mihai Burcea, Cristina Diac, Ștefan Bosomitu și alții, fac o muncă excepțională de arhivă pentru scoaterea la lumină a istoriilor uitate sau ascunse – de la biografiile ilegaliștilor, la situația politico-economică din interbelic, până la luptele și dizidența internă în cadrul Partidului Comunist. Rămâne să intrăm în dialog cu ei/ele, să ne confruntăm ideile și perspectivele, să încercăm pe cât se poate să depășim bariera istoriei „obiective” și „detașate”.

În acest context, mizele și rolul teatrului politic despre rezistență mi se par foarte importante. Pe de-o parte, provoacă publicul la o altfel de înțelegere și la alte modalități de cunoaștere a mișcărilor de protest, a istoriilor nespuse, uitate sau ascunse, a istoriei represiunii în context local. Apoi, asemeni turului de la Grivița, creează cadrul pentru dezbatere, pentru cunoaștere reciprocă, pentru a pune cap la cap diverse informații disparate, în încercarea de a re-construi memoria rezistenței. În sfârșit, mută mingea de pe terenul „obiectivității” istorice, pe cel al subiectivității inerente, al depășirii „faptelor prezentate obiectiv” în favoarea unor macro-narațiuni complexe care descriu istoria ca proces, în schimbare – până la urmă pe terenul construcției de posibilități. Desigur, cum amintesc Solanas&Getino în manifestul pentru Al Treilea Cinema[2], un film, o carte sau o piesă de teatru nu vor schimba lumea, după cum nu o să o schimbe nici o grevă, un protest sau o ocupare, izolate. Dar articularea unor poziții antagonizante, confrontaționale, care să conteste atât discursul conservator anti-comunist al memoriei oficiale, cât și pretinsa obiectivitate „apolitică”, sunt cu siguranță parte din acest proces de schimbare. De aceea cred că ar trebui să fie parte din programul artistei/ului de stânga militant/ă. A venit momentul să ne luăm la trântă cu istoria adevărată.