Interviu cu Adrian Schiop

Adrian Schiop (n. 1973, Porumbacu de Jos, județul Sibiu) a absolvit Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației în cadrul Universității „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca și a urmat studii de masterat în lingvistică la Facultatea de Litere a aceleiași universități. În 2013, a încheiat un doctorat pe tema manelelor la Școala Națională de Studii Poltice și Administrative din București. A lucrat ca profesor de limba și literatura română (1997-2001, Liceul Industrial Tehnofrig din Cluj-Napoca), zugrav (2002, Paintech LTD din Auckland, Noua Zeelandă) și jurnalist (2004-2010, Evenimentul zilei, România liberă).  A debutat în revista Fracturi (2002) și a publicat trei romane: pe bune/pe invers (Polirom, 2004), Zero grade Kelvin (Polirom, 2009) și Soldații. Poveste din Ferentari (Polirom, 2013). Este colaborator al platformei Criticatac.

 În legătură cu formarea sa, Adrian Schiop consideră că trecerea de la un sistem la altul a avut un impact fundamental asupra literaturii sale:  „Am traversat conștient trei sisteme: socialismul agonic al lui Ceaușescu, „anarhismul” anilor ’90, neoliberalismul mai așezat de după integrarea în UE. Literatura mea e o psihoterapie prin care încerc să înțeleg ce s-a întâmplat cu mine în anii ăia demenți; tranziția e umbra mea freudiană.”

Despre ce ți-ai propus să vorbești în romanul „Soldații”, care-a fost drive-ul tău?

Să-mi lămuresc perioada petrecută în Ferentari cumva, să spun chestii pe care nu le-a zis nimeni și să dau o descriere a societății. Am stat în Ferentari, aveam senzația că nu știu cât am înțeles din asta și mi se părea păcat să las experiența aia nevalorificată, sau valorificată doar într-o lucrare de doctorat. Mie genul ăsta de discurs științific nu mi se potrivește, îmi vine mult mai greu să-l fac. Acolo tre’ să te gândești pe ce te bazezi, nu poți specula foarte mult. Și aveam idei pe care științific nu le puteam argumenta până la capăt, dar senzația mea era că așa stau lucrurile. Voiam să valorific genul ăsta de chestii, plus că tema mea era maneaua și aveam o grămadă de observații care n-aveau legătură cu maneaua și nu le puteam fructifica. Prin forța lucrurilor am intrat în contact cu alte chestii – ce fac bagabonții, care-s relațiile între ei, cum se raportează la străini, la oamenii din afara cartierului.

Deci n-a fost în primul rând povestea de dragoste?

Ba da, ba da, a fost povestea de dragoste. Și mi se părea că e tare subiectul, că merită scris. Nu s-a atins genul ăsta de… Bine, Aldulescu mai atinge genul ăsta de marginalitate, de devianță, dar la Aldulescu mi se pare că-i mai multă ficțiune, omu-i clar că are legătură cu mediile astea lumpene, dar le mai și fabulează. Am vrut să vin cu o perspectivă de la firul ierbii. Și să dau o descriere societății în ansamblul ei. M-a mâncat chestia asta, dincolo de Ferentari, cumva să arăți că oamenii ăia nu-s așa de diferiți, că întreaga societate românească e parvenită. Nu numai ei au chestia asta – să facă bani –  să facă bani, întreaga societate românească e la vârsta asta – a goanei după bani. Cum e și chestia asta cu lăudatul, că se laudă, de fapt toți românii sunt la ora asta mai show-off și mai lăudăroși și pe consum ostentativ și pe etalare, numai că în forme diferite cumva, să zic mai ipocrite. Adică în restul societății, în clasa de mijloc, acolo-i încă barometrul, acolo lucrurile sunt date mult mai subtil – oamenii se laudă încât să nu pară că se laudă.

E mult sex în roman, a fost important pentru tine să vorbești despre sexualitate sau asta a venit pe parcurs?

Cred că așa s-au legat lucrurile. Eu nu pot să scriu după plan. Când scriu, scriu, nu-mi dau seama. Îmi dau seama, să zicem, pe două secvențe ce se întâmplă mai departe, dar n-am un plan. Merg lucrurile unde vor, pur și simplu. Și-așa au mers și în direcția aia, a sexului, dar nu am vrut neapărat să demonstrez ceva cu chestia aia. Sau probabil oi fi vrut, dar trebuie să mă gândesc ce. Mi se părea și subversivă chestia asta, că tipul nu e chiar gay la început, că ajunge la o relație cu o femeie fiind gay – asta mi se părea subversiv, asta trebuia atinsă. Mișcarea e inversă, adică sunt gay reprimați care ajung să-și descopere sexualitatea și renunță la… [femei], iar la mine personajul inițial e gay și are o aventură cu o femeie. Apărea și ideea asta cumva, în subtext, că poți să te joci cu orientarea ta sexuală și asta mi se părea subversiv. Am vorbit la început despre asta și pe urmă am detaliat pe parcurs. Mi se pare că în romanele gay, scriitorii gay, în special, au o problemă în a asuma faptul că-s „fetițe”, că-s pasivi. Am zis că fac un roman în care ăsta e practic pasiv – personajul, mai ales asumat așa, e „fetița” unui pușcăriaș. Chestia asta e cumva pudică, în sensul în care chiar în comunitatea gay e o mică problemă cu chestia asta – a asuma. Discursul oficial în gay culture e că versatilitate, că… dar lucrurile nu stau întotdeauna chiar așa. Unii sunt „fetițe” mai mult, alții „activi”, ș-am zis hai să devoalăm cumva chestia asta – nu, frate, personajul meu e „fetiță”, îi place s-o ia. Am vrut s-o dau hard-core pe chestia asta, pur și simplu, pe sex anal, pe o distribuție destul de marcată a rolurilor – unul o dă și altul o ia, fără complicații și versatilități și mai știu eu ce chestii din astea – ideologic corecte, ideologic OK.

Sună ca o reacție anti-macho. Simți presiunea asta ca bărbat gay – să fii masculin, să fii macho?

Da, da, cumva e… Știi ce e? Există un soi de complex al masculinității în mediile gay. Asta e. În primul rând, cum te vede societatea, că te vede ca un fel de femeie deghizată, în al doilea rând, tu, ca imagine, poate te identifici mai ușor cu femeile, bine, și fără să faci drag-queen și nu știu ce, toate chestiile astea îți crează o chestie din asta de  „domn’e, tre’ să fiu macho, tre’ să fiu bărbat, ce dracu’? ce dacă mă fut cu alți băieți? ce, eu nu pot fi bărbat? nu-s bărbat întreg dacă mă fut cu băieți?”. E un soi de complex masculin în cultura asta și inclusiv în interior, adică dacă ești prea efeminat, îți găsești mai greu un partener, asta e, decât dacă ești mai macho. Ș-atunci foarte mulți joacă cartea asta macho, mai ales după o anumită vârstă. Cât ești tânăr, ești frumos, poți fii mai girlish, așa, da’ după o anumită vârstă nu mai merge, pentru că te uzezi fizic. Și e o lume în care contează foarte mult aparența asta fizică, cum arăți. E mai dur, mi se pare că contează mai mult decât în lumea hetero, unde vorba aia, lumea se-nsoară, face copii și nu mai contează, pot să facă burtă, pot să… Când n-ai familie, n-ai nimic, tot timpul trebuie să fii fit și să arăți tânăr. Dacă începi să nu mai ai succes, încerci să compensezi jucând pe cartea macho, încercând să fii – să-ți accentuezi chestiile macho. Dar dincolo de asta, repet, e un soi de complex de masculinitate pe care-l am și eu, și cred că îl au mai mulți în lumea asta. Și-am încercat, pizda mă-sii – asta e, hai să înfrâng complexul ăsta – să zic că personajul meu e pasiv în roman.

În ce măsură te identifici cu personajul „Adi” din roman?

E o versiune romanțată a mea, na.

Ești de acord până la capăt cu el, cu tot ce face el?

Nu. Nu cred. E mai porc, am senzația sau îmi place să cred că e mai porc decât mine.

Care e poziția personajului tău față de femei?

Da, are o problemă cu femeile. În primul rând, personajul iese dintr-o relație cu o femeie și nu s-a putut simți bine în relația respectivă și cumva rămâne cu niște resentimente subconștiente față de povestea aia. Își dă seama că chestia aia de feminitate îi e repulsivă. Lui îi plac băieții-băieți, nu băieții ca `fetiță”, băieții cât mai masculini. În rest, nu știu, că e misogin? Da, e misogin. Nu știu, poate tot din complexul ăla de masculinitate, că dacă îți accentuezi misoginismul, cumva asta parcă e o trăsătură a bărbaților `adevărați”. E ca imigranții care, asta văzusem în Noua Zeelandă… neozeelandezii aveau o problemă cu asiaticii care imigrau, nu-i suportau, și românii care erau veniți de-o lună sau două începeau să aibe cuvinte mult mai nasoale despre asiatici decât înșiși neozeelandezii. Asta fără să le și creadă neapărat. Păreau că îi urăsc mult mai mult. De ce? Pentru că asta îi făcea să se simtă, fiind abia ajunși, mai „neozeelandezi.” Cred că și la personajul meu misoginismul e tot așa. Copiază un comportament al „adevăraților bărbați” și îl accentuează, pentru că asta îl face să se identifice cumva cu instanța asta de bărbat „adevărat.”

Personajul tău e atras de bărbații puternici, macho, forțoși. De unde crezi că vine asta?

Dacă îți plac băieții, vrei să fie băieți ca băieți, nu știu. Altfel, dacă personajul ar fi bisexual, ar avea poate și deschiderea spre androginie, dar e un fals bisexual personajul meu.

Tu personal crezi in binaritatea asta masculin-feminin sau vorbim aici de niște constructe sociale?

Cred că da. Am trecut și eu prin queer theories, am mai citit câte ceva și m-am jucat cu chestiile ăstea – că genurile trebuie subvertite, că de fapt nu au consistență, am stat în zona asta. Mi-ar plăcea să cred că sunt constructe sociale, dar sufletul îmi spune altceva, înțelegi? Adică îmi place ca bărbații să fie bărbați și femeile nu mă interesează cum sunt. Ai văzut că și personajul meu preferă machismul ăla de Ferentari. Androginia heterosexualilor din centru nu-i place. Sufletește el e atras de masculinitate, de lumea aia în care bărbații sunt, nu știu, bărbați și femeile sunt femei… nu știu. Bărbații îs forțoși, îs agresivi, au toate stereotipurile culturale asociate cumva – îl atrage chestia aia. În centru, unde diferențele de gen îs subvertite, se plictisește. Îl lasă rece.

Care e poziția personajului tău față de bărbații gay?

Uite, s-a iscat un scandal că naratorul meu e homofob. Am zis, frate, am dat-o prea hard. Într-un fel, poate să și șochez. M-am gândit „frate, ce bine era dacă zicea că homosexualii sunt surorile lui” – bărbații gay. În sensul că OK, sunt în aceeași situație, dar nu poate avea atracție pentru ei, nu-i poate crede ca bărbați, înțelegi, și să se raporteze la ei ca surori. Așa ar fi fost cel mai bine să fi făcut, da’ n-am făcut așa. Am psihologizat toata chestia asta într-un sens, am încercat să argumentez toată homofobia lui, ceea ce-i greșit. Cred că aici am greșit cumva. Am fost cocalar la faza asta, că am accentuat-o.  Am avut niște intervenții încât să las să se înțeleagă că are o repulsie, că nu poate să se simtă bine, așa cum are repulsie față de femei și feminitate, are repulsie și față de gay și nu le poate crede masculinitatea.

Păi și cum răspunzi la acuzațiile de homofobie?

E internalizată, e homofobie internalizată. Acum, dacă te naști, mai ales în oraș, într-o familie middle class, cumva lumea e mai tolerantă la homosexualitate și n-ajungi să te urăști așa. Eu am traversat o perioadă destul de dură, asta a fost. Ce era în anii ’90, vai de capul meu… oamenii își urlau pe față homofobia. Și în media, homosexualul era „infractorul român”, era o gazetă care prezenta tot felul de dubioșenii, era presă inventată. Era criminalizată atunci homosexualitatea, era o chestie foarte freak, foarte perversă. Gay-ii erau priviți ca niște lipitori care ți se lipesc de pulă. Totuși, nu mai suntem acolo. Acum, cât de cât îs un pic mai măsurați, atuncea își urlau homofobia pe față. Plus că am stat până la 25-26 de ani în „closet”, am fost ascuns, na, și lumea mă lua cumva mai de hetero și  își spunea toată chestia aia, toată ura. Și ajungi să te idenfici cu opinii homofobe fără să-ți dai seama, dar cred că e, na, un soi de ură de sine.

Ai fost acuzat și de exotizare, de fetișizare rasistă. Cum răspunzi la asta?

N-am vrut să exotizez. Am stat patru ani acolo. Știi cum e, aicea chiar e enervant, în sensul că, pula mea, du-te tu acolo, stai tu patru ani acolo și pe urmă dă lecții. Asta într-adevăr mă enervează. Când vine cineva care stă în centru, care merge doar la chefuri de centru și care eventual se duce la niște chestii de voluntariat, unde schimbă trei cuvinte și pe urmă îmi dă lecții de exotizare și de rasism, când nu are un contact real cu chestia aia.

Limbajul din carte, de cartier, pe care-l folosește personajul „Adi”, e un limbaj pe care chiar ți l-ai apropriat, chiar ți-a intrat în exprimare?

Până la un punct, da. Și cred că, ca scriitor, ai histrionismul ăsta, de a te identifica cu diverse registre stilistice și de a le putea contraface.

Sunt foarte puțin vizibile femeile din Ferentari în carte și e foarte puțin vizibilă condiția lor.

Asta-i problema, că e o lume foarte segregată pe gen. E un bias inevitabil ăsta, că nu ai acces la femei. Femeile socializează între ele, bărbații între ei și nu ai acces. Am mai avut acces, să zic, printr-o colegă a mea, Elena Radu, care-mi mai povestea, la palierul ăsta feminin, ce să zic, de la administratoarea blocului, de la fosta mea gazdă, dar foarte limitat accesul. Dar, într-un sens, îmi plăcea lumea asta segregată, mult mai masculină, dură, așa. Deși îmi vine greu să vorbesc cu oameni din ăștia foarte prinși cu chestii de familie, că io-s burlac, și ei cu preocupările alea specifice și foarte hetero. E greu, că-s foarte prinși în chestiile lor. E și plăcut, că-ți place că e macho, așa, fizic ai atracție, dar la nivel de comunicare e greu să vorbești. Că ei vorbesc  „mamă, ce bună-i pizda aia, mamă ce-aș fute-o p-aia!”, și ce să zici, eu pot doar să zic „da, mă… e bună.” Ei discută despre familie și îs discuții care, într-un sens, mă plictisesc. Și alea despre „ce bună-i pizda aia, ce i-aș trage-o”, și alea despre „ce mai face copilu, ce nu știu ce” mă plictisesc, adică nu fac parte din orizontul meu existențial. Nu poți trăi într-o lume așa, nu poți, frate. E mai mult o proiecție imaginară și deziderativă decât ceva ce ai putea pune în practică. Oricât îi critici pe ăia din centru, de fapt tot la ei ajungi, tot cu ei porți discuțiile pe bune. Cu oamenii din Ferentari nu poți discuta că se poate și fără familie, că poți să ai o viață în afara orizontului familiei. Nu, acolo familia-i dat. Faci familie, ești cineva. Nu faci familie, ești zero! Poți să ai banii de pe lume. Nu poți să chestionezi toate astea, valorile astea.

Și atunci ce te atrăgea de fapt era la nivel fizic?

Și fizic, și ca ipoteză de viață, nu știu cum să zic. În definitiv, poți să nu te simți bine nici între ăia de centru, pentru că ș-acolo îți lipsește ceva, te duci în Ferentari, ș-acolo îți lipsește ceva. Asta-i condiția noastră umană, nu ne simțim bine, un disconfort existențial întotdeauna există, cred. Ai visat o viață întreagă s-ajungi undeva, ai ajuns acolo și tot lipsește ceva, tot nu te simți bine. Lucrurile astea sunt mișto doar în cap, când visezi la ele. În lumea reală e disconfort de multe ori.

Crezi în afirmația „clasa bate rasa”?

Asta cred. Clasa bate rasa. Ești sărac… e cel mai rău, e cel mai rău lucru ever să fii sărac, ești cel mai disprețuit. Că ești român, că ești rom, nu contează, ești cel mai disprețuit. Asta e, ești boschetar, ești sărac, ești pielea pulii.

Dar stigma pe orientare sexuală bate stigma pe sărăcie?

Depinde unde te situezi. Acolo, în Ferentari, e de rău să-ți placă băieții. E rău, nu e ca în centru, e de rău. Acolo e mai greu să fii gay decât să fii sărac. În momentul în care îi aud pe ăștia că se plâng, oameni de centru că se plâng de discriminare, mi se pare că-s glume, pentru că știu ce înseamnă acolo. Nu există, acolo sau te însori și faci copii, sau dispari, nu merge „să faci pe gay-ul” acolo. Nu există toleranță. Te muți. Și majoritatea asta fac, se mută. Că se fac frizeri sau nu știu, pleacă de acolo. Dacă o fac.

Să înțeleg că tocmai machismul și masculinitatea exacerbată a acestei lumi (de care ești atras) o fac să fie foarte opresivă față de sexualitate?

Da, e ca fructul oprit. Îți place pentru că e fructul oprit, îți place pentru că ei te resping și pentru că n-ai acces, nu poți avea. Dacă încerci să fii tu, nu ai ce căuta acolo. Poate dac-ar fi super toleranți la chestiile astea, n-ar mai prezenta aceași atracție, dar așa, când n-ai ce căuta acolo, e ca fructul oprit. E și asta.

Ce părere ai despre activismul LGBT?

Nu mă interesează cât ar trebui să mă intereseze. Mă deranjează că n-au înțelegere pentru săraci, adică asociază sărăcia cu necivilizația. N-au toleranță față de cocalari, sărăcime, se consideră foarte civilizați așa și e un soi de nazism civilizator, mai vizibil la comunitatea gay.

Crezi că există niște probleme la nivel discursiv în activismul LGBT din Occident?

Că nu se recunosc problemele, ca și la activismul rom – la activismul rom mai puțin, mă rog, la activismul gay mai mult – e prea mult „de vitrină.” Nu se recunosc problemele comunității: că pasivii sunt ușor discriminați în interiorul comunității, că e fascismul corpului – arăți bine, n-arăți bine, ești gras, ești pa – un soi de fascism din ăsta pe fit, nu se recunoaște că există un nazism din ăsta civilizator, ei se consideră mai civilizați decât restul și au un dispreț ascuns față de săraci și cocalari, cum ar veni, le cam pute România. Bine, au și motive într-un fel, că nu e o țară foarte tolerantă România, cunoaștem. Adică rămâi cu niște traume, probabil. Până la urmă, eu am fost un norocos. Am fost un norocos în sensul că întotdeauna am avut prieteni, am avut oameni care m-au plăcut. Dar alții n-au fost în situația mea. M-am născut într-o familie care m-a luat așa cum am fost, din clasa de mijloc. M-au acceptat finalmente, nu au clacat când le-am zis. Nu le-a convenit, da’ asta e, ce să-ți fac! Deși mult timp m-am considerat un autist și-un sociopat, de fapt nu, întotdeauna am avut prieteni. Alții poate au fost într-un oraș din ăsta, căcăcios, de provincie, au făcut o facultate, la fel – într-un oraș căcăcios de provincie au fost foarte izolati, și când au ajuns la comunitatea gay, au descoperit în sfârșit o lume care-i acceptă și îi înglobează. Și au ajuns să urască foarte mult chestia aia din spate. De asta zic, că fascismul ăsta civilizator are niște circumstanțe atenuante, niște scuze. De acolo vine, din zona aia. Cu cât, în termenii lor, o zonă e mai „necivilizată”, cu atât  e mai homofobă mai evident. Trebuie să  recunoaștem, cu cât te duci mai jos în societate, spre zonele mai sărace și mai needucate, cu atât homofobia e mai mare. Asta e, nu se poate contesta.

Care e poziția ta față de Pride?

Nu prea mă atinge. Cred că e important, dar mă duc așa, fără tragere de inimă. De când am venit în București, am fost la vreo patru Pride-uri, dar… nu știu.

Cum ar arăta un Pride care să te reprezinte?

Fără pază, confruntare deschisă prin zone mai dubioase, nu în centru. Dacă te ține…

Crezi că s-ar alătura și persoane din „zonele dubioase” de care vorbești la paradă?

Depinde… ar însemna un proces de conștientizare: să vadă treaba asta ca pe un lucru normal, nu ca pe niște chestii deviante, să nu mai fie așa centrați pe valori ale familiei, copii, nevastă.

Care e poziția personajului Adi din roman față de „stânga românească”?  Am observat că aruncă tot felul de înțepături.

Da, da, multe sunt aruncate la provocare. Are o problemă cu stânga asta victimizantă, care se victimizează, stânga nouă care merge pe discriminare. El cred că e conservator pe zona asta de stânga nouă și mai progresist pe zona aia de stânga veche sindicală, da nu apare explicit. E pe empatie cu săracii în definitiv, pe reducerea diferențelor de venit și pe faptul că se tot deplânge lipsa solidarității, ori neîncrederea e problema societății românești. Asta cred că la trei pagini apare, ideea asta cu neîncrederea. Nu zice „solidarizare”, pentru că dacă ar fi zis, ar fi părut prea de stânga, ori n-am vrut să fac chestii explicite, că asta enervează întotdeauna. Și-atunci el arată criza, indică criza, dar nu și soluția. O arată prin personajul Tudor, care o spune cumva explicit, că problema e individualismul orb al retragerii în viața aia, clivajul enorm dintre clase și inexistența unui proiect de solidarizare socială. Dar e singurul care o spune, nu merge mai mult, e literatură. Nu poți s-o dai explicit, e roman, e literatură și enervează să vezi discursuri – ce crede ăla despre viață și lume, cum vede el salvarea societății.

Dar îți asumi cu romanul „Soldații” o poziție de stânga?

Mai degraba anarhistă. Ca intenție e anarhistă. Dar anarhismul e un proiect politic-estetic, nu cred că poate funcționa. În termeni reali, cred că sunt mai degrabă social-democrat, dar ca mit personal sunt anarhist;  îmi place, dar din păcate știu că nu funcționează și că e nevoie și de supraveghere și de toate chestiile astea tâmpite. Cred în redistribuție, în impozit progresiv, într-un proiect din ăsta de solidarizare peste clase, în care bogații înțeleg că trebuie să dea, în politici gestionate de stat de inserție a migranților, nu ca în Statele Unite, lăsate la îndemâna fundațiilor private și ONG-urilor, cu venit garantat pentru imigranți – în chestii din astea, făcute de stat și subvenționte de stat.

ONG-ismul american pe baze liberale mi se pare o prostie, uită-te la ghetourile din America cum au ajuns. E clar că ăia au o problemă și genul ăsta de intervenție trebuie făcută prin stat. Doar ONG-urile să dea fonduri, să intervină, nu se poate. Dă-le un venit oamenilor ălora și dacă nu-și găsesc de lucru, că vezi că nu au nicio șansă să se angajeze, poate au măcar copiii lor. Dă-le acces la educație ca lumea! Dă-le joburi fictive, dar dă-le! Cum sunt în România astea de bodygarzi, sunt joburi pur fictive, dar trebuie să le dai ceva. Se duce omul opt ore la serviciu, nu face nimic, adică statul s-ar putea dispensa de el, dar cel puțin aduce un venit acasă, copiii lui merg la școală, nu? Nu stă pur și simplu în ghetou și vine un ONG – un ONG ce să facă, nu poate să-i dea de lucru.

Interviu realizat de ALICE MONICA MARINESCU