de Carolina Vozian

În perioada post-tranziție, în discursul intelectual anticomunist care a luat amploare în țările ex-socialiste, progresiștii liberali tind să atribuie lipsa de educația sexuală și homofobia din societate ideologiei comuniste, presupus conservatoare și anti-sex. Ca și conexiunea care se face între politicile pronataliste ceaușiste și ideologia comunistă, în interiorul aceluiași discurs neoliberal progresist, și aceasta este o judecată eronată. Drept dovadă, la aproape 30 de ani de la căderea blocului socialist, în continuare nu există educație sexuală în școli, iar homofobia și transfobia sunt la ele acasă în spațiul public. Mai mult, ele sunt din ce în ce mai legitimate de demersuri neoconservatoare extremiste ortodoxe de restrângere a drepturilor de bază cetățenești, precum inițierea de către Coaliția pentru Familie a referendumului pentru interzicerea căsătoriei dintre persoanele de același sex. Altă dovadă este faptul că există state pur capitaliste unde corpurile femeilor sunt controlate de guvern, dreptul la avort fiind limitat sau chiar în afara legii (de exemplu, Polonia sau Irlanda).

Am crescut auzind faimoasa sintagmă că în URSS nu a existat sex. Părinții mei, născuți în URSS-ul anilor ‘50, au trăit într-o societate unde sexualitatea era bine reglementată de niște norme sociale transmise din familie în familie, era conectată cu rușinea și era un subiect tabu în spațiul public.

Femeile care divorțau sau care își părăseau soții abuzivi, făceau avorturi, își creșteau copiii singure, plecau din familie pentru o relație cu un alt partener sau aveau mai mulți parteneri sexuali erau destul de puține, adesea disprețuite și judecate de vocea satului și, de aceea, cele mai multe nu aveau curajul și susținerea necesară să se abată de la normă ca să-și urmeze dorințele.

Spre finalul anilor ’80, tata, organizator de partid, aducea casete cu filme porno din deplasările în Transnistria și organiza vizionări private cu prietenii lui în Casa de Cultură Sovietică din sat. Acesta era un act excentric într-un sat din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească târzie, foarte pudică și moralistă, unde copiii erau educați în ideea că sexualitatea umană e o rușine, iar homosexualitatea era reprimată și invizibilă de frica represiunii din partea statului și a excluderii sociale pe bază de judecăți moraliste.

Însă nu acesta era rezultatul pe care mulți dintre revoluționarii bolșevici de la 1917 îl proiectaseră pentru viitoarea societate comunistă, iar traseul prin care s-a ajuns de la începuturile revoluției sexuale din URSS-ul timpuriu la sintagma „În URSS nu a existat sex” este unul complex, cu o multitudine de cauze culturale și economice, cu o întreagă istorie ce nu poate fi bagatelizată sau redusă simplist la echivalarea comunismului cu un fenomen retrograd și anacronic.

În 1917, în timp ce în Germania era pedepsită cu închisoarea până la 5 ani și în Anglia, cu închisoarea pe viață, homosexualitatea a fost decriminalizată în Rusia revoluționară de către bolșevicii abia ajunși la putere.

În Revoluția sexuală din Rusia bolșevică, Gregory Carleton descrie revoluția drept „cel mai semnificativ efort din istorie de a le da oamenilor libertatea de a trăi și a iubi după cum aleg […], pentru care a fost nevoie să fie demolate legile burgheze și tradițiile religioase care închistau oamenii în degradare și mizerie.”

Momentul anilor 1920 a fost unul plin de întrebări, contradicții și păreri împărțite printre ideologii revoluționari cu privire la sexualitate în societatea comunistă. Odată decăzut modelul burghez, care ar fi relația romantică ideală între membrii proletariatului? Ar mai fi o relație monogamă sau nu? E benefică eliberarea sexuală pentru sănătatea emoțională și fizică a muncitorului, pentru buna funcționare a sa în colectiv, sau e doar o deschidere spre promiscuitate ce îl abate de la munca sa? E homosexualitatea o deviație sau o parte normală a sexualității umane? Acestea și multe alte întrebări circulau prin mediile intelectuale, științifice și medicale ale vremii, datorită existenței unui spațiu propice pentru dezvoltarea diverselor teorii și discursuri cu privire la lumea cea nouă și emancipată.

Încă nu exista o poziție oficială a partidului sau a instituțiilor medicale cu privire la persoanele LGBTQ+, ci o pluritate de păreri și viziuni, acesta rămânând din păcate un subiect marginal și adesea inexistent pe agenda politică. Nici grupuri LGBTQ+ comuniste militante pentru emancipare nu existau sau cel puțin nu sunt atestate.

Cu acest text încerc să descopăr ce însemna să fii LGBTQ+ în Rusia revoluționară.

Subcultura homosexuală și lesbiană

Subcultura homosexuală masculină s-a născut în marile orașe rusești, în Moscova și Sankt Petersburg,  la cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, când, odată cu industrializarea, foarte mulți bărbați muncitori au migrat spre orașele mari, iar traiul la comun din cauza insuficienței financiare și lipsa familiei heterosexuale a creat un mediu propice pentru relații sexuale și amoroase între bărbați.

În cartea sa, Dorința homosexuală în Rusia Revoluționară, Dan Healey afirmă că termenul de homosexual, în sensul său cultural și medical contemporan, vine odată cu modernitatea, iar în URSS s-a dezvoltat în anii incipienți ai revoluției bolșevice, odată cu apariția unei subculturi homosexuale. Dacă până atunci varii documente din secolul al XIX-lea (în mare parte procese juridice, câteva jurnale ș.a.) atestă relațiile homosexuale ca raporturi de putere de tip patron-client dintre diverși bărbați în poziții superioare și angajații lor (maeștri și ucenici, preoți și călugari ș.a.), raporturi criminalizate și subiecte ale proceselor de judecată, odată cu decriminalizarea apare terenul propice pentru transformarea percepției asupra relațiilor homosexuale, din unele de tip patron-client, în unele de iubire.

În marile orașe se formează locuri sexualizate homosexual (străzi, parcuri, scuaruri) care funcționează atât ca locuri de întâlnire între bărbați gay, cât și ca locuri unde se practică munca sexuală. Dificultatea intrării în contact cu persoane de același sex, împreună cu prejudecățile și neacceptarea socială a acestor relații, determină mulți homosexuali să apeleze la servicii sexuale. Era unica posibilitate pe care o aveau de a-și manifesta dorințele, și astfel termenul de homosexual ajunge să fie asociat la vremea respectivă în mare parte cu cel de lucrător sexual.

Despre cupluri gay și viața homosexuală între proletari nu se cunosc prea multe. În jurnalul lui Mihail A. Kuzmin, unul dintre puținii scriitori ai vremii care scriau deschis despre homosexualitate, găsim povești despre subcultura gayilor bogați din Sankt Petersburg, care organizau destul de des petreceri, baluri mascate unde se practica travestirea, parodia nunții heterosexuale, flirtul ș.a. Aici veneau bărbați din „sfere înalte” ale societății în căutare de parteneri, artiști, militari de ranguri superioare ș.a.

Despre subcultura lesbienelor, sau a femeilor care iubesc femei, termenul de lesbiană nefiind folosit la vremea respectivă, se știe extrem de puțin. Diana Burghin, biografa poetei Sofia Parnok[1], scrie că aceasta făcea parte dintr-o „subcultură lesbiană complet închisă și ascunsă, dar înfloritoare în cercuri teatrale, artistice și academice”. Healey scrie că în public subcultura lesbiană se manifesta subtil, prin vestimentația considerată masculină, care putea fi ori un semn de recunoaștere între lesbiene, ori unul al emancipării femeilor care îmbrăcându-se și dezvoltând un comportament așa-zis masculin, adică refuzând socializarea feminină a fragilității și obedienței, ocupau măcar metaforic spațiile considerate până atunci pur masculine.

Revoluția le-a dat femeilor oportunități de ieșire din rolul casnic, așa că și femeile lesbiene, cel puțin cele din mediile orășenești, puteau să își trăiască, deși pe ascuns, relațiile. Intelectualele lesbiene, spune Healey, își mascau deseori viața amoroasă cu semnele respectabilității sociale (studiile, realizările academice sau artistice, căsătoriile heterosexuale formale ș.a.).

După 1917, femeile lesbiene bolșevice (eventual membre de partid) făceau un mare efort în a-și ascunde viața romantică din motive pragmatice, etalonul moral fiind totuși cel heterosexual sau  nonsexual. Homosexualitatea potențială a membrilor/membrelor de partid i-ar fi făcut suspecți de ușurătate morală, neseriozitate, amenințându-le respectabilitatea și poziția politică în partid. Și asocierea dintre homosexualitate și promiscuitate, și faptul că pentru femei era mai greu să ajungă la o poziție respectabilă în societate erau circumstanțele care mențineau femeile lesbiene în invizibilitate.

Persoanele transgender și abordările psihiatrice diferite                                                    

Healey afirmă că una dintre credințele revoluționare bolșevice era faptul că descoperirile științifice vor prima asupra pseudoteoriilor arhaice morale (venite adesea din religie), fapt care permitea pluritatea de viziuni și abordări în medicină (psihiatrie) și era o armă puternică  și o sursă de speranță și pentru persoanele nonconforme cu genul sau cu orientarea sexuală dominantă în societate. Faptul că existau viziuni diferite în mediile psihiatrice și medicale cu privire la homosexualitate și transsexualitate reprezenta pentru persoanele queer o posibilitate de deschidere și emancipare.

Climatul social revoluționar era deschis spre diverse posibilități și permitea apariția și activarea (temporară) în societate a bărbaților transgender, fenomen văzut atunci doar prin prisma orientării sexuale. Preluarea identității masculine de către femei era văzută ca un fel de manifestare a homosexualității acestora, deși era clară diferența dintre bărbații transgender (persoane care își schimbau numele, pronumele cu care se prezentau ș.a.) și femeile care foloseau doar unele atribute vestimentare masculine ca un cod secret lesbian. Această interpretare invizibiliza identitatea de gen și diferența dintre identitatea de gen și atracția erotică dintre persoanele de același sex.

Deși climatul social era favorabil pentru varietăți ale genului, din punct de vedere medical acestea erau văzute ca niște anomalii și patologizate, iar psihiatrii anilor ‘20 erau foarte interesați de persoanele născute femei care își trăiau viața drept bărbați și exersau cu pasiune „tratamente” asupra acestora, le studiau amănunțit și aplicau asupra lor diverse „terapii” pentru a le întoarce la feminitate. De exemplu, în scrierile psihiatrului A.P. Shtess apare cazul unui bărbat trans care la 16 ani a plecat de acasă și le-a cerut rudelor să i se adreseze cu nume masculin, trăindu-și următorii ani din tinerețe drept Alexandru Pavlovici, asumându-și în totalitate genul masculin, întreținând familia și activând cu succes mai mulți ani în perioada Noii Politici Economice. În urma unor infracțiuni economice a fost închis și a ajuns astfel, în 1920, la un spital de psihiatrie. Aici Shtess i-a aplicat ceea ce numea „tratamentul definitiv al homosexualității”, cu ale cărui rezultate – faptul că persoana a părăsit spitalul psihiatric în rochie și că i-a apărut dorința de a face copii – îi plăcea să se laude.

De la decriminalizare la medicalizare

Odată decriminalizată și scoasă din preocupările statului, ale poliției și ale moralismului bisericesc din perioada țaristă, „problema” homosexualității a fost transferată în câmpul medicinii (în special al psihiatriei) pentru studiu și posibilități de tratament. Dacă azi știm că e ceva retrograd și de neconceput, la momentul respectiv trecerea de la statutul de infracțiune la cel de defect biologic înnăscut era văzută ca o abordare psihiatrică progresistă.

Până în 1933, în stalinism, când homosexualitatea a fost recriminalizată, regimul sovietic nu a avut o poziție oficială cu privire la homosexualitate, permițând o multitudine de păreri asupra subiectului, exprimate în diverse publicații științifice și psihiatrice.

O parte dintre psihiatri și endocrinologi considerau atracția homosexuală o anomalie hormonală. Alții, bazându-se pe precedente istorice și culturale, vedeau atracția pentru persoane de același sex ca fiind la fel de normală ca cea heterosexuală. Adepții viziunii în care societatea joacă rolul de bază în crearea comportamentelor umane susțineau că apariția unui tip de sexualitate poate fi înțeleasă prin cercetarea istoriei evoluției societății și a individului.

Spre exemplu, psihiatrul Victor Pavlovici Protopopov era convins că această „anomalie” va fi tratată cu succes, homosexualii fiind văzuți ca victimele unei deviații biologice care nu pot fi responsabili pentru dorința lor sexuală. V.P. Protopopov era de părerea că societatea contemporană liberă de ipocrizia burgheză nu are dreptul să pedepsească homosexualii cu închisoarea, ci trebuie să îi îndrume spre medicina de specialitate. Cu acest argument psihiatrul și-a exprimat poziția pro decriminalizare, în momentul în care noul Cod Penal era încă în dezbatere.

Imediat după decriminalizarea homosexualității, în 1922, 98 de bărbați homosexuali au fost arestați, la o nuntă gay dintr-un apartament din Petrograd. Poliția, acționând încă în baza vechiului Cod Penal, deși a căutat motive legale de a-i ține în arest (huliganism, de exemplu), nu le-a găsit și dosarul a fost închis. Dar în seara arestului, psihiatrii V.M. Behterev și V.P. Protopopov, discipolul său, au fost chemați  pentru a studia „subiecții”. V.M. Behterev credea că homosexualitatea are o proveniență biosocială, iar cel de-al doilea, că este o anomalie hormonală.  V.P. Protopopov  a „studiat” zeci de homosexuali arestați la nunta gay și, mai târziu, în dezacord cu profesorul său, a experimentat pe corpuri de homosexuali, în încercarea de a le vindeca dezechilibrele hormonale. Unei paciente lesbiene, cu acordul ei, i-au fost plantate sub sâni ovare de scroafă și oaie, cu scopul tratării homosexualității acesteia prin întinerire. Operația a eșuat și V.P.Protopopov s-a oprit din experimente pe homosexuali.

V.M. Behterev, care considera homosexualitatea anormală, dar de proveniență biosocială și nu endocrinologică, împărțea homosexualii în două categorii: cei care au o deviere tratabilă cu ajutorul psihoterapiei și al hipnozei, și cei ale căror dorințe deviante au prins rădăcini și sunt patologice – deci fără șanse de recuperare. În cuplurile gay nu era patologizat bărbatul „activ”, cu o performare clară a masculinității; bărbatul mai feminin și mai pasiv era etichetat drept patologic și psihiatrul scria că e foarte greu să tratezi homosexualul pasiv și efeminat prin psihoterapie, fiind dificil să îi transformi dorința pasivă într-una activă. Era aproape imposibil, în opinia psihiatrului, ca un bărbat nonmasculin să își găsească un loc în societate. La fel, lesbiana pasivă și feminină era considerată mai ușor de recuperat și de heterosexualizat decât cea care performa mai masculin. Putem concluziona că emeritul psihiatru sovietic Behterev considera că normarea performării de gen și reîncadrarea în rolurile „tradiționale” masculine și feminine duce în mod logic la vindecarea homosexualității.

Viziunile ideologilor bolșevici despre emanciparea sexuală:  Lenin versus Kollontai

În imaginarul revoluționar, societatea viitorului era una liberă de opresiune, bazată pe tovărășie, solidaritate și egalitate între membrii, însă emanciparea persoanelor LGBTQ+ era mai degrabă un nonsubiect printre bolșevici.

Dacă egalitatea de gen era parte din viziunea bolșevică și existau revoluționare feministe  dedicate emancipării femeilor din strânsoarea patriarhală, lupta pentru eliberarea persoanelor LGBTQ+ nu era articulată în vreun fel  în proiectul revoluționar, preocuparea pentru acest subiect fiind conotată drept insignifiantă, ori, din rațiuni moraliste, văzută ca un hedonism burghez individualist care nu servea cu nimic colectivului.

Cu toate acestea, existau viziuni diferite printre ideologii stângii radicale ai vremii cu privire la sexualitate. Healey afirmă că anarhiștii (socialiștii libertarieni) visau la eliberarea vieților sexuale ale membrilor societății de sub influența bisericii sau a statului, iar raționaliștii își doreau, cu ajutorul științei contemporane, să perfecționeze corpul uman, sănătatea, reproducerea și puterea de muncă,  pentru buna funcționare a noii lumi socialiste.

Ce putem observa din documente privitoare la homosexualitate/persoane transgender de după 1917, cum ar fi Istoria bolii mele de Eugenia Fyodorovna M., mărturia scrisă pentru psihiatrul Edelshtein, este că unii dintre homosexualii și persoanele nonconforme cu genul conștiente/conștienți de identitatea lor s-au simțit încrezători în revoluție și în viitorul unei lumi libere de opresiune de orice fel. Asta poate și pentru că, odată ajunși la putere, bolșevicii au început cu decriminalizarea homosexualității în cadrul unei reforme legislative prin care se reducea la minim reglementarea de către stat a raporturilor sexuale dintre membrii colectivului și controlul corpurilor acestora (simplificarea procesului de divorț, legalizarea avortului ș.a.).

Printre ideologii revoluționari existau păreri împărțite cu privire la libertatea sexuală și amoroasă. Cea mai cunoscută teoreticiană și scriitoare bolșevică pe subiectul sexualității și iubirii, Alexandra Kollontai, susținea viziunea anarhiștilor (socialiștilor libertarieni) cu privire la viitorul erosului în societatea comunistă, un nou eros, liber de proprietate privată, inegalitate de gen și moralitate ipocrită burgheză.  Deși, din motive pragmatice, din frică sau din lipsă de cunoaștere despre subiectul LGBTQ+, scrierile ei se referă exclusiv la relații heterosexuale, Kollontai e o vizionară radicală printre ideologii bolșevici și teoria ei despre revoluționarea iubirii se poate extinde ușor și la relațiile homosexuale.

Pe de altă parte, poziția lui Lenin cu privire la sexualitate era diferită de cea a Alexandrei Kollontai, tinzând mai degrabă spre raționalism decât spre anarhie relațională. Puținele surse ce clarifică opiniile liderului bolșevic sunt schimbul de scrisori dintre el și Inessa Armand (din 1915), unde acesta răspunde la acuzațiile dreptei cum că bolșevicii vor să instaureze „iubirea liberă” adică libertatea de a nu procrea, dând astfel cale liberă adulterului și transformării relațiilor amoroase în niște raporturi neserioase, frivole și promiscue. Lenin răspunde la aceste acuzații clarificând ce înseamnă pentru el „iubirea liberă” în proletariat, și anume eliberarea de la condiționarea financiară în relațiile de iubire, proiectând că în viitor, după reușita revoluției, iubirea va putea exista liberă de prejudecăți religioase, de patriarhat, de reglementări legale ș.a. Dar acest viitor era amânat pentru societatea postrevoluționară, la moment fiind considerată prioritară doar reconstruirea ordinii economice de către proletariat. Ca răspuns la criticile dreptei, Lenin s-a pronunțat pentru caracterul rațional al noii societăți în care raporturile dintre muncitori contribuie la funcționarea și puterea colectivului, adică pentru seriozitate în iubire, pentru reproducere, împotriva adulterului și a promiscuității. Acesta și-a articulat fricile cu privire la „iubirea liberă”, unde poate fi inclusă și homosexualitatea, pentru că i-ar face pe membrii implicați să respingă responsabilitățile de părinți și munca revoluționară. În alt schimb de scrisori din 1920 cu Clara Zetkin, care îi povestea despre inițiativa unei comuniste germane de a organiza lucrătoarele sexuale din Hamburg și de a le atrage în lupta revoluționară, Lenin s-a arătat sceptic: a te ocupa cu asemenea proiecte în situația în care proletariatul se luptă cu burghezia pentru putere este o „abatere și o distragere a atenției” de la scopul revoluționar.

În cartea Clarei Zetkin, Lenin și chestiunea femeilor apare părerea lui Lenin cu privire la teoria genului:  „Eu nu am încredere în teoriile genului prezente în articole, broșuri, rapoarte ș.a. – mai pe scurt, în acea literatură specifică, care a înflorit masiv pe fundamentul putrezit al societății burgheze. Eu nu am încredere în cei care sunt încontinuu preocupați de chestiunile genului.[…] Impresia mea este că abundența teoriilor genului, care în mare parte sunt ipoteze, adesea arbitrare, vine din nevoi individualiste. Anume din pornirea de a-ți justifica în fața moralității burgheze propria viață sexuală anormală și exagerată și cererea acceptării acesteia. De acest respect mascat al moralității burgheze mi-e la fel de scârbă, ca de orice scufundare insistentă în chestiunile genului. Oricât de rebelă și revoluționară ar vrea să pară această ocupație, la urma urmelor rămâne destul de burgheză. Această e o ocupație preferată a intelighenției și a cercurilor lor apropiate. În partid, printre membrii proletariatului, luptători cu conștiință de clasă, nu există loc pentru această ocupație.”

Kollontai, dimpotrivă, vede discuțiile despre emanciparea sexuală centrale pentru lupta  marxistă. Kollontai scrie în textul său Relații sexuale și luptă de clasă (1919): „Oare de unde vine indiferența noastră de neiertat cu privire la una dintre problemele substanțiale ale clasei muncitoare? Cum se explică această expediere ipocrită a <<problemei sexuale>> în rândul <<chestiunilor familiale>>, pentru care nu e nevoie să se irosească puterile și atenția colectivului? De parcă relațiile dintre genuri și construirea unui cod moral pentru aceste relații nu ar fi fost de-a lungul întregii istorii a omenirii unul dintre momentele cruciale ale luptei sociale. […] Cu toate acestea, e destul să deschizi discuția despre <<etica proletară>> sau <<morala sexuală proletară>>, ca să te lovești de contraargumentul clasic: morala sexuală a proletariatului – nu e nimic altceva, decât o <<anexă>>; înaintea schimbării întregii baze economice – aceasta nu poate avea loc. […] Toată experiența din istorie ne învață că producerea ideologiei unui grup social, respectiv, moralității sexuale, se întâmplă chiar în inima procesului luptei grele a acestui grup cu puterile sociale antagonice.”

Grupuri militante pentru emanciparea sexuală

Spre finalul anului 1924, un fenomen care luase amploare erau marșurile nude organizate de gruparea La naiba cu rușinea! (Doloi Stid!). În toate orașele mari existau aceste proteste împotriva rușinii, în care oameni goi se plimbau pe străzi și transmiteau lumii că rușinea face partea din moralitatea burgheză apusă. Cele mai ample marșuri nude au avut până la zece mii de participanți care militau pentru eliberarea proletarilor de prejudecățile burgheze cu privire la corp și la sexualitate.

Nu au existat însă, în cadrul partidului sau în afara acestuia, grupuri organizate militante explicit pentru emanciparea persoanelor LGTBQ.

Un fel de concluzie

Deși Rusia anilor 1920 era singura țară din spațiul european cu cele mai puține disciplinări statale și polițienești ale sexualității, istoriile marginale ale persoanelor LGBTQ+ ne spun că revoluția bolșevică nu a fost și revoluția lor.

A existat însă un climat social revoluționar cu multe posibilități de emancipare feministe și queer, au existat o pluritate de viziuni medicale și psihiatrice asupra homosexualității și a transcenderii genului, unele pe alocuri progresiste, au existat feministe vizionare care au construit un imaginar al eliberării sexuale, al renunțării la idealul familiei și al descentralizării monogamiei din relaționarea romantică.

Ca luptătoare feministe queer anticapitaliste, recuperăm entuziasmul revoluționar, tovărășia, revolta de clasă, solidaritatea și organizarea feministă de la bază.

La fel cum Alexandra Kollontai critică plasarea „problemei sexuale” de către tovarășii ei comuniști printre „anexele” revoluției,  criticăm invizibilizarea opresiunii persoanelor LGBTQ+ în demersurile revoluționare stângiste, ierarhizarea diverselor lupte și amânarea celor considerate de rangul doi până când va fi câștigată lupta de clasă.

Revoluția noastră va fi queer feministă sau nu va fi deloc!

 

Surse bibliografice:

Carleton, Gregory, Sexual Revolution in Bolshevik Russia, University of Pittsburgh Press, 2004.

Healey, Dan, Homosexual Desire in Revolutionary Russia: The Regulation of Sexual and Gender Dissent, University of Chicago Press, 2001.

Kollontai, Alexandra, Sexual Relations and the Class Struggle, 1921, www.marxists.org/archive/kollonta/1921/sex-class-struggle.htm

Zetkin, Clara, Lenin on the Woman’s Question, www.marxists.org/archive/zetkin/1920/lenin/zetkin1.htm

 

[1] Poetă, jurnalistă și traducătoare rusă, care a trăit între 1885 și 1933, și care, pentru că a scris deschis despre relațiile sale cu femei, a fost numită „Sappho a Rusiei”.