Redacția MediaLens, 15 ianuarie 2015
GAP mulțumește autorilor pentru permisiunea de a publica gratuit acest text. Originalul se găsește la:
http://www.medialens.org/index.php/alerts/alert-archive/2015/783-charlie-hebdo-and-the-war-for-civilisation.html
În 2003, un expert în securitate i‑a spus regizorului Michael Moore: „În America, numai președintele Bush e mai amenințat decît dumneavoastră”. (Michael Moore, Here Comes Trouble – Stories From My Life, Allen Lane, 2011, p. 4)
Moore a fost atacat cu cuțitul, lovit cu un obiect contondent, urmărit de o persoană înarmată. I s‑a aruncat cafea clocotită în obraz și a fost luat la pumni în plină zi. Atacurile verbale au fost neîntrerupte și au inclus numeroase amenințări cu moartea. În cartea sa, Here Comes Trouble, Moore scrie:
„Nu mai puteam ieși nicăieri fără să mi se întîmple ceva”. (p. 20)
O companie de pază, care a făcut o listă cu peste 440 de amenințări plauzibile la adresa lui Moore, l‑a informat:
„Trebuie să vă spunem că poliția a reținut un bărbat care plănuia să vă arunce casa în aer. Dar acum nu mai sunteți în pericol”. (p. 23)
De ce era Moore o țintă? Publicase cumva caricaturi cu profetul Mahomed?
Buclucul a început în prima săptămînă a războiului din Irak, în 2003, cînd filmul lui, Bowling for Columbine, a cîștigat premiul Oscar pentru cel mai bun documentar. La Academy Awards, pe 23 martie, Moore a spus întregii lumi:
„I‑am invitat cu noi pe scenă și pe ceilalți colegi, autori de documentare nominalizate. Sunt aici, solidari cu mine, pentru că ne place filmul non‑ficțional. Ne place non‑ficțiunea, dar trăim în vremuri pline de ficțiune. Trăim într‑o perioadă în care avem rezultate fictive ale unor alegeri fictive, cîștigate de un președinte fictiv. Trăim într‑o epocă în care cineva ne trimite la război din motive fictive. Nu contează dacă e o ficțiune birocratică sau o alarmă portocalie fictivă: suntem contra acestui război, domnule Bush. Domnule Bush, să vă fie rușine! Rușine! Și să știți că, dacă pînă și Papa, și Dixie Chicks sunt împotriva dumneavoastră, e timpul să plecați de la Casa Albă. Vă mulțumesc”. (p. 5-6)
Pe la jumătatea acestui discurs, povestește Moore, „s‑a dezlănțuid iadul”. Întors acasă de la ceremonie, a găsit trei grămezi de bălegar înalte pînă la brîu pe aleea din fața intrării. În noaptea aceea, Moore s‑a putut convinge de felul în care jurnalismul corporatist din SUA e dispus să ne protejeze dreptul de a jigni:
„… Treceam de pe un canal pe altul și am văzut cum specialist după specialist îmi pune la îndoială sănătatea mentală, îmi critică discursul, și repetă, în mare, cam același lucru: «Nu știu ce l‑a apucat», «N‑o să‑i meargă bine pe‑aici după trăznaia asta», «Cu cine‑și închipuie că va mai face vreodată filme?», «E o adevărată sinucidere profesională!». După o oră, am stins televizorul și am intrat pe Internet – unde am văzut cam același lucru, dar și mai și – din toată America”. (pp. 9-10)
Cam asta e situația cu libertatea de exprimare în Statele Unite ale Americii. Dacă, în noaptea Oscarurilor, Moore l‑ar fi desenat pe președintele Bush mergînd de‑a bușilea în pielea goală, cu fesele îndreptate spre un regizor de film porno, oare ar mai fi încă în viață astăzi?
Război – total, necruțător, civilizat
Cu prilejul atrocităților de la Paris, de la Charlie Hebdo – așa cum nu o făcuseră însă când Michael Moore a fost ținta unor atacuri în toată presa – jurnaliștii au răspuns apărînd cu înflăcărare dreptul de a ofensa. Sau cel puțin așa ar trebui să credem. Intervievatorul de la The Daily Telegraph, Allison Pearson, a scris:
„Cei care au murit ieri au murit pe frontul unui război între civilizații. Îi salut pe acești Martiri ai libertății de exprimare”.
Fostul președinte francez, Nicolas Sarkozy, a fost de acord și a descris atacurile ca „pe un război declarat contra civilizației”. Joan Smith a scris în The Guardian:
„Mi‑e rău și frică. Am scris toată ziua cu lacrimi în ochi. Nu cred că doar eu reacționez așa la masacrul de la Charlie Hebdo, care este un atac contra jurnaliștilor și a libertății de exprimare”.
Roger Cohen de la New York Times a scris pe Twitter:
„Tremur de mînie în urma atacului asupra Charlie Hebdo. Este un atac împotriva lumii libere. Întreaga lume liberă ar trebui să răspundă, fără milă”.
Tendința occidentală de a acționa violent și necruțător este, desigur, unul dintre motivele cheie pentru care teroriștii atacă Occidentul. Glenn Greenwald l-a întrebat pe Cohen:
„Afară de făptașii înșiși, contra cui ar trebui să fie îndreptată această violență și ce formă ar trebui să ia?”.
Sylvain Attal, redactor pentru publicațiile online la postul de televiziune France24, i-a răspuns:
„Reacția trebuie să fie necruțătoare și să respecte legea. Punct!”
Și cu asta, basta cu discuția. Jurnalistul american Geraldo Rivera, moderator la talk‑show‑urile de pe Fox News, a dat un răspuns la fel de aiuritor:
„Extremiștii francezi spun că se înrolează în Jihad și sunt dispuși să‑și dea viața pentru cauză. Ar trebui să le îndeplinim dorința. Fără milă”.
„Întreaga lume liberă”, așadar, ar trebui să recurgă fără ezitare la violență pentru a apăra „civilizația”, un concept pe care unii naivi îl asociază cu ideea de compasiune, cu simțul măsurii și chiar cu îndemnul bizar:
„Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați‑vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc”.
Cohen a răspuns citînd un tweet al lui Anand Giridharadas, de la New York Times:
„Nu, niciodată război al, sau între civilizații. Ci război pentru civilizație contra grupurilor de cealaltă parte a liniei. #CharlieHebdo”.
Reiese că trăim vremuri în care expresia „război pentru civilizație” poate trece și drept altceva decît o stupefiantă contradicție în termeni.
O bună parte din reacția mass‑media a avut acest caracter extrem, dar au existat, din fericire, și excepții. Spre lauda lui, Simon Kelner, fost redactor la The Independent, a publicat un punct de vedere ceva mai nuanțat.
Presa – parte din „mașinăria de război”
În The Times, eternul vestitor al Apocalipsei, David Aaronovitch, a scris:
„Ieri, la Paris, noi, vesticii, am trecut o graniță care nu mai poate fi trecută înapoi. Pentru prima dată de la înfrîngerea fascismului, niște cetățeni au fost masacrați din cauza a ceea ce au desenat, au spus și au publicat ”.
The Guardian a adoptat un punct de vedere similar:
„Atrocitatea de miercuri a fost (…) cel mai sîngeros atac împotriva jurnalismului occidental din vremurile noastre.”
De fapt, în Europa cel puțin, cel mai sîngeros atac asupra jurnalismului din vremurile noastre a avut loc pe 23 aprilie 1999, cînd NATO a bombardat sediul Radioteleviziunii sîrbe de stat, omorînd 16 persoane. Printre victime s‑au aflat un redactor, un director de programe, un cameraman, o machieuză, trei agenți de pază și alți angajați. De asemeni, au fost atacate instalații de radio și electrice din întreaga țară. New York Times depunea mărturie:
„Intrarea în stil spaniol e spulberată de explozii, care păreau să fi țintit acoperișul chiar sub turnul înalt cu numeroasele antene de satelit. Deși turnul și antenele înnegrite au rămas în picioare, camerele de control și studiourile au dispărut pur și simplu”. (Steven Erlanger, Survivors of NATO Attack On Serb TV Headquarters: Luck, Pluck and Resolve, The New York Times, April 24, 1999).
Acest atac, produs desigur dintr‑o îngrozitoare greșeală a civilizației occidentale, va fi depășit, desigur, o graniță ce nu poate fi trecută înapoi. Ei bine, nu: NATO a susținut că postul de televiziune, un „minister al minciunii”, era o țintă legitimă și bombardarea „trebuie privită drept o intensificare a atacurilor noastre”. Un purtător de cuvînt al Pentagonului a adăugat:
„Televiziunea sîrbă face parte din mașinăria de război a lui Milosevic în aceeași măsură ca armata lui. Mass‑media este unul dintre pilonii aparatului de putere al lui Milosevic, pe aceeași treaptă cu înseși forțele de securitate și militare. (Erlanger, op.cit.)
Amnesty International a răspuns :
„Bombardarea Radioteleviziunii sîrbe de stat a fost un atac deliberat asupra unui obiectiv civil și, ca atare, constituie o crimă de război”.
În niciunul dintre comentariile presei corporatiste despre crimele de la Paris nu am găsit vreo mențiune a bombardamentelor NATO asupra Radioteleviziunii sîrbe.
În august 2011, Irina Bokova, Director General al UNESCO, a condamnat bombardamentele NATO asupra unor clădiri ale radioteleviziunii libiene de stat, la 30 iulie, care au ucis trei angajați și au rănit alte 21 de persoane:
„Atacul NATO împotriva Al‑Jamahiriya și instalațiilor sale este regretabil. Presa nu ar trebui să fie vizată în acțiunile militare. În Rezoluția 1738 (2006), Consiliul de Securitate al ONU condamnă actele de violență împotriva jurnaliștilor și a personalului mass‑media în situații de conflict”.
Și de această dată, NATO a confirmat faptul că atentatul fusese deliberat:
„Distrugerea expresă a acestor importante antene de satelit va reduce capacitatea regimului de a oprima civilii, cruțînd totodată infrastructura tehnică de care va fi nevoie după încheierea conflictului”.
În noiembrie 2001, două rachete americane aer‑sol au lovit stația de transmisie prin satelit a Al‑Jazeera TV din Kabul, Afganistan, și au ucis un reporter. Redactorul‑șef Ibrahim Hilal a declarat că al‑Jazeera comunicase autorităților americane localizarea exactă a sediului său în Kabul.
În aprilie 2003, un raid aerian american a bombardat biroul din Bagdad al postului Al‑Jazeera și a ucis un cameraman. În 2005, The Guardian cita Federația Internațională a Jurnaliștilor (FIJ):
„Informații privind faptul că George Bush și Tony Blair au discutat un plan de a bombarda Al‑Jazeera confirmă îngrijorarea că atacul SUA de la Bagdad, pe 8 aprilie [2003], a fost îndreptat în mod deliberat împotriva presei”, a declarat Aidan White, secretarul general al FIJ”.
Potrivit Daily Mirror, Bush îl pusese la curent pe Blair cu intențiile sale:
„[Bush, n.tr] i‑a spus deschis că vrea să bombardeze Al‑Jazeera în Qatar și în alte locuri. Blair i‑a răspuns că asta ar putea fi o problemă. Nu există nicio îndoială asupra intenției lui Bush – și nici o îndoială că Blair nu era de acord”.
La fel, vara trecută, în timpul unui atac fulger în Gaza, Israelul a ucis 17 jurnaliști. O anchetă condusă de Human Rights Watch a ajuns la concluzia că atacurile israeliene asupra jurnaliștilor sunt una dintre numeroasele „încălcări vădite” ale dreptului internațional. Într‑o scrisoare publicată în 2012 de New York Times, locotenent‑colonelul Avital Leibovich, purtătoarea de cuvînt în relația cu presa străină a armatei israeliene (IDF), a scris:
„Acei teroriști cu camere de luat vederi și carnete pentru notițe în mîini nu se deosebesc cu nimic de camarazii lor care trag cu rachete asupra orașelor israeliene și deci nu se pot prevala de drepturile și protecția acordată jurnaliștilor legitimi”.
„Îmi pare rău dacă v‑am jignit cumva”
Aaronovitch a avertizat că, „oricît de îngrozitoare” ar fi, atacurile asupra libertății de exprimare în Occident „au fost, în general, acțiuni neorganizate ale unor indivizi singuratici”, în timp ce atacurile de la Paris par să fi fost organizate. Ce să mai spunem, așadar, despre atacuri letale asupra jurnaliștilor, comise, nu de un grup de fanatici religioși, ci de guverne alese în mod democratic?
În acest context, comentariile presei corporatiste despre masacrul de la Charlie Hebdo sună ca o imensă ironie și ipocrizie. The Telegraph comenta :
„Demonstrațiile de la Paris ne reamintesc măcar că oamenii dispuși la violență sunt nu o minoritate, ci fărîmă din fărîma unei unei minorități. Și poate că asta va constitui și un moment de răscruce. SUA va organiza o conferință la Casa Albă privind combaterea extremismului violent (…)”.
De fapt, cum ne-a lămurit și Daniel Wickham, student la London School of Economics, niște „oameni dispuși la violență” s‑au aflat și printre demonstranți. Altminteri, Casa Albă este un loc cum nu se poate mai nimerit pentru a discuta cu seriozitate problema extremismului violent și a felului în care poate fi stopat.
Un editorial din Guardian observa:
„Cînd bărbați și femei își găsesc moartea pentru ceea ce au scris sau desenat, putem fi numai de o singură parte”.
E corect, dar dacă e să fie și relevant, sprijinul pentru dreptul de a ofensa nu trebuie să se limiteze numai la imaginea absolutizată a unei lumi împărțite în „buni„ și „răi”, „ai noștri„ și „ai lor”. Ca și restul presei, Guardian protestează vehement cînd „cei răi” comit o atrocitate contra „alor noștri”, dar înflăcărarea cu care apără libertatea de exprimare le scade simțitor atunci cînd „ai noștri” bombardează televiziunea sîrbă și libiană sau cînd e vorba de amenințări cu moartea împotriva unor realizatori progresiști de film din SUA. Redacțiile presei coroporatiste din SUA și din Marea Britanie varsă mai puține lacrimi pentru jurnaliștii sîrbi, libieni sau palestinieni.
The Guardian a mai adăugat:
„A șoca implică și riscul de a jigni. Dacă există un drept la libera exprimare, acesta trebuie să includă așadar dreptul de a jigni. Orice societate care ia în serios libertatea trebuie să apere și libera circulație a vorbelor, ba chiar a sentimentelor urîte”.
Acest adevăr a fost pus deîndată la încercare cînd reporterul BBC Tim Willcox a comentat în direct, în cursul unui interviu:
„Dar mulți critici ai politicii Israelului ar putea sugera că și palestinienii îndură enorm de multe suferințe din partea evreilor”.
Această declarație de domeniul evidenței, exprimată la urma-urmei într-un chip mai mult decît ponderat, a provocat firește o avalanșă previzibilă de proteste și de apeluri pentru demiterea lui Willcox. Jurnalistul s-a potolit instantaneu :
„Scuze sincere pentru orice ofensă cauzată de o întrebare prost formulată într‑un interviu în direct de la Paris ieri – a fost cu totul neintenționată”.
Un purtător de cuvînt al BBC i-a mai și pus capac:
„Tim Willcox a cerut scuze pentru ceea ce a recunoscut că era o întrebare prost formulată (…) Nu a avut intenția de a jigni”.
Glenn Greenwald ne spune care este regula dominantă:
„Ca de obicei: libertatea de exprimare e valabilă doar pentru exprimarea unor idei care‑mi convin sau a unor atacuri asupra unor grupuri care nu‑mi plac, dar cînd eu sunt cel vizat, e altceva”.
Chris Hedges notează :
„În Franța, cine neagă Holocaustul sau genocidul armean poate fi condamnat la un an de închisoare și amendă de 60.000 $. În Franța, a‑ți bate joc de Holocaust în felul în care Charlie Hebdo și‑a bătut joc de Islam este delict penal”.
Detaliu subliniat și de recenta arestare a unui cabaretist francez, acuzat că „apără terorismul”.
Ironia scuzelor exprimate de BBC, pe fondul evenimentelor recente, pare să fi trecut neobservată de majoritatea comentatorilor. Cabaretistul radical Frankie Boyle se dovedește o binevenită excepție printr‑un comentariu mai vechi:
„Citesc o apărare a libertății de exprimare într‑o publicație care o dată a cerut să fiu arestat și acuzat de obscenitate pentru o glumă despre Regină”.
Editorialul din Guardian încheie:
„Sărăcia și discriminarea pot crea condiții propice pentru răspîndirea extremismului, iar buclucurile occidentale în străinătate nu fac, desigur, decît să arunce paie pe foc”.
Eufemismul „buclucuri occidentale” este un exemplu limpede pentru felul în care publicații precum The Guardian se ostenesc din greu să menajeze interesele elitei, evitînd descrieri mai precise cum ar fi: „atrocitățile occidentalilor” sau „genocidul comis de Occident”.
Un editorial din Times scria cu privire la ucigașii de la Charlie Hebdo:
„Victimele știau ce riscuri își asumă dacă sfidează strategia jihadistă de cenzură prin teroare. Au acceptat riscurile. Au înțeles că libertatea nu vine gratuit și ar trebui să înțelegem asta și noi, ceilalți” (editorialul Nous sommes Tous Charlie, The Times, 8 ianuarie 2015).
Frumoase vorbe, doar dacă, în 2013 Rupert Murdoch, proprietarul Times n‑ar fi cerut scuze pentru o caricatură dură a lui Gerald Scarfe apărută în ziarul lui. Caricatura, cîtuși de puțin antisemită, descria tratamentul brutal la care israelienii îi supun pe palestinieni. Totuși, Murdoch a scris pe Twitter:
„Deși Gerald Scarfe n-a fost niciodată reprezentativ pentru opinia Sunday Times, trebuie să ne cerem mii de scuze pentru caricatura sa grotescă și jignitoare”.
În reacția la crimele de la Paris, The Times menționat că există „o datorie esențială a clericilor musulmani, care trebuie să adopte un nou rol, mai activ, în combaterea radicalismului enoriașilor lor. O responsabilitate la fel de urgentă le revine și liderilor politici musulmani”.
A avut cumva articolul vreun exemplu pozitiv în minte?
„Un personaj controversat, dar care pare să fi înțeles acest lucru este președintele Egiptului, Abdel Fattah al‑Sisi. Într‑un discurs remarcabil, adresat săptămîna trecută imamilor pentru a marca ziua nașterii lui Mohamed, a pledat pentru o «revoluție religioasă» spre a evita ca lumea islamică să fie «distrusă de propriile noastre mîini »”.
The Times continua:
„Iar dl Al‑Sisi nu este singurul. Najib Razak, premierul Malaeziei, propovăduiește un Islam politic moderat, atît la el în țară, cît și în străinătate” (editorial: Freedom Must Prevail, Times, 9 ianuarie 2015).
Astfel, Sisi, conducător al unei lovituri de stat militare, omul care a comandat masacrul a 1.000 de protestatari civili într‑o singură zi din august 2013, este salutat ca un „propovăduitor al islamului politic moderat”.
Ar fi atît de multe de spus despre cît de puțin angajament investește presa corporatistă în apărarea dreptului nostru de a ofensa. Oricine mai are îndoieli ar trebui să încerce, așa cum am încercat și noi, să discute despre propriile sale încercări nereușite de a îi ofensa pe cei aflați azi la putere. A aduce critici publicațiilor mainstream din această perspectivă înseamnă a te transforma într‑un neica-nimeni asupra căruia confrații își revarsă desconsiderarea. Ca răspuns la întrebările noastre politicoase, doar-și-poate cu totul neagresive, pe Twitter am fost blocați de campioni ai libertății de exprimare precum Alan Rusbridger, redactor-șef la Guardian, Jon Snow de la Channel 4 News, Jeremy Bowen de la BBC, Peter Beaumont de la Observer și Guardian, și de mulți alții.
Chiar și rarii „disidenți de serviciu” care scriu la ziare precum The Guardian resping drept prostească, ba chiar drept jignitoare, sugestia că poate ar trebui totuși să riște să‑și mai și contrarieze șefii și clienții de publicitate. Nu numai că nu există nicio încercare de a apăra dreptul la această libertate, dar însăși sugestia ca ar trebui să fie apărată este etichetată drept o prostie care nu merită discuția.
DE
David Cromwell și David Edwards, ziariști cu experiență și autori ai cîtorva cărți pe teme controversate, au creat MediaLens în 2001 și și‑au asumat, după cum spun, „misiunea de a urmări felul în care «presa corporatistă» face propagandă pentru interesele elitei care domină societatea modernă. Arătăm modul în care știrile și comentariile sunt «filtrate» de interesul pentru profit al publicațiilor, de dependența de clienții de publicitate, de corporațiile sau de milionarii a căror proprietate sunt, și de sursele oficiale de informare.
Controlăm versiunile oferite de presă cu fapte și opinii credibile de la ziariști, oameni de știință și specialiști. (…) Ne invităm cititorii să‑și exprime opinia atît față de noi, cît și față de jurnaliștii din presa de referință, ale căror adrese de e‑mail le oferim în nota de la sfîrșitul textelor noastre. Ne îndemnăm corespondenții să se exprime cu politețe, rațional și respectuos, și dezaprobăm orice insulte și atacuri la persoană”.
www.medialens.org e accesibilă gratuit și se susține exclusiv din donațiile cititorilor săi.
Prezentare și traducere: Vlad A Arghir