Rezumat

În dimineața zilei de 21 noiembrie, coordonatoarele Atelier 35 au primit un telefon din partea conducerii Uniunii Artiștilor Plastici din România prin care au fost informate că va trebui să părăsească spațiul în care își desfășurau activitatea de aproape 3 ani. În Șelari 13 urma să se mute echipa Pavilion. Conducerea UAPR le-a propus coordonatoarelor Atelier 35 să își continue munca în spațiul de la subsolul galeriei Orizont, argumentând că de acolo ar deranja mai puțină lume.

 Între timp, Pavilion și-a retras participarea cu amendamentul „dar nu renunțăm datorită celor care au dramatizat puternic zilele acestea”^[1]. Atelier 35 nu va mai fi evacuat pentru a face loc Pavilion, dar rămâne într-o situație incertă, în care schimbări importante în organizarea sa rămân sub tutelajul UAPR și posibil fără participarea colectivului Atelier 35.

Împreună cu Xandra Popescu și Larisa Crunțeanu am avut o discuție nu doar pentru a clarifica ce înseamnă cele întâmplate, ci și pentru a reflecta asupra unor modele de muncă și producție artistică practicate pe scenele de artă bucureștene.

Ce este Atelier 35?

Veda: Atelier 35 s-a constituit în 1973 cu rolul de a fi o platformă de lucru – de aici denumirea „atelier” – pentru artiștii tineri, emergenți, care la momentul respectiv nu puteau face parte din UAPR. În timp, s-a constituit ca un punct nodal al scenei de artă contemporane, agregând în jurul său moduri de producție artistică experimentale și în căutare de alte dinamici de producție decât cea instituțională și cea de piață. Larisa, Xandra, echipa voastră a preluat Atelierul în 2012. Alături de voi era atunci și Alice Gancevici. Cum v-ați raportat la această istorie?

Xandra: În momentul acesta conducerea UAPR încearcă să sublinieze continuitatea conceptului Atelier 35. Totuși, în istoria sa au existat și întreruperi: 1990-1995 și 2005-2007, iar reactivarea Atelier 35 se datorează în mare parte echipei precedente. Înainte de 2007 în spațiul din Șelari 13 funcționase galeria NIT. Echipa formată din Roxana Patrichi, Alexandru Daniel și Vlad Ionescu și-a propus să reactiveze spiritul Atelier 35 și a început un amplu proiect de cercetare a istoriei Atelier 35. Pe parcurs, din echipă s-au retras Roxana Patrichi și Daniel Alexandru, iar lui Vlad Ionescu i s-a alăturat Silvia Saitoc. În 2012, când ne-am început activitatea în spațiu, noi lucram deja împreună iar direcția noastră a fost dată în primul rând de limbajul comun pe care îl dezvoltasem și de logica colaborării nostre. Urma să expunem seria Casting for a Perfect Gentleman în spațiu, iar în timp ce instalam ni s-a spus că acesta avea să fie ultimul proiect Atelier 35. Echipa de-atunci urma să se retragă și se zvonea că UAPR ar intenționa să transforme spațiul într-un magazin de artă ceramică. Colaborarea noastră era oricum în expansiune și am resimțit-o atunci ca pe un fel de datorie să păstrăm acel spațiu pentru arta autogestionată. În ceea ce privește istoria Atelier 35, ne-am simțit onorate că urma să lucrăm în continuarea simbolică a unei tradiții experimentale, deși privind în urmă, această continuitate pare ceva reconstruit. După o vreme, am redeschis arhiva Atelier 35 moștenită de la echipa precedentă. Ne-a fost destul de greu să ne raportăm la această istorie și să lucrăm pe baza unei arhive concepute după logica unui alt colectiv. Membrii echipei precedente încercau să își încheie conturile cu Atelier 35 și nu mai aveau disponibilitatea să redeschidă această poveste. Formula la care am ajuns a fost cea a cercetării artistice. Am considerat că dincolo de cronologii sau monografii, istoria Atelier 35 ar trebui să devină un prilej pentru înțelegerea prezentului: Cum se manifesta cenzura atunci și cum se manifestă acum? Putem vorbi despre autonomia artei? Ce rol politic poate juca arta contemporană?

Veda: Echipa ce v-a precedat a stabilit o legătură durabilă cu scena de artă alternativă locală, aducând medii noi, experimentale și încurajând proiecte de artă angajate social. Abordarea voastră simt că a continuat mai ales această direcție.

Larisa: Da, Silvia Saitoc a extins mult această direcție în spațiu. Când am preluat coordonarea am vrut să ducem lucrurile astea și mai departe și să destabilizăm ideea de galerie. Ne doream să mutăm accentul pe ideea de spațiu de proiect. Noi ni l-am imaginat ca pe un atelier public. De-a lungul timpului, ni s-a reproșat faptul ca am luat atât de ad literam idea de atelier – ca loc în care se lucrează. Ne-am confruntat în permanență cu definiția de „galerie” și cerința „să fie ceva pe pereți”.

V: Cum ați defini direcția curatorială pe care doreați să o imprimați spațiului?

L: Nu ne-am dorit să fim genul de spațiu care merge „la sigur” cu „producții culturale de succes”. Ne-am propus să ne asumăm riscuri. De când am venit am realizat 34 de evenimente: workshop-uri, expoziții și acțiuni performative. Ni s-a spus adeseori că natura activității nostre îi deranjeză pe artiștii UAPR care au ateliere în clădire, deși comportamentul nostru a fost mereu unul respectuos. Pe de altă parte, am beneficiat într-adevăr de o recepție foarte bună și de sprijinul moral și uneori logistic al celorlalte spații de pe scena alternativă.

V: Știu că pe lângă o viziune asemănătoare, un punct unde cu siguranță există continuitate cu echipa precedentă stă în condițiile materiale în care ați lucrat. O întrebare pertinentă ar fi, atunci, de ce să acceptați această precaritate?

L: Chiar și în aceste condiții am considerat că este necesar ca un astfel de spațiu de proiecte să existe. În raport cu UAPR am funcționat într-un echilibru fragil: noi ne-am asumat faptul că urma să lucrăm fără buget de producție și fără remunerații, în schimb UAPR oferea spațiul și plata utilităților. Au existat desigur și neînțelegeri. La rândul său, acest spațiu fusese oferit Uniunii de către Primărie, iar acesta a fost unul dintre motivele pentru care ne-am confruntat mereu cu presiunea de a produce mereu expoziții noi. Conducerea UAPR invoca ideea că cei de la Primărie ar putea retrage spațiul din circuitul artistic dacă pare că acesta nu este utilizat la potențialul său maxim.

V: Aceste presiuni constante au culminat cu episodul mutării. Cum priviți atât atitudinea UAPR cât și pe cea a Pavilion?

X: Pe noi ne-a dezamăgit în primul rînd modul discreționar în care UAPR a decis mutarea noastră. Considerăm că ar fi trebuit să fim consultate cu cel puțin 6 luni înainte. Părea că nu pot lua în serios ideea că programarea noastră este legată de acest spațiu și de poziționarea sa geografică în Centrul Vechi. Această programare implică angajamente serioase din partea noastră: este vorba despre artiști care și-au planificat din resurse proprii călătorii din Berlin către București sau un grup artiști care au câștigat finanțare din partea Danish Arts Council să lucreze în Șelari 13 în mod colectiv.

L: Credem, de asemnea, că cei de la Pavilion au avut o atitudine lipsită de colegialitate. Pe 11 noiembrie, Gergő Horváth, directorul artistic al Pavilion, m-a sunat și a întrebat când ar putea vizita expoziția „Nu avem ce face cu moștenirea aceasta”. Doamna Liliana Grigore, angajata UAPR era în concediu și i-am spus să vină cu o zi mai târziu. Ulterior am aflat tot de la doamna Grigore că aproximativ în aceași perioadă și în absența noastră, dumnealor au venit să măsoare spațiul și au anunțat-o că ei se vor ocupa de acel loc în perioada următoare.

V: Putem spune că de-a lungul anilor atitudinea UAPR față de Atelier a fost una în general paternalistă? Până la urmă, una din problemele fundamentale pe care le-a dezvăluit acest episod este continua ignorare a echipei Atelier 35 ca partener de dialog și de luare a deciziilor.

X: Conducerea UAPR a avut mereu un ton foarte amabil în interacțiunea cu noi, iar acesta este un lucru de apreciat. Din păcate aceste discuții nu au avut rezultate concrete. Ne-au făcut multe promisiuni că vor îmbunătăți situația Atelier 35, dar niciuna nu s-a materializat. În schimb a existat mereu acest imperativ vis-à-vis de ritmul producției și uneori sugestii insistente pentru programul nostru– să expunem anumiți artiști. Desigur nu este nimic greșit în a face sugestii. Dar problema se punea la modul: „dacă și așa nu e nimic pe pereți, de ce nu faceți o expoziție cu X sau Y care au deja niște lucrări produse?”. Am simțit că nu există înțelegere față direcția pe care am ales-o. În cele din urmă, UAPR nu ne-a consultat sau anunțat asupra intențiilor lor cu privire la mutare – iar apoi au încercat să minimizeze implicarea noastră susținînd că Atelier 35 este un brand care le aparține, iar noi suntem doar coordonatoarele temporare ale acestui spațiu. Subtextul era desigur că suntem dispensabile. Acest imperativ de a accelera mereu ritmul producției este o atitudine simptomatică iar lucrătoarea în câmpul artei devine un fel de prototip al producției capitaliste.

V: Atelier 35 a rămas o structură legată de UAPR. În timp ce cei mai mulți colaboratori și susținători ar defini această legătură în termenii autonomiei, UAPR definește Atelier 35 ca un brand^[2]. Și această viziune pare cu totul coerentă cu ce ați descris mai sus. Brand este până la urmă un obiect ce ajunge să aibă carieră proprie, un semnificant ce desemenează o marfă oarecare. Valoarea mărfii respective este dată de semnificant, iar acesta, o dată creat, generează plus-valoare de-sine-stătăor, independent de contextul ce l-a generat. Această perspectivă lucrativă asupra Atelierului 35, mai potrivită sectorului pieței de artă decât celui independent, nu prea are legătură cu realitatea.

X: Conducerea UAPR a făcut în mai multe rânduri referință la atelier 35 ca „brand al Uniunii”^[3]. Nu știm dacă această alăturare de litere și cifre are însușirile unui brand. De-a lungul timpului, Atelier 35 a însemnat multe lucruri – spațiu de proiecte, cenaclu sau tabără de creație, în multe locuri diferite: Cluj, Iași, Oradea, Timișoara. De altfel, conceptul Atelier 35 este opus unei logici lucrative: el a fost conceput ca spațiu de proiect. În cele din urmă am vrea să ridicăm întrebarea: oare nu aparține Atelier 35 în egală măsură artiștilor?

V: De acord. Și dacă Atelierul aparține celor care lucrează în el, înseamnă că modelul de muncă și modelul de producție artistică propus de Atelier 35 este unul radical diferit de ce consideră Uniunea că ar trebui să fie. Munca poate fi caracterizată prin colaborare, muncă colectivă, sprijin reciproc. Accesul se face atât prin apel liber – cineva propune un proiect – cât și prin alegerea curatorială. Atelierul oferă doar un spațiu și o recuzită necesară instalării. Condițiile materiale precare sunt contrabalansate însă prin deschiderea către o comunitate – ce am putea numi scena de artă alternativă din București – deschidere manifestată atât prin sprijinul producției cât și prin siguranța recepței.

L: Poate că de aici rezultă și situația de față: ciocnirea dintre ceea ce UAPR consideră că ar trebui să fie Atelier 35 și ceea ce a devenit el între timp. Pentru Uniune, Atelier 35 este în primul rând un spațiu de expunere a artei tinere. Numai că ideea de artă tînără pare să fi devenit un slogan, în subtext sinonim cu precaritatea. Iar acest adjectiv înlocuiește necesitatea unei direcții artistice. Atât timp cât sunt tineri, artiștii pot fi puși laolaltă, fără să conteze prea mult natura sau condițiile muncii lor.

V: Modelul de producție artistică al Atelier 35 este unul în mare măsură împărtășit de scena de artă alternativă din București în spații ca Platforma, Salonul de Proiecte sau tranzit.ro: un model cu accentul pe proces, pe proiect și concept și mai puțin pe concretețea rezultatelor. De aici și prezentarea multor producții de artă efemeră – performance, intervenție, atelier, etc.

L: Noi considerăm că acest model reprezintă o fază în care a ajuns arta contemporană, ca urmare a condițiilor de muncă ale lucrătorilor în câmpul artei. Și tocmai de aceea sunt necesare două strategii simultane: încurajarea unor practici artistice care să țină cont în mod critic de condițiile de lucru și îmbunătățirea condițiilor de lucru.

X: Critica instituțională se face încă din anii ‘80 dar din păcate aceasta nu a dus la schimbarea condițiilor de muncă în câmpul artei ci mai degrabă la o cooptare a discursului critic. În momentul acesta este necesar ca lucrătoarele în cîmpul artei să se organizeze și să acționeze politic.

V: Și sunt tocmai condițiile de muncă ale lucrătoarelor și lucrătorilor în artă ce ar trebui să constituie o prioritate pentru UAPR. E interesant și ilustrativ ca în acest context, UAPR să prefere – inițial – mutarea Pavilionului în aceste spații. Pavilionul e cunoscut pentru relațiile profesionale problematice pe care le-a dezvoltat și pentru o etică profesională generală bazată pe abuz și autoritarism^[4]. Întrebarea atunci e: ce fel de etică, ce fel de modele de muncă și producție artistică promovează UAPR?

X: Ne surprinde faptul că UAPR pare să încurajeze organizații care transformă arta într-o marfă de lux. Îmi dau seama că e foarte posibil ca aceasta să fie o chestiue aspirațională: ca piața pentru această marfă de lux să fie neglijabilă și ca aceste organizații să funcționeze în virtutea unui mimetism. Totuși, aceste practici accelerează regimurile de producție și se bazează pe munca invizibilă a voluntarilor. Am crede că în calitatatea sa de structură reprezentativă și sindicală, UAPR ar trebui să prioritizeze drepturile lucrătorilor în câmpul artei.

L: La puțin timp după ce am publicat petiția împotriva evacuării Atelier 35^[5], UAPR a circulat o notă scrisă prin care își preciza poziția^[6]. Mutarea noastră era suținută de argumentul continuității istorice în spațiul galeriei Orizont. În aceeași precizare, UAPR anunța că se află în căutarea unor noi colaborări pentru spațiile pe care le deține.  Ne întrebăm însă care este procedura de atribuire? A existat un open call? Dar în cazul organizației Pavilion? Cum au ajuns membrii acesteia să lucreze într-un spațiu al UAPR și în ce condiții? Cunoscând practicile Pavilion, ar mai fi UAPR de acord să colaboreze cu această organizație?

V: Cu alte cuvinte, putem vorbi de o lipsă de transparență a felului în care se iau deciziile în cadrul UAPR. Totuși, în ciuda acestor probleme, UAPR a avut destul de multe colaborări cu scena alternativă de artă din București în ultimii ani – Atelier 35, Centrul de Introspecție Vizuală, Club Electroputere.

X: Bineînțeles, este de aplaudat această deschidere. N-am vrea să cădem pradă mitului autarhii artistice – al artistei care produce într-un turn de fildeș, ruptă de orice susținere financiară. Orice formă de producție are niște resurse în spate. Iar resursa noastră a fost în parte această structură – moștenitoare a singurei organizații sindicale pentru mediul artistic.

V: Mi se pare clar că avem de-a face cu două modele total diferite de muncă în câmpul artistic. Iar acest episod e expresia foarte clară a tensiunii dintre aceste modele. UAPR pare să prefere o etică a ierarhiei și precarității tacite și un model de producție cu un accent pe vitrină și produs finit, capitalizabil. O etică potrivită „brand-ului” A35. Și această tensiune ne aduce la un alt punct important al acestei discuții. Ce este și ce ar putea fi UAPR?

X: Din punctul nostru de vedere, UAPR este o idee valabilă. Chiar dacă funcționează printr-o dinamică ierarhică, Uniunea are o structură sindicală și se bazează pe ideea solidarității între lucrători în artă. În contextul în care condiția artistei devine din ce în ce mai precară un astfel de model este, considerăm noi, necesar.

V: Dacă ne uităm puțin la istoria UAPR, aceasta a fost înființată, la fel ca celelalte uniuni de creație, ca un instrument privilegiat al controlului producției culturale de către un regim politic autoritar. Însă, la fel ca multe structuri create de statul de atunci auto-definit ca socialist, și această structură purta o ambivalență fundamentală. Fiind în același timp o formă ultrabirocratizată de control, dar și o formă de sindicalizare și protecție a membrilor săi în condiția lor de muncitori. Odată cu schimbarea de paradigmă politică din 1989, uniunile au ocazia să se reformeze și să încerce eliminarea părții autoritare a ambivalenței lor. În ce măsură UAPR reușește asta sau măcar și-o propune e o întrebare foarte pertinentă.

Uniunile de creatie dețin încă resurse imobiliare si organizatorice foarte importante: ateliere, spații de expunere, sau tabere de creatie^[7]. De asemenea ele au beneficiul unei răspândiri în teritoriu. Cum sunt gestionate aceste resurse? Ce anume, cum și pentru cine? Uniunea are la baza principii generoase- dar în acest moment ea pare să se îndepărteze tocmai aceste valori și nerăbdătoare să îmbrățișeze aspectul de strălucire și opulență al artei capitaliste.

Până la urmă, modelul artei ca marfă de lux a unei elite intră în contradicție cu ce ar trebui să susțină o structură de tip sindical în câmpul artei. UAPR ar putea deveni o organizație care în mod formal, „ține spatele” unui discurs critic ce adresează condițiile de muncă și etica producției artistice într-un context în care acest discurs e în pericol de a fi cooptat de sectorul financializat al sistemului artistic.

În încheiere, subscriem la ideile punctate de Spațiul Platforma în declarația sa de susținere a Atelier 35.

Declarația de susținere a Spațiului Platforma, publicată pe 21 noiembrie.

„Atelier 35, rămâi un model de lucru! Te sprijinim dacă vrei să lupți, e a nuștiucâtaoară când istoria se repetă cu spațiile manageriate de instituțiile de stat ale artei și cu oamenii – artiști/te, curatori/oare – care își donează efectiv munca în dorința de a păstra locuri pentru auto-organizare, întotdeauna realizată cu bani de acasă (în condițiile în care cei/cele mai mulți/te dintre noi trăim precar), maxim efort și consum emoțional. Xandra, Larisa, Alice, Silvia, Matei, Vlad, pentru a numi doar câteva din persoanele implicate de când spațiul din Șelari 13 și-a luat numele (simbolic istoric de Atelier 35), Simona (și restul echipei de la Nit înainte acum mulți ani), Uniunea a uitat că înainte de 89 Atelier 35 avea cel puțin pe alocuri intenția auto-organizării, a supraviețuirii împreună. Ce pattern trist… Eforturile nu ne sunt apreciate, suntem super dacă donăm muncă și suntem copiii cuminți, dar nimeni nu se întreabă DE UNDE sunt activate resursele astea. Ele sunt activate de comunitate, de oamenii din jurul nostru cu care toți/toate lucrăm. Respect! E vital să înțelegeți, UAP, MNAC, UNAB, că oamenii ăștia care lucrează așa ca proștii/proastele pentru a se auto-organiza o fac în disperare de cauză, ca ultimă, singură formă de supraviețuire în arta asta contemporană. NOI vă formăm. Pentru că NOI existăm voi existați, ar trebui să fiți formule instituționale DE SPRIJIN nu de piedică. Mentalitățile corporatismului de stat – în care dacă superi chiar și un pic uite ușa! că așteaptă la ea 100 să îți ia locul – nu ar trebui să își aibă locul. Dacă puteți ajuta, ajutați. Dacă nu, UAP, respectați munca donată măcar cât să vă dați seama că trimițând la plimbare Atelier 35 trimiteți la plimbare o bună parte din comunitatea artistică independentă din București.”