by Valentina Iancu
Karl Marx’s redefining of labor and its role in society entailed a symbolic glorification of the worker in the Marxist imaginary. “The reason for the ascent of labor in the modern age has been its productivity, and Marx’s seemingly blasphemous idea that labor (not God) created man, or that labor (not reason) set man apart from other animals, simply meant the most radical phrasing of a state of affairs which the entire modern age agreed on.[1]
In this context, artists sheepishly reached out to social classes that had been ignored for centuries. The interest in physical labor – and in the effort and attrition it entails – surfaced in Romanian art in the first half of the 20th century in the work of left-leaning artists. Yet the theme remained a marginal one. The artists’ lack of interest in the life of the worker or in improving the image of workers and manual labor overall, runs parallel to the state’s lack of interest in the livelihood of working people. Lacking any political protection, working people become social outcasts. By tracing the absence of representation in various historical periods, one can observe the real status of workers in Romania: ignored before the Communist period, idealized during it (while still living precariously) and vilified after 1989.
Gallery:
0 comment
Sunt de acord cu linia generală a articolului, care arată că reprezentarea muncii clasei țărănești și muncitorești erau oarecum periferice în arta autohtonă pre-sovietică, dar s-ar putea ca explicațiile să fie insuficiente în lipsa unei documentări de anvergură.
Iar aici se poate face referire la explicațiile cu privire la statutul artei în modernitatea capitalistă, mai ales a artei de consum, care e escapistă și de divertisment, ocolind subiectele incomode și critice. Apoi, trebuie arătat că munca a jucat un rol central în arta militantă, socială, chiar dacă acest tip de artă nu avea același impact ca cea de divertisment. Să ne amintim de anchetele industriale din revistele socialiste de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX a căror frumusețe descriptivă le fac asemănătoare reportajului literar. Ar mai fi apoi poezia de propagandă din revistele socialiste scrise de fii de țărani și de muncitori care aveau doar școala primară. Ca să nu mai vorbim de literatura superioară din pdv estetic a poporaniștilor în raport cu socialiștii și sămănătoriștii, unde apăreau în nuvele (publicate în cea mai importantă revistă literară de dinaintea Primului Război Mondial – Viața românească) povești despre greutatea muncii la țară și unde nu exista idealizarea țăranului sau a revoluției izbăvitoare. Acestor contribuții textuale se adaugă cea vizuală pe care ai pomenit-o fugitiv, mai ales că erau destule reprezentări de acest fel în presa socialistă după primul război sau imediat după.
Deci, s-ar putea ca lipsa unei tradiții de reprezentare artistică a muncii să fie o caracteristică a rescrierii istoriei în cheie neoliberală după 1989 și nu o lipsă de a tradiției în sine. Ar merita oricum tema muncii în cultura autohtonă ceva direcții de studiu, volume colective, workshopuri etc.
Sunt perfect de acord cu tot ce spui, sunt observații care pot fi subiectul altui articol (sau altor intervenții). Eu am vorbit după cum se vede și o spune și titul strict de artă vizuală, dintr-o anumită perioadă și m-am referit doar la acea artă foarte vizibilă. Am ales cu un scop arta cunoscută, nu cazurile izolate de anchete sociale sau grafica de ziar cu tiraj redus. Nu pentru ca sunt incomode, ci pentru că sunt o nișa care nu prea comunică foarte mult despre societatea momentului. Analiza impactului în arta politică mi se pare mai importantă decât elogiul radicalismului. E onest să vedem unde am fost fără să ne dăm cu capul de pereți sau să ne construim alte pseudo-indentițăți.
Un desen radical văzut de 20 de oameni avea in secolul XIX același impact politic ca un vas cu flori: nul. Am încercat să evit creearea unor confuzii prin prezentarea unor cazuri de excepție care au trecut neobservate. Asta e arta care vorbește despre societatea de atunci și am senzația că nici acum lucrurile nu s-au schimbat foarte mult.
Iar literatura poate fi un hobby, dar ca istoric de artă mă opresc cu analizeze la domeniul pe care îl cunosc.
Trebuie să mă documentez și eu mai bine pentru a preciza impactul artei sociale și receptarea ei, cel puțin înainte de Primul Război Mondial. Ce este cert e că revistele cu o orientare de stânga Contemporanul și Viața Românească aveau cel mai mare tiraj dintre revistele culturale antebelice. Contemporanul care publica poezii militante despre țărani și muncitori avea la peak-ul său un tiraj de 5.000 de exemplare, la o populație de maxim 5 milioane, în care alfabetizarea atingea în anii 1880 vreo 15% din populație. Asta ar însemna în termenii alfabetizării și populației de acum un tiraj care să concureze presa mainstream sau tabloidă. Iar când mă refeream la arta grafică militantă de după Primul Război Mondial, mă gândeam la revistele socialiste, la care din păcate nu am date legate de tiraj, dar erau probabil la câteva mii de exemplare din cauza unei atenții sporite pentru subiecte muncitorești cauzate de starea socială deplorabilă după război și de revoluția din Rusia.