Acasă Opinie Poliția Ucide. Apel feminist pentru o solidaritate anti-represiune

Poliția Ucide. Apel feminist pentru o solidaritate anti-represiune

de Veda Popovici

 

De Veda Popovici

 

Descoperirea dispariției și a apoi a uciderii Alexandrei Măceșanu a arătat întregii țări nepăsarea și ignoranța pe care Poliția o are față de fete și femei aflate într-o situație de pericol: un lucru pe care cele mai multe din noi îl știam deja, cel mai adesea din dureroase experiențe personale. Pornind de la participarea mea în acțiunea „Cade Una, Cădem Toate” din fața Ministerului Afacerilor Interne de pe 28 iulie vă propun o conversație mai largă despre feminismul carceral și punitiv și despre ce forme de justiție căutăm.

 

 „Cade Una, Cădem Toate”

Protest #CadeUnaCădemToate. Foto: VP

 

Realizat de o alianță de mai multe grupuri feministe – Front Feminist, Dysnomia (din care fac și eu parte), E-Romnja, CUTRA, Vagenta, Filia, MozaiQ, GirlUp protestul din fața MAI a criticat aspru instituțiile de forță ale statului. Pornind de la o poziționare de solidaritate – dacă una este agresată, pentru toate este important – protestul a pus cap la cap experiențe, reflexii și îndemnuri diverse însă reunite sub umbrela unei furii anti-sexiste, solidarității feministe și criticii aspre la adresa poliției. Acțiunea a strâns peste 600 de persoane și s-a încheiat cu o spontană scriere cu sprayul pe fațada Ministerului a sloganului Poliția Ucide. 

Dincolo de pur și simplu a indica o atitudine sexistă, care ne-ar limita perspectiva la o critică de comportament, furia noastră se îndreaptă împotriva patriarhatului: un sistem tacit de valori, practici și caracteristici care identifică în mod rigid ce înseamnă să fii bărbat sau femeie și stabilește o ierarhie fixă în care „femeia” este întotdeauna mai puțin om ca „bărbatul”. Stabilitatea și perpetuarea acestui sistem de valori se realizează printr-o bază materială în care puterea și beneficiile sunt – în general – deținute de și tranzacționate între bărbați. Iar această bază materială este păzită și reglată prin aparatul represiv de stat din care face parte și Poliția.

Vă propun ca, în loc de a solicita înăsprirea formelor de supraveghere sau mărirea pedepselor și astfel acordarea de mai multă putere acestor instituții, să explorăm formularea unei critici feministe radicale, anti-represiune la adresa statului. 

 

Protest #CadeUnaCădemToate. Foto: VP

1. Portretizarea lui Dincă ca un monstru local nu ne ajută cu nimic.

Media a alcătuit portretul unui sadic inuman, o excepție de la regula bărbatului obișnuit. Însă a-l vedea exclusiv ca o abatere de la regulă duce către mascarea caracterul structural al problemei, de la riscurile luate de fete și femei când fac autostopul și până la dispariția atâtor femei și fete din România. Dincă, înainte de a deveni „monstrul din Caracal” și-a agresat soția, integrându-se lejer în statistica aceea care arată că cel puțin 81% din toate abuzurile de gen se petrec acasă. Cu cât îl vedem mai special, cu atât ne îndepărtăm de la o abordare în perspectivă unde a trăi zi de zi calculându-ți fiecare gest și pas este normalitatea pentru femei. În plus, aceasta duce către o diferențiere între rural și urban: mediul rural devine acest loc dezumanizat unde se întâmplă numeroase atrocități iar orașul, acest spațiu civilizat unde autoritățile centrale preiau controlul și restabilesc buna ordine. Populat cu personaje violente și abjecte, lumea rurală devine un loc al groazei al cărei locuitori sunt implicit dezumanizați.

2. Mai mult, tragedia nu indică vreo așa-zisă înapoiere românească.

La fel cum Dincă nu e chiar atât de special, nici România nu e atât de unică: e suficient să ne uităm scurt în presa occidentală și să vedem sute de cazuri în ultimii ani care fac înconjurul globului, cazuri de o atrocitate și violență greu de înțeles și digerat. În acest peisaj global, nu-și mai are locul ideea cum că România este această țară înapoiată unde orice violență de orice fel e o nouă dovadă a lipsei de civilizație. În schimb, putem mai degrabă citi în orice tip de violență o manifestare a capitalismului, imperialismului sau patriarhatului, conectându-ne cu alte lupte asemănătoare. Să nu uităm că, până la urmă, tăierea transportului public în zonele rurale – lucru care împinge mii de adolescenți să facă autostopul, ca Alexandra – face parte din abandonul lumii rurale de către stat în neo-liberalismul post-socialist. 

3. Poliția nu a dat-o în bară, asta e normalitatea.

Instituțiile Poliției și Jandarmeriei sunt structuri ce cultivă și reproduc o cultură machistă, abuzatoare. Variantele de masculinitate (pentru că nu toate sunt la fel) care produc violență consecvent și se bucură de privilegii pe baza acestei violențe le găsim sub eticheta de masculinitate toxică. Iar masculinitatea toxică nu plutește pur și simplu eteric prin aer, ci este învățată, aprofundată și menținută. În primul rând se învață de către copii și apoi este aprofundată de adolescenți și tineri în diverse structuri sociale și instituții cum este Poliția și Jandarmeria. Aici persoanele care se înscriu învață că să fii bărbat înseamnă să folosești violența și agresiunea, să impui autoritate și să asculți de autoritate. Oamenii sunt distribuiți în poziții fixe pe o ierarhie rigidă: sus e elita guvernării civice și militare și undeva la baza acelei ierarhii găsim oamenii săraci, persoanele queer și Roma și fetele de 15 ani. Pornind de aici, putem cere MAI-ului, de exemplu, date oficiale privind câți dintre agenții lor au plângeri pentru violență domestică sau abuz în serviciu pe termeni de gen.

 

Protestul „Dreptate pentru Dinte”, București, martie 2014. Foto: carusel.org

 

4. Poliția Ucide. Jandarmeria Ucide.

De la oameni omorâți în secțiile de poliție cum a fost cazul lui Daniel Dumitrache și până la abuzarea constantă a lucrătoarele sexuale de către polițiști și jandarmi, Poliția Ucide. Ignoranța arătată de agenții care au răspuns apelului Alexandrei ține de un mod intim de funcționare al instituției care este profund sexist și rasist. Ca feministe, practica și opțiunile noastre ideologice funcționează cel mai bine atunci când se suprapun cu alte lupte și solidarități. Fie că ne gândim la un feminism intersecțional, fie unul anti-capitalist, decolonial, anti-rasist sau queer sau toate acestea la un loc, feminismul împletit cu alte poziții radicale ne oferă perspectiva unei critici vizavi de dimensiunea represivă și de supraveghere a statului. În acest context, este vital să revendicăm un feminism anti-rasist și în solidaritate cu lucrătoarele sexuale, fără negociere. De fiecare dată când scriem pe o clădire sau strigăm la un protest „Poliția Ucide” și „Gabori criminali” să o facem cu inima la toate aceste nedreptăți. 

5. Complicitatea Poliției cu alte structuri de abuz și exploatare e reală.

Răpirea și uciderea Alexandrei a readus pe agenda publică gravitatea și acuitatea traficului de persoane din România. Mai mult, a arătat că pentru ca acest trafic să aibă loc, e nevoie de complicitatea Poliției și a autorităților. Fie că e secția locală, inspectoratul sau vama, răpirea și transportarea a zeci de femei în afara granițelor nu poate fi posibilă fără participarea acestor instituții. Și, după cum a arătat și cazul Alexandrei, colaborarea locală dintre secțiile de poliție și rețelele de tip mafiot este ceva banal și bazat pe aceași „băiețeală” ce menține „buna-ordine” și la guvern.

6. Împotriva suplimentării numărului de agenții și a măririi instituțiilor represive: mai multă poliție nu ajută, dimpotrivă.

Mișcarea anti-corupție și perspectiva sa de dreapta, care cheamă la o mai intensă supraveghere și pedepsire a infractorilor, a schimbat profund discursul local vizavi de legalitate și stat polițienesc. Abordarea lor, chiar dacă la început era despre politicieni corupți și felul în care aceștia manipulează sistemul pentru a scăpa, a ajuns rapid să fie despre întreaga societate românească, de la mic la mare. Anti-corupții și a lor Revoluție a Luminii criminalizează pe oricine care încalcă legea într-o societate care de secole așa a supraviețuit: adaptând legile la nevoile noastre. Patologizând descurcăreala și șmecheria balcanice, infractorul nu mai e politicianul ci întreaga țară și desigur, e întrupat în special de oamenii cei mai săraci. În acest peisaj, Viorica Dăncilă își prezintă feminismul carceral, în care autoritatea și puterea femeilor parte din elite va pune ordine într-o lume sexistă. Astfel se creează complicitatea femeilor din clase privilegiate cu statul polițienesc și împotriva celor mai vulnerabili.  

8. Pedeapsa nu e soluția.

Feminismul carceral înseamnă a-ți fundamenta lupta pe forme mai eficiente de supraveghere, acuzare și încarcerare. De la mărirea pedepselor și până la castrarea chimică, istoria ne învață că acest feminism ajunge să fie complice la expansiunea sistemului de închisori. În multe state occidentale unde acest lucru s-a produs, sistemul nu asigură siguranța populației ci ajunge să încarcereze sute de mii de oameni nevinovați, să destrame comunități și să livreze mână de lucru ultra-ieftină corporațiilor. Astfel că atunci când milităm pentru înăsprirea pedepselor trebuie să ne întrebăm: oare chiar acei violatori și abuzatori pe care-i țintim vor fi afectați? Oare nu e mai plauzibil să credem că un sistem bazat pe valori patriarhale și guvernat de o logică patriarhală va folosi revendicările noastre pentru propriul său avantaj? Și aici mă gândesc în special cum înăsprirea pedepselor poate fi atât de ușor folosită pentru a controla și disciplina și mai mult comunitățile rome și sărace. 

9. Nici o mai „bună” profesionalizare a instituțiilor represive nu ne va ajuta.

Polițistul profesionist e un mit creat de hollywood. Toți acei agenți fini, sensibili și inteligenți – detectivii – din filmele și serialele americane nu au legătură cu realitatea. Oameni învățați cu autoritatea și violența, cu abuzul și puterea nu se vor transforma ca prin minune în urma câtorva cursuri în eroii din CSI. Dacă au mai multă școală, asta nu-i face mai puțin sexiști sau rasiști pentru că un sistem făcut după principii patriarhale nu poate lucra pentru noi. În paradigma tehnocratică ce se întâmplă, de fapt, este intensificarea puterii în mâinile unei elite ultra-educate, profesionalizate. Astfel  aparatul de guvernare devine și mai greu de accesat de către oamenii de rând, distrugându-se astfel orice vagă urmă de caracter democratic. Vă mai amintiți cum ne-a „salvat” tehnocrația lui Cioloș după tragedia de la Colectiv?

10. Împotriva stării de excepție.

Încă din prima zi a dispariției Alexandrei, autoritățile au încercat să manipuleze evenimentul spre beneficiul lor. Mai îngrijorătoare decât abjectele tentative de a câștiga puncte electorale este întreținerea unei stări de surescitare și scandalizare, un haos afectiv și ideologic unde acțiunile reale ale guvernării sunt bine mascate. Furia și scandalul bine îndreptate duc la schimbare socială și organizare politică radicală – agitația creată de guvernare și de media, din contră, este mai degrabă întreținerea unei stări de șoc. Și terapia pentru șoc social sau economic înseamnă, de cele mai multe ori, exact înăsprirea supravegherii și a controlului. De la exemplele locale cum este tragedia de la clubul Colectiv și până la evenimente din alte țări cum a fost atacul asupra redacției Charlie Hebdo, statul se folosește de tragedii care șochează societatea pentru a impune o stare de excepție, formală sau nu, în care regulile democratice nu se prea mai aplică. 

ACAB feminist

11. #ACAB-ul feminist.

Nici o viziune ideologică nu poate fi de sine stătătoare, fără să implice alte poziții. Spus altfel, de exemplu anti-capitalismul pur nu există, ci este mereu împletit cu alte poziții ideologice sau practici. La fel și feminismul: nu putem lupta pur și simplu împotriva patriarhatului și a ierarhiei de gen ci vom avea complicitățile și solidaritățile noastre. Din perspectiva mea și a luptelor din care fac parte, aceste solidarități feministe sunt în termenii anti-rasismului, a luptei pentru justiție locativă, a anti-capitalismului. De aici vă propun să reflectăm astfel: un feminism care încurajează înăsprirea pedepselor, intensificarea supravegherii și investiția statului în aparatul represiv și de pedeapsă este un feminism complice cu ce și solidar cu cine? Unde-i sunt loialitățile? ACAB – All Cops Are Bastards, unul din favoritele sloganuri ale stângii radicale e folosit adesea în culturi de ultras destul de machiste. Haideți să îl revendicăm de pe o poziție radicală, feministă ce vede complicitatea profundă a polițiștilor cu patriarhatul.

12. Solidaritate și nu pedeapsă.

Ca activiste, știm foarte bine că avem energii și resurse foarte limitate. Tactic, putem decide că merită să negociem cu MAI-ul educarea polițiștilor, aplicarea pedepselor pentru hărțuire sexuală sau implementarea brățărilor. Îndemnul meu este să ne întrebăm: oare nu merită mai degrabă să dedicăm timpul și energia investite în acele tactici către aprofundarea construirii de rețele de solidaritate, programe educaționale anti-sexiste și anti-rasiste și comunități puternice de ajutor reciproc? O parte din aceste lucruri le facem deja și din această perspectivă vă invit să aruncăm o privire proaspătă asupra ce înseamnă statul carceral: câți oameni ajung acolo din lipsa unei locuințe? Câte persoane sunt nevinovate? Ce face închisoarea din femeile închise pentru că s-au apărat de parteneri abuzivi? Cine profită de pe urma măririi închisorilor sau a „modernizării” tehnologiilor de supraveghere?

Acesta este un apel pentru o solidaritate feministă anti-represiune ce se detașează de feminismul carceral și pentru care a scrie „Poliția Ucide” pe fațada MAI e doar începutul.

Protest #CadeUnaCădemToate. Foto: VP

 

Lasă un comentariu