de Ionuț Sociu
9 Septembrie. Ora 2.30 a.m. Pedalez în drum spre casă și zâmbesc tâmp. Bulevardul Ștefan cel Mare e pustiu, dar încă aud vuietul străzii în urechi. Mă opresc la semafor la Dimitrov. În dreptul unui chioşc, un tip strigă către un taximetrist care mănâncă un kebab rezemat pe capotă: „Mulţi ai dracului au fost!” Se face verde, intru pe şoseaua Pantelimon şi simt cum mâna dreaptă încă îmi zvâcneşte. Sunt în sevraj: îmi lipseşte sticla de plastic.
M-am întors în România în urmă cu un an. Am fost plecat între 2010 și 2012, timp în care, trebuie să recunosc, n-am tânjit prea mult după casă. În momentul în care au izbucnit protestele din ianuarie-februarie 2012, mă aflam într-un campus universitar din Berlin acoperit de zăpadă, citeam The New Yorker și Foucault, mergeam la saună, beam ceai verde cu iasomie și mâncam avocado în fiecare dimineață. Și mi se rupea în paișpe de România. Trăiam într-o bulă academică, ceea ce nu era neapărat rău. Doar că era altceva decât ce trăiesc acum. Într-o seară de ianuarie (în 2012), am ieșit în oraș să mă întâlnesc cu niște prieteni. M-am urcat în U-Bahn și după ce am trecut de Senefelder Platz, am observat pe ecranul monitorului din metrou o imagine care m-a izbit brusc: Piața Universității din București plină de protestari și jandarmi. Scene cu foc, bătaie și sânge. Am rămas nemișcat în fața monitorului timp de câteva minute. Bula începea să se spargă.
Șase luni mai târziu mă întorceam în România. Aș fi ipocrit să spun că protestele din ianuarie au determinat întoarcerea, dar nici n-aș putea să neg că acele evenimente nu mi-au stârnit curiozitatea și că nu m-au smuls puțin din inerție. M-am întors în cel mai prost moment posibil: cu două zile înainte de referendumul pentru demiterea președintelui, într-un București canicular și în care toată lumea se certa. Despre protestele din iarnă nimeni nu mai avea chef să vorbească. Sau atunci când se întâmpla asta, aveai senzația că ai de-a face cu un grup de liceeni care vorbesc nostalgic despre o tabără de gimnaziu petrecută la Năvodari (pe vremea când ungeau clanțele de la uși cu pastă de dinți). Amintiri dintr-o epocă îndepărtată.
Cu toate astea, simţeam că ceva s-a schimbat.
Început marș 8 septembrie. Credits: Cristian Vasile
În primele săptămâni (și chiar luni), eram întrebat la tot pasul aproape cu reproș de ce m-am întors în România. În astfel de situații, e foarte greu să ai un dialog cu niște oameni care idealizează Occidentul atât de mult încât văd întoarcerea ca pe un regres. Unul dintre primele locuri în care am fost în acea perioadă a fost Roșia Montană cu ocazia FânFest-ului. Am ajuns noaptea târziu în curtea lui Eugen David, iar a doua zi dimineață, mi-am băut cafeaua în fața cortului, privind munții și cerul senin de deasupra. Nu am trăit nicio revelație și nici n-am levitat deasupra corturilor. Era pur și simplu o stare de bine. Și de normalitate, cum era de fapt tot ce se întampla acolo. La Roșia am avut șansa să mai prind câte ceva din rămășițele protestelor din iarnă. Am discutat cu cei care fuseseră în Piața Universității și care acum vorbeau despre acea perioadă pe un ton mai detașat și fără să mitologizeze prea mult faptele. Tot acolo am întâlnit pe unii care, ca și mine, abia se întorseseră din străinătate. O fată care trăia în Germania și care emigrase împreună cu familia cu mult timp în urmă, revenise temporar în țară după protestele din iarnă. “Eram curioasă”, mi-a spus ea. „Normal că m-am întors, e un moment bun, România se transformă acum și se vor schimba multe lucruri în următorii ani. Ar fi o mare pierdere să nu fim aici în tot timpul ăsta.”
În urmă cu câteva zile, aflându-mă la Cluj, am participat la protestele pentru Roșia Montană. Stând de vorbă cu cei din jur, am ajuns să aflu că doar în grupul meu se aflau trei sau patru oameni care fuseseră plecați la studii în străinătate. Unul dintre ei mi-a mărturisit următorul lucru: „Am fost plecat timp de 6 ani. Când m-am întors în vara trecută, am fost într-o scurtă vizită împreună cu părinții la Roșia Montană. Și am fost surprins. Atmosfera era extraordinară, asta nu mai era România din care plecasem.” Un altul, reîntors și el după 7-8 ani de absență, mi-a spus: “n-am simțit niciodată că am plecat, deci e firesc să mă aflu aici”.
N-am nevoie de statistici ca să-mi dau seama că printre miile de protestari din aceste ultimele zile sunt și alții ca ei, oameni care au plecat să studieze sau să muncească în alte ţări. Nu trebuie eroizați în nici un fel, la fel cum nici cei care nu vor să se întoarcă nu trebuie blamaţi. Ei n-au venit în România ca să-i „lumineze” pe cei rămași, ci să facă treabă cot la cot cu cei de aici. În timp ce mulți se plâng că ne pleacă creierele, există tineri care se întorc și care în loc de un discurs negativist (“ca la noi, la nimeni”), vin cu proiecte constructive.
Nu știu dacă sunt mulți sau puțini, dar știu că sunt discreți si că nu se bat cu pumnii în piept. Oameni care n-au nicio legătură cu asociațiile dubioase ale studenților români din străinătate și care nu organizează întâlniri la Putna cu alde Mihail Neamțu (ce bine e să stai pe burse oferite de Occident, după care să te plângi că același Occident l-a „ucis pe Dumnezeu”!). De fapt, poate că nici n-ar mai trebui să polarizăm lucurile atât de tare şi să ne tot văicărim pe tema asta. Sunt oameni plecaţi care sunt foarte conectaţi la ce se întâmplă în România, iar în lumea de astăzi, a pleca şi a te întoarce devine din ce în ce mai simplu.
A protesta pentru Roşia Montană nu e o formă de naţionalism. Nici pe departe. Mulţi dintre cei care strigă acum pentru Roşia au fost solidari şi cu protestatarii din Atena şi cu cei din Istanbul. La asta mă refeream când spuneam că am găsit o atmosferă diferită. Am fost de-a dreptul surprins în toamna şi iarna trecută să merg în baruri şi să dau peste tineri de 24-25 de ani care discutau despre situatia din Siria, Wikileaks s.a. Acest lucru era de neimaginat în urmă cu câţiva ani, când era mai mult vorba despre fun. Gândeam global doar în materie de ţoale şi muzică. Să ne aducem aminte de Summitul NATO din 2006: în afară de activiştii care protestau la hala Timpuri Noi (printre care se aflau si străini), Bucureştiul era gol la acea vreme. Şi asta pentru că eram cu toţii la mare şi la grătare.
Revoluția. Credits: Vlad Petri
Faptul că a început să se vorbească despre aceste teme e cu atât mai impresionant în condiţiile în care presa de la noi stă dezastruos la capitolul ştiri externe. Să nu ne mai mirăm astăzi ca avem un clivaj între presă si cei care ies în stradă pentru Roşia Montană. Nu e vorba doar despre faptul că presa e cumpărată, ci şi despre un cu totul alt mod de te raporta la lume şi de a te simţi parte din ea. Nu mai e ca în anii ‘90 sau la începutul anilor 2000, când căscam gura la ce ne spuneau marii noştri intelectuali şi editorialişti despre Iugoslavia şi Irak. Acum nu mai stă nimeni să asculte ce spune Cristoiu despre Siria, pentru că sunt tineri jurnalişti care îşi iau laptopul şi aparatul în foto în spate şi fac autostopul până la Istanbul.
E clar că raportul s-a inversat: presa mainstream a ajuns să-şi ia informaţiile de la jurnalişti independenţi, iar noile agenţii de ştiri se numesc Vlad Petri si Casa Jurnalistului.
În final, nu pot decât să constat că aceste proteste surprind în primul rând prin lipsa de încrâncenare. Aproape 15.000 de oameni au mărşăluit în această noapte pe străzile Bucureştiului. Şi aproape toţi păreau să zâmbească. În ultimele zile n-am auzit nici măcar expresia cu cuţitul la os, aşa cum se întâmpla la celelalte proteste (să nu uităm că protestele din piaţa Taksim au avut loc într-un moment de creştere economică pentru Turcia). La noi, primul semnal în această direcţie a fost dat în cazul Arafat, când la Târgu-Mureş oamenii au fost revoltaţi pentru că un principiu fusese încălcat. Discursul acela de tipul „fiecare cu pătrăţica lui” începea încă de atunci să se fisureze.
Asta nu înseamnă că situaţia noastră e una grozavă şi că cei care protestează astăzi sunt bine-mersi, dar am ajuns să ne dăm seama că problemele economice se vor rezolva abia atunci când va exista transparenţă şi când ne vom asculta unii pe alţii. Nu putem fi cu toţii cumpăraţi şi manipulaţi atât de uşor, ori asta nu înţeleg mulţi politicieni şi jurnaliști. Faptul că văd protestari de toate vârstele care cântă si se simt bine, „iresponsabili” care îşi iau copii în stradă ca să salveze nişte amărâţi de munţi, e socotit drept un fel de „hipstereală”, o anomalie. Şi încă nu-şi dau seama că e abia începutul.