Interviu cu Zoe Costache

Toată lumea din teatru îi spune Zoe sau doamna Zoe. Are 53 de ani și vrea să iasă la pensie din Teatrul Foarte Mic. A fost garderobieră, a lucrat la curierat, la cabine, și acum e și regizor tehnic, și cabinieră. Este extem de vivace, atentă la tot ce mișcă în jur, se uită la fiecare spectacol cu mult drag și este foarte devotată meseriei pe care o face.

Când v-ați angajat în Teatrul Foarte Mic?

Am venit prin transfer de la Teatrul Masca. Am lucrat doi ani în Teatrul Masca. Au plâns actorii după mine. În 1988, la final de final, am venit aici, la Foarte Mic. Eram însărcinată. Direct la cabină m-au dat, dar nu erau atât de multe spectacole ca acum. Erau două sau trei spectacole. Juca Teatrul Mundi aici, închiriase sala. Pe urmă am născut, mi s-a ocupat postul, și după cei doi ani de stat acasă cu fetița, m-am întors în teatru și m-au dat la curierat. Am fost la curierat vreo șase luni și dup-aia m-au dat la garderobă. Colega mea – Petronela – a căzut pe scară, la cabina 2, la bărbați, a alunecat, mă rog, grăbită să vină repede, că avea treabă și jos la cabine, și sus. M-a sunat domnul Mandiuc – care se ocupă de toată partea de administrație – „Zoe, acum te-mbraci”, era spectacolul Paparazzi, „și vii la cabină”. Și la cabină am și rămas de 11 ani.

De ce ați plecat de la Masca la Foarte Mic?

Păi soțul a lucrat și el acolo, și a venit prin transfer la Teatrul Mic – regizor tehnic. Și m-a luat și pe mine. Na, mă lăsa acolo?

Cum arată programul dumneavoastră de muncă? Ce faceți exact?

Spăl, calc, mă ocup de schimbări și-n culise, și-n cabină – dacă actorul are de schimbat ceva de la o scenă la alta, trebuie să fiu pregătită cu totul. Ambianța asta, să lucrezi cu actorii, îmi place tare mult.

Descrieți-mi o zi de-a dumneavoastră când seara e spectacol.

Vin pe la 14.30-15.00, pentru că am de călcat, trebuie să pregătesc costumele, dup-aia fac cafea. Până vin actorii, eu sunt gata cu totul. La 19.00 începe spectacolul, dau și drumul la public, tot eu – acum sunt și regizor tehnic – și, în timpul spectacolului, am grijă să fie totul în ordine. Acuma, pentru că sunt și regizor tehnic, trebuie să fiu și la repetiții – dacă e un proiect nou în lucru – , apoi am grijă ca decorul să fie montat perfect, să nu se întâmple accidente, le mai amintesc mașiniștilor ce schimbări au, și tot așa.

Înainte să lucrați în teatru, unde ați mai lucrat?

Eu am făcut zece clase. De fapt, când am terminat opt clase, m-am înscris la o școala de agricultură. Nu mi-a plăcut acolo. Am zis: „ce fac, mă urc pe tractoare, mă duc pe câmp?”. A venit fratele meu și m-a luat, și m-am dus la mine în sat și am făcut clasele a noua și a zecea.

De unde sunteți?

Comuna Gura Caliței, județul Vrancea.

Mergeți des acolo?

Cât pot de des. Mama a rămas acolo, tata a murit. E pustiu acum acolo. A plecat tineretul, au rămas bătrânii. Mai e o casă aici, o casă acolo, numai bătrâni.

Și după ce-ați terminat școala, ce-ați făcut?

Am făcut nouă luni croitorie la APACA. Mie nu mi-a plăcut croitoria, mă pricep, dar nu e ce vreau eu să fac. După croitorie am lucrat în Danubiana[1], eram primitor-distribuitor la aprovizionarea cu materie primă, așa, și din Danubiana am plecat la Masca și apoi la Mic. Am vreo 27 de ani de muncă. Vreau să ies de la pensie de-aici, de la teatru.

Câștigați bine la APACA?

La APACA am lucrat și la butoniere, și la cap de alimentație, adică sortam – șlițul cu buzunarul, să fie de la aceeași pereche. Nu-mi mai amintesc cât câștigam, dar era de-ajuns. Din Danubiana am plecat cu 800 de lei în ’91. Ăștia erau bani atunci. Plus că aveam bonuri, hrană rece, multe beneficii, dar nu le-a mai mers.

Acum v-ajung banii pe care îi luați de la teatru?

Nu. Am rate, sunt atâtea de făcut, soțul lucrează ca taximetrist și nu prea merge, fetița e la școală și are nevoie de lucruri. Ne mai strângem, ne mai… ce să facem! În teatru se câștigă foarte puțin. Și actorii angajați câștigă puțin.

Sunteți mulțumită de condițiile de muncă din teatru?

Sunt mulțumită pentru că îmi place mult ce fac și m-am atașat de oameni. Banii sunt ăia care sunt – acuma e bine pentru că mi se plătește și munca de cabinieră, și munca de regizorat tehnic. Cum am zis: se câștigă puțin dacă ești angajat într-un teatru. Toți angajații au salarii mici. Noroc că mai avem un festival și atunci mai luăm niște bani, se mai prezintă un spectacol în afara teatrului, și mai compensezi. Cred că oamenii pentru salariile lor ar trebui să lupte, pentru drepturile pe care le au după ce-au muncit atâția ani.

Există solidaritate între lucrătorii din teatru? Credeți că dacă ar exista un sindicat puternic s-ar mai schimba câte ceva?

Aș zice că da, dar să fie toți uniți, nu unul să meargă, altul să nu meargă. Acuma fiecare are problemele lui, nevoile lui. Eu sunt în sindicatul teatrului. Unii s-au scos și acum regretă. Mai ai și beneficii.

Care?

De Paște, de Crăciun, mai primim și noi un bon de 100 de lei. Și vreau să-ți spun că-mi prinde bine.

Ați avut conflicte cu ceilalți muncitori din teatru?

Mai sunt. De exemplu, mașiniștii. Se mai ceartă ei între ei și trebuie să intervin, nu? Când montează, când demontează, se mai ceartă. Îi înțeleg și pe ei, că au problemele lor. Mă duc și le zic: „Mai încet, că vor și actorii să se relaxeze!”.

Ce gen de spectacole vă plac?

Îmi plac mai mult comediile pentru că am observat că și lumea asta caută: să râdă, nu să stea și să plece tristă. Spectacolele care sunt un pic mai voioase îmi plac.

Ce amintiri plăcute aveți din munca de zi cu zi din teatru?

De exemplu, când m-am angajat, după ce aveam o vizionare, ne strângeam toți – mașiniștii, electrică, sonorizare – și mergeam la un restaurat. Și era atât de frumos! Mergea toată lumea, nu se făcea diferență. Și acum se mai merge, dar rar. După O viață în teatru s-a mers. Am stat până la unu noaptea. Și-a fost tare frumos! Pleci, așa, parcă mai liniștit, mai vesel, mai altfel. Au fost și momente triste. De exemplu, când au murit actori. Mi-a părut foarte rău. Când a murit doamna Albu, soția domnului Veroiu. Era un om extraodinar. Mă certa că fumez – eram gravidă – și îmi aducea dulciuri, fructe. Dup-aia doamna Gilda Teodorescu. Stăteam cu dânsa în turnee, în cameră. Se schimbă relațiile și simți că sunt oameni care te respectă mult chiar dacă au ceva în plus decât tine. Nu fac diferențe. E important să fie respect în relațiile de muncă. Oamenii să fie oameni indiferent ce poziție au.

Ce este cel mai greu din tot ce faceți în teatru acum?

Faptul că sunt singură și că trebuie să am grijă și de cabina de jos, și de cabina de sus. Am grijă și de personal, și de actori, și de costume. Să fie totul gata la timp! Gata și bine. Am noroc că am mașină de spălat. E greu să fii singură și într-o parte, și în alta. Într-un fel, m-am bucurat când domnul director Mișu Dinvale m-a lăudat. A plecat Teatrul Mic într-un turneu, și se și repeta altceva – fetele de la Mic nu puteau pleca – și au zis: „hai s-o luăm pe Zoe de la Foarte Mic să meargă cu noi”. Și domnul Dinvale a zis: „cum s-o luați, mă, că ea ține un teatru în spate, ce face teatrul fără ea?”. Adevărul este că vreau să fie și totul foarte bine. De exemplu, am avut de curând spectacol cu doamna Oana Pellea și am uitat că pantoful dânsei este dezlipit. Imediat i-am dat o pereche de teneși negri și a jucat. Dar știi ce prost m-am simțit? Știam că mai aveam ceva, că am făcut aia, aia, aia. Nu s-a supărat. A pus teneșii – „gata, Zoe, îmi vin, mergi liniștită” – și a jucat. Dar mă simt eu prost când uit lucruri. Dacă ar mai fi o angajată cu mine, aș fi mai liniștită. Dar nu sunt bani și posturile sunt încă blocate. Mie nu-mi place să mă plâng. Când ajung în teatru, mă simt alt om.

Vă simțiți prețuită pentru ce faceți?

Așa și așa.

Vă simțiți respectată?

Da. Actorii mă respectă, și la fel și colegii mei.

Interviu realizat de Mihaela Michailov