R. a lucrat ca fotograf de platou pentru diferite case de producție  și studiouri de film din România. Nemulțumit de condițiile de lucru, a acceptat să vorbească în acest interviu despre  raporturile de putere care definesc relațiile de muncă în astfel de medii.  

Care a fost ultimul proiect la care ai lucrat?

O reclamă filmată de niște străini la Buftea, la MediaPro. Un proiect mai ambițios, cu o echipă mare, la care am lucrat o săptămână. Începeam dimineața la ora șase și lucram douăsprezece ore, dar programul nu era respectat întotdeauna.  Au fost zile în care am lucrat de la șase dimineața până la ora două noaptea. Ore în plus care nu au fost plătite.

Ai semnat vreun  contract cu ei?

Am semnat ceva, dar n-am primit înapoi vreo copie. E ca și cum n-aș fi semnat nimic.

Cum  era atmosfera pe platou?  

Aiurea. M-au deranjat multe lucruri. Pentru un nou-venit, e foarte greu să te integrezi dacă nu ai o poziție consolidată. Totul e ierarhizat și ce mă surprinde cel mai mult este faptul că nu mai există nicio legătură între oameni, acea legătură umană pe care se bazează lucrul în echipă.  Mă uitam la colegii mei în pauze, tehnicieni, electricieni, toți cu smartphone-ul în mână – nu prea îmi scoteam telefonul din buzunar pentru că mi-era rușine – , vorbeau doar despre terenuri, mașini, haine de firmă, laptopuri, lucruri pe care plănuiau să le cumpere.  Pentru ei, totul se transformă în obiecte încă dinainte de a-și primi banii pe filmare. E ironic într-un fel, ei lucrează la reclame pentru anumite produse, după care devin clienții acelor produse. Banii se întorc tot acolo de unde vin. Ăsta e circuitul.

„Felul în care erau aranjate mesele e relevant pentru că arată care e diferența de clasă”

Care e diferența atunci când lucrezi cu o echipă de filmare din străinătate?

În general, relația cu echipele de filmare e cam aceeași, fie că lucrezi cu străini sau cu români, dar sunt anumite complexe legate de vestici pe care încă nu le-am depășit. Credeam că asta se întâmpla doar în anii ’90, mă refer la felul în care ne raportăm unii la alții. Am să-ți dau un exemplu. Pe platou erau două mese cu mâncare.  Străinii, reprezentanții agenției și șefii de departament aveau pe masa lor cafea espresso, fructe, sucuri naturale și tot felul de alte chestii. La cealaltă masă, unde mâncam noi ceilalți, aveam un bol cu chipsuri, cafea foarte proastă și Cola. Felul în care erau aranjate mesele e relevant pentru că arată care e diferența de clasă. Și se simțea asta și în alte situații. La un moment dat era pregătită o explozie pentru filmare și, conform contractului, toată lumea trebuia să poarte căști. Evident, că noi din linia secundă, n-am primit așa ceva. Mai era un tip de la DoP, Director of Photography, un străin care avea o asistentă româncă, pe care o striga tot timpul mai în glumă mai în serios: „Slave, adu-mi un ceai, slave du-te acolo…”  Și asta pentru că și lui i s-a vorbit la fel la începutul carierei.  Logica asta e nasoală pentru că vei ajunge să faci și tu asta dacă ajungi într-o poziție similară și să abuzezi de putere. Și oricum, că tot vorbim despre străini, cei mai mulți vin aici pentru că mâna de lucru e ieftină și nici nu plătesc orele în plus de muncă. Nu și-ar permite să facă asta în străinătate, unde au sindicate. Am prins o discuție la un moment dat între un regizor secund și agenție, în care regizorul îi ruga pe cei de la agenție să-i plătească pe electricieni cât mai repede, pentru că aceștia au sindicatul lor și vor începe să vocifereze.

În timp ce tu ca fotograf sau actor poți fi amânat cu plata pentru că nu sunteți reprezentați în niciun fel de sindicate.

Exact. Și că tot ai pomenit de actori,  la una dintre reclamele la care am lucrat, regizorul a hotărât să schimbe un cadru și să-l filmeze pe unul dintre actori doar din spate și să nu-i mai filmeze fața,  cum era prevăzut inițial. Așa că i-au dat doar jumătate din bani.  De parcă ar fi venit doar cu jumătate de corp la filmare.

Dar spui că ai mai fost implicat în  astfel de proiecte.  De ce te surprinde abia acum chestia asta?

Am început să lucrez în domeniul ăsta încă după ce am terminat facultatea, acum cinci ani, dar pe atunci nu mă gândeam la partea asta, la dimensiunea socială. Voiam doar să fac bani. Am făcut o pauză și am evoluat în altă direcție, și abia acum îmi dau seama cât de aiurea e totul.

„Mi-aș dori să lucrez într-o echipă mică, în care să nu existe ierarhii”

Și vrei să continui să faci asta?

Bună întrebare…da, probabil o să o mai fac asta, pentru că am nevoie de bani. Deși mi-am luat și țepe. Am lucrat la MediaPro la un film făcut de Dan Pița, ca fotograf de platou. Am primit jumătate din bani cu o întârziere de jumătate de an, cu o săptămână înainte de premieră. Și știi de ce i-am primit? M-au sunat cu o săptămână înainte de premieră pentru că aveau nevoie de fotografiile mele ca să facă afișul. „Vino că îți dăm bani pe loc”, mi-au zis.

O altă chestie ciudată care mi s-a întâmplat a fost atunci când  un producător, prietenul unui profesor de-al meu, m-a chemat să filmez un eveniment. După care mi-a pus banii în plic, plic pe care eu l-am desfăcut abia când am ajuns acasă. În loc de 10 milioane, cum era stabilit,

mi-a pus doar 2 milioane. M-am întâlnit cu el câteva zile mai târziu și l-am întrebat de bani, iar el mi-a spus următorul lucru: „Să știi că am vorbit cu profesorul tău și i-am zis că sunt supărat, că e o filmare proastă, că tu ai filmat doar candelabre și pereți. Aș fi putut să-i spun să-ți scadă notele la examene.”

Te-a avertizat să nu ceri banii ca să nu pici la examene, deși filmarea  nu avea nicio legătură cu facultatea?

Da. Iar tipul lucra la casa de producție Rofilm. E o poveste senzațională cu ăștia de la Rofilm. Asta e firma unor rechini din ăștia care produceau filmele lui Nicolaescu. Firma era în faliment și nu mai aveau voie să primească finanțări de la CNC, dar peste noapte a apărut o altă firmă, RoDeFilm, care a început să primească bani de la CNC, în timp ce închiriau închiriau aparatura de la Rofilm. Și, ca să vezi, ambele firme aveau sediul în aceeași clădire: RoFilm și RoDeFilm. Ce coincidență! (Râde)

Deci nu numai la  reclame, dar și la filme sunt probleme.

Oh, da. Dar aici intervin și alte chestii. Când lucram la filmul lui Pița, ajungeam la ora 9 dimineața, se puneau luminile, totul era pregătit, după care îl așteptam pe regizor într-un frig cumplit, erau minus 20 de grade. Pița venea abia pe la prânz și începea să facă scandal. Era mereu nemulțumit de ceva. După care eram anunțați că nu mai se filmează nimic în acea zi. Era o zi pierdută, iar noi nu eram plătiți pentru că, după cum ni se spunea, regizorul nu avea inspirație în acea zi.

Mda, cultul  regizorului…

Și e mai nasol când depind de tine atâția oameni, vorba aia, nu pictor și stai singur în atelierul tău. De aia mi-aș dori să lucrez într-o echipă mică, în care să nu existe ierarhii. Și chiar dacă voi mai face reclame din când în când, nu mi-aș lua un astfel de job permanent. Decât să fiu sclav și să îmbătrânesc fără să fac ce-mi place, prefer să fiu liber și să am timp. Timpul e mai important decât banii.

Interviu realizat de Ionuț Sociu