Noțiunea relativă de Europa folosită pentru a numi părțile occidentale și de nord ale continentului omonim în timpul secolului al XIX-lea și al XX-lea fusese, până la extinderea din 2004 ce a inclus zece țări din Europa de Est, sinonimă cu Uniunea Europeană. Zonele estice ale continentului au fost redefinite de atunci ca o regiune ale cărei instituții politice, socio-culturale și religioase sunt tot atâtea dovezi ale unei europenități incerte, care însă aspiră către atingerea standardelor economice și juridice occidentale.
La fel, în timpul anilor ’90 și cu un accent crescut în timpul crizei financiare din 2008, economiile datornice ale Europei de sud le-au adus Portugaliei, Italiei și Greciei acronimul denigrator PIGS (eng.: porci), o semnificație aflată în opoziție explicită cu țările BRICS (de la „bricks”=eng., cărămizi, conotate pozitiv) și desemnând implicit acuza unei europenități deficiente. Stereotipurile rasiale generate în acest proces au reactualizat noțiuni familiare din secolul al XVIII-lea despre sudul catolic și feudal, democrații suferinde și loialități de familie și clan ce împiedică funcționarea statului de drept. În același timp, dependențele coloniale și teritoriile extracontinentale aparținând până astăzi statelor membre UE – deși, în mare, creștine datorită colonizării și reprezentate grafic pe hărțile, atlasele și bancnotele oficiale ale UE – sunt cu totul lăsate în afara definiției Europei și a chestiunii europenității.
De la „inima Europei” la Europa epigonică
În contextul atacurilor de pe 11 septembrie din Statele Unite și definirii amenințărilor teroriste ca o „provocare islamică” adresată întregii lumi, occidentalizarea a devenit tot mai mult o chestiune a luării de poziție în ciocnirea civilizațiilor pe care politologul Samuel Huntington a diagnosticat-o drept caracteristică conflictelor globale din viitor. Așadar avem, pe de-o parte, atacurile de pe 11 septembrie definite în mare parte de media nord-americană ca o ciocnire a civilizațiilor între Islam și Occident; de curând, revista Foreign Affairs a publicat o ediție aniversară la 20 de ani de la publicarea în 1993 a articolului lui Huntington, incluzând atât răspunsuri la teza sa principală date de personalități proeminente, cât și retrospective și eulogii1. Pe de altă parte, observăm că susținerea de către Rusia a unei diviziuni între Ucraina de Vest și cea de Est a declanșat o nouă dezbatere asupra validității tezei ciocnirii civilizațiilor atât în media nord-americană și occidentală cât și în cercurile academice, unde viziunea lui Huntington asupra statutului Ucrainei ca o țară „sfâșiată” între valorile civilizaționale occidentale și cele estice este deosebit de populară.
Retorica implicită a unor Europe multiple și inegale, reprodusă în majoritatea hărților mentale despre continent vehiculate azi, nu este, însă, nouă. Datând cel puțin din epoca ascensiunii economice a Europei Occidentale în secolul al XVIII-lea, observația vecinătății Europei de Est cu Asia și moștenirea sa culturală otomană a plasat regiunea într-un imaginar occidental la jumătatea drumului între Est și Vest, dându-i ceea ce Maria Todorova a numit condiția semi-orientalului, semi-civilizatului aflat într-un proces de a „prinde din urmă Vestul”2.
În același spirit, sudul european, a cărui caracteristică fundamentală rămâne Imperiul Spaniol în declin și moștenirea sa maură, a fost gradual definit ca fiind în afara centrului occidental atât din cauza proximității cu Africa de Nord islamică cât și pentru reputația de a fi brutalul colonizator al Lumii Noi, reputație construită ca opusul colonialismului britanic benevolent. Așadar, subdiviziunile ce stau la baza hărții imperiale a multiplelor Europe au servit la desemnarea pozitivă a Europei eroice: Franța, Anglia și Germania. Acestea sunt epitomele a ceea ce Hegel a numit „inima Europei”, devenind astfel singura autoritate capabilă de a impune o definiție universală a modernității și în același timp desfășurându-și proiectele imperiale în restul Europelor sau oricum, prin intermediul acestora. În același timp, în Spania și Portugalia, amintirea puterii pierdute și dominionul limbilor imperiale a indus conștiința unui declin de la acest miez/centru, cu alte cuvinte, producând nostalgia imperială. În schimb, în acea parte a continentului care doar ce a reieșit ca „Europa” din cauza declinului progresiv al Imperiului Otoman, adică Europa de Est și Balcanii, poziția veșnică de periferie în cadrul Europei înseși a produs aspirația la europenitate – echivalată cu modenitatea occidentală – ca atitudine dominantă.
Pe acest fundal, faptul că expansiunea curentă a U.E. are loc sub titlul de „extinderea estică” și că încorporarea țărilor Europei Centrale și de Est în Uniunea Europeană este definită de obicei ca un proces al „europenizării”, arată prevalența înțelegerii Europei ca un set unic de caracteristici, și deci o reducere a Europei la o singură regiune din cadrul său. Discursul „europenizării” aplicat țărilor cu o tradiție culturală și socială deja europeană seculară (de la Polonia la Republica Cehă la Ungaria și România) se conformează acestei logici deosebit de excluzive. Pe de-o parte, ea instrumentalizează din nou un imaginar orientalist pentru a sugera că distanțarea de Orient reprezintă etalonul după care standardele modernității și civilizării sunt măsurate; pe de altă parte, mobilizează complexele de inferioritate pentru a-i servi propriilor proiecte geopolitice.
Pe măsură ce „amenințarea islamică” a înlocuit-o pe cea comunistă în imaginarul hegemonic occidental, Europa de Est a trecut de la statutul de Lume a Doua din punct de vedere politic și economic la unul de Lume a Doua din punct de vedere cultural și, implicit, rasial, rămânând în același timp în cadrul unei Europe epigonice. Fiind considerată (relativ) albă, creștină, și europeană din punct de vedere geografic, dar în același timp înapoiată, tradițională și în mare parte agrară, Europa epigonică își arogă din nou identitatea de ego incomplet al Europei eroice, spre deosebire de Islam, definit și reprezentat ca alteritate și antiteză a Europei eroice. În modelul lui Huntington, trecerea se datorează înlocuirii „Cortinei de Fier” a politicii cu „Cortina de Catifea” a culturii. Ambele diviziuni sunt ireconciliabile, însă trecerea creează în plus o dimensiune patologică a „sfâșierii” unor țări aflate pe una sau ambele tipuri de granițe în trecut sau în prezent. În cazul României, cortina de catifea a culturii, așa cum o trasează Huntington, separă Transilvania, atribuită civilizației creștin-occidentale, de Moldova și Muntenia, atribuite ortodoxiei considerate mai aproape de civilizația islamică decât de cea occidentală.
Diferența colonială și adevăratele granițe ale Europei
Faptul că teoria și practica „extinderii spre est” a Uniunii Europene reinstituie o perspectivă orientalistă devine evident când observăm că, pentru moment, ultimele țări ce au fost admise în U.E. au fost România, Bulgaria și Croația și că printre ultimele care să negocieze accesul au fost Macedonia, Serbia și Muntenegru. În același timp, Turcia, a cărei cerere de aderare e veche de treizeci de ani, a fost în mod constant scoasă în afara negocierilor de aderare și se confruntă azi cu o puternică opoziție din partea Franței și Germaniei, țări care s-au opus și intrării României și Bulgariei în zona Schengen. Astfel, ordinea încorporării noilor țări în U.E. și a acordurilor lor comune pare a urma îndeaproape gradul lor de legătură cu sau suprapunere peste moștenirea otomană, și deci orientală, construită ca opusul europenității dezirabile politic – asociată creștinătății occidentale.
Criteriile conform cărora este evaluată prestația țărilor-candidate din Est denotă o viziune orientalistă: corupția, traficul de persoane (în special sub forma muncii sexuale forțate) și lipsa statului de drept, responsabile atât pentru accesiunea întârziată a României și Bulgariei în timpul celei de-a cincea runde de expansiune cât și pentru amânarea negocierilor cu Croația până în 2010 și acum cu Turcia, sunt acuzații preluate din repertoriul occidental despre despotismul oriental. Ele dominau imaginile despre Orient construite în secolele XVIII și XIX și sunt acum reproduse în relație cu Europa de Est. Desemnându-le drept cele mai importante chestiuni în contextul țărilor aflate sub observație duce nu doar la clasificarea acestor state ca exotice și inferioare, ci leagă problemele lor de un trecut care se presupune că a fost depășit. Retorica oficială are, așadar, tonalități pedagogice.
Retorica accesiunii U.E. folosită în asemenea afirmații este, astfel, aliniată la diferența imperială și la cea colonială3: în timp ce legăturile cu imperiile estice tradiționale sunt un impediment serios pentru acces, dar pot fi, în cele din urmă, negociate (chiar dacă doar în termenii Occidentului), faptul că state membre U.E. au posedat colonii nu numai în trecut, ci unele până în prezent nu figurează nicăieri în discursul accesiunii. Locația geografică a Insulelor Virgine Britanice, Antilelor olandeze sau a departamentelor franceze extracontinentale din Caraibe și America de Sud, mult mai puțin europeană decât locația Turciei, nu a ridicat niciun dubiu cu privire la legitimitatea apartenenței lor la U.E.. Atât timp cât statutul lor colonial rămâne nechestionat, nu e nevoie ca geografia politică a Europei să fie redefinită pentru a admite că granițele occidentale ale U.E. se află, de fapt, în Caraibe și America de Sud (și sunt acolo de zeci de ani).
În schimb, negocierile unor identități culturale și rasiale încadrate în termenii repudierii unui trecut oriental, accentuând contribuția fiecăreia la civilizația europeană și conotând integrarea în UE ca o „întoarcere la Europa” – și deci ca un act de reparație istorică – domină din nou retorica identitară a clasei politice din Europa de Est. Elitele locale s-au referit la tranziția politică și economică a Croației și Sloveniei anilor ‘90 ca o eliberare de „bezna balcanică”. În același timp, promisiunea electorală a re-alăturării instituționale și economice a fost fondată, atât în Croația cât și în Polonia, pe un accent deosebit pus pe rolul secular al acestor țări de a fi „bastionul creștinismului” împotriva amenințării otomane. Acest aspect central al programelor electorale a reafirmat pretențiile apartenenței istorice la Europa Centrală (în locul apartenenței la Europa de Est sau Balcani) și de-a lungul teritoriului fostei Iugoslavii.
Repudierea Orientului din Europele aspiraționale
Un recent act de reparație istorică similară plasează, în schimb, pozițiile Spaniei și Portugaliei ca parte din Europa decadentă. Parlamentele spaniole și portugheze au aprobat de curând o serie de legi ce ar acorda cetățenie evreilor sefarzi exilați în coloniile iberice din Americi sau forțați să se convertească la creștinism în timpul secolului al XVI-lea. Aplicanții trebuie să-și dovedească originea sefardică dar nu sunt obligați să aibă reședința în țară sau să renunțe la o cetățenie pe care o dețin deja. Deși ambele guverne au pus accentul pe măsuri menite să „corecteze un rău istoric” și pe recuperarea „memoriei uitate” a țărilor lor, nici o măsură similară nu a fost luată în favoarea musulmanilor, care au fost expulzați din Spania în aceeași perioadă și din aceleași motive. Renașterea islamofobiei în toată lumea – o abordare în sine rasist-orientalistă – este o explicație plauzibilă pentru reînnoita excluziune a musulmanilor în cadrul matricei europene de diferență imperială și colonială.
Faptul că accentul pus de candidații la europenitate în asemenea negocieri este pe latura religioasă, cultural-rasială sau economică este, ca atare, irelevant. Obiectivul primar în toate cazurile este același: ascensiunea de la o „Europă epigonică” la o „Europă eroică” – ale cărei prototipuri istorice au fost Anglia, Franța și Germania. Ascensiunea este împlinită în aceste cazuri doar prin detașarea de sau chiar negarea moștenirii lor islamice, orientale sau otomane. De accea, în fiecare caz, strategiile delimitării depind de un proces al predării esticității, orientalității și a non-albității către alți proaspăt construiți „ceilalți” din regiune, reproducând astfel în mod caleidoscopic Orientalismul pe plan intern4.
În mod evident, cu cât Europele epigonice pun mai mult accentul pe gradul lor de europenitate, cu atât pun de fapt accentul pe diferența față de Europa eroică și reinstituie harta imperială conform căreia conceptul de „europenitate” corespunde doar unui model occidental european. Astfel, procesele de producere a alterității pe baze rasiste în spații culturale înrudite fac posibilă atât includerea Europei de Est și Sud în identitatea Uniunii Europene în expansiune, cât și excluderea sa.
1Samuel Huntington, „The Clash of Civilizations?”, Foreign Affairs, Vară 1993
2 Maria Todorova, Balcanii și balcanismul, Humanitas, 2000
3 Pentru conceptele de diferență colonială și diferență imperială vezi Walter Mignolo, The Darker Side of Western Modernity: Global Futures, Decolonial Options, Duke University Press, 2011
4 Pentru conceptul de Orientalism intern, vezi Milica Bakić-Hayden, Nesting Orientalisms: The Case of Former Yugoslavia, Slavic Review, Vol. 54, Iarna 1995
de MANUELA BOATCĂ