Acasă Opinie Votul românilor. O problemă?

Votul românilor. O problemă?

de Gazeta de Artă Politică

de Aurelian GIUGĂL

În primul deceniu post-1989, alegerile locale prezentau un câmp larg al diverselor partide, în care și partidele mai mici au primit procente de voturi mai mari sau mai neînsemnate, din totalul general. Nu se profesionalizase încă politica și oamenii aveau simpatii și judecăți electorale multiple. După anul electoral 2000, însă, partidele se profesionalizează și încep să se folosească de voturile celor care trăiesc în părțile subdezvoltate din România, oferind job-uri locale, ceva stipendii pentru agricultură, o pensie socială, un ajutor oarecare, ca să fie acolo. Se intră ușor, ușor în faza clientelismului electoral. Potentații locali încep să-și structureze clienții, acei votanți fără de care puterea lor politică nu ar mai însemna nimic. Așadar clientelismul electoral are la bază subdezvoltarea cronică, iar alegătorii votează rațional, conform intereselor lor particulare, partidele profitând de nevoile lor.

Foto: Valer Simion Cosma

Foto: Valer Simion Cosma

Votul popular, votul rural… A fost o vreme, cam așa, în timpurile primului deceniu post-1989, când votul democratic părea că poate avea (un) sens. Românii-alegători își risipeau voturile după cum le era opinia și vrerea lor de cetățeni. A fost perioada romantică a alegerilor de la noi. Pe lângă partidele mari de atunci – Partidul Democrației Sociale (PDSR) sau Convenția Democratică (CDR) – și celelalte grupări participante la alegeri obțineau procente, mai mari sau mai neînsemnate, din totalul general.

Să luăm un exemplu banal, alegerile locale din 1996 – votul pentru Consiliul județean. La nivel național, nu mai puțin de 17 partide au obținut procente supraunitare, procentele cumulate ale primele două partide ajungând la un modest 35,66%, respectiv 19,44% pentru CDR și 16,21% pentru PDSR. Ce vremuri! Au obținut voturi (și procente) Uniunea Social Democrată – 11,21%, Uniunea Democrată Maghiară din România – 7,05%, Partidul Unității Naționale din România – 5,41%, Partidul Socialist al Muncii – 5,16%, asta dacă e să enumerăm doar partidele care au depășit 5%. Doar pentru curioși, să amintim și de Partidul Democrat Agrar din România – 3,20%, Partidul Socialist – 2,26% (iată, la acea vreme, procentele cumulate ale socialiștilor, PSM și PS, treceau de 7%), Mișcarea Ecologistă din România – 2,11%, și lista poate continua.

Un alt exemplu, tot la alegerile locale din 1996, din cele 45 de mandate de consilieri județeni din județul Constanța, doar 17 au fost câștigate de primele două partide clasate la nivel național, CDR și PDSR. Restul de 28 au revenit celorlalți competitori electorali. Vă imaginați ce negocieri aveau probabil loc pentru formare unei majorități în Consiliul județean? Politica ca negociere și mediere a vocilor cetățenilor, ce mai încolo și încoace, democrație pe pâine! Să privim și către lumea rurală. Două exemple ne vin la îndemână, unul din județul Constanța (localitatea Seimeni), celălalt din Teleorman (Islaz). La Seimeni, tot votul pentru consilierii județeni, aceleași alegeri locale din 1996, 16 partide au avut procente supraunitare, primele două, USD și PDSR, cumulând 41,79%. Printre performeri: Partidul ʻAdevărul Românʼ – 8,99% și Partidul Național al Automobiliștilor – 6,94%. Pare că aceste date electorale vin de undeva din preistoria alegerilor, nu? La Izlaz, în plin Teleorman, s-a făcut că peste 21 de partide au avut mai mult de 1%, primele două – CDR (16,97%) și PDSR (15,48%) – abia câștigând voturi pentru a trece (împreună) de 30%. O tempora, o mores! Așa, pentru istoria electorală și pentru frumusețea detaliilor, să aducem aminte că în iunie 1996, la Izlaz, în județul Teleorman, ecologiștii (Partidul Ecologist din România și Ecologiștii, adică Ecologiștii + Agrarienii) au câștigat 178 de voturi dintr-un total de 1608 valabil exprimate, ceea ce a însemnat un ireal 11,07%. Acum, la 21 de ani distanță de acele alegeri, așa ceva pare incredibil, fantasmagoric chiar.

Faza clientelismului electoral

După anul electoral 2000, lucrurile încep ușor, ușor să se schimbe. Partidele se profesionalizează, încep să lucreze ca la carte, țais. Acestea, oamenii din jurul lor în definitiv, au ceva de oferit, niscai job-uri locale, ceva stipendii pentru agricultură, o pensie socială, un ajutor oarecare, ca să fie acolo. Cetățenii, votanții, au și ei un atu în mânecă, un amărât de vot, dar cât de important în economia jocului electoral local (și nu numai). Se intră ușor, ușor în faza clientelismului electoral. Potentații locali (numiți peiorativ baroni) încep să-și structureze armata de clienți, acei votanți fără de care puterea lor politică nu ar mai însemna nimic. Ionuț Ciobanu a făcut niște calcule simple și a observat această schimbare radicală. Spre exemplu, la alegerile parlamentare din 1996 (Camera Deputaților), din totalul celor 3009 localități, în 2883 partidul de pe primul loc a avut un procent sub 50% din totalul voturilor valabil exprimate. Asta însemna că exista loc și pentru alte grupări politice în localitățile respective. 12 ani mai târziu, lucrurile vor evolua exact în direcția inversă. La alegerile parlamentare din 2012 (aceiași Cameră a Deputaților), din cele 2965 de localități calculate, în 83,07% dintre acestea (un număr de 2463 de localități), partidul de pe primul loc câștiga cu un procent de peste 50% din totalul voturilor, în 889 din acestea procentul partidului de pe primul loc fiind de peste 70%.

S-a ajuns în final la o relație firească, de tip patron-client, subdezvoltarea cronică a unor regiuni (cu zonele rurale cu tot) fiind fundamentul peste care s-a așezat acest tip de relații. Practicile clientelare sunt vechi, își au originea în epoca romană. Obligațiile dintre patronus și cliens erau mutuale, dar, foarte important, aceste relații erau ierarhice. În sistemul clientelar, persoana care are autoritate, status social, avere, adică patronul, îi oferă protecție celui lipsit de resurse și educație, adică clientului. Totul în schimbul suportului politic, al votului. Există moduri diferite prin care se poate cumpăra un vot, nu vom detalia, nu este spațiu pentru asta și nici scopul acestui articol. Vom spune doar că aceste practici sunt larg răspândite, din America Latină până în Europa sudică. Trebuie să spunem că succesul acestor antreprenori electorali, numiți punteros în Argentina, este cu atât mai mare cu cât starea de precaritate, de sărăcie este mai mare. Iată de ce, în România, alegătorii rurali au devenit țintele predilecte ale broker-ilor electorali.

Așa au apărut și la noi baronii locali, cei care țineau totul sub control și își perpetuau puterea. Mazăre, Vanghelie, Oprișan, Dragnea, Falcă, Fluture, Oltean și-au consolidat puterea locală (uneori chiar națională) având la bază voturile cetățenilor cu resurse de capital social, educațional, economic și cultural reduse. Prosperitate și putere la un pol, sărăcie și obediență politică la capătul celălalt. Sferele de putere s-au împărțit: Partidul Social Democrat (PSD) și-a adjudecat sudul și estul țării, Partidul Democrat Liberal (PDL) Transilvania și Banatul. Liberalii (PNL) au fost nevoiţi să se adapteze și să-și creeze mici fiefuri locale, te miri pe unde, din Teleorman și Giurgiu până în Călărași.

Rezultatele electorale veneau să ilustreze cum nu se poate mai bine această feudalizare politică. Lupta politică s-a ascuțit, partidele mici nu au (mai) reușit să țină pasul și au fost devorate de partidele mari sau, pur și simplu, membrii acestor partide au migrat către partidele principale, conștienți că accesul la resursele publice putea veni într-un singur mod, prin intermediul partidelor care contează în politica mare. Scena politică s-a simplificat. La alegerile locale din 2008, în județul Constanța, devenit fief social-democrat (epoca Mazăre), doar trei partide au mai avut reprezentanți în consiliul județean: PSD, PDL și PNL. Au apărut scoruri procentuale de tip partid unic. În funcție de primarul-boss și de influența lui locală, puteai ghici gradul în care era anexată localitatea respectivă. La alegerile parlamentare din 2008, PNL-ul a înregistrat cele mai mari și cele mai mici valori procentuale în localități rurale: 97,14% și 93,08% (localitățile Moșteni și Peretu), respectiv 1,70% și 1,90% (Saelele și Crevenicu). PSD și PDL au dispus de bazinele rurale cele mai numeroase: PSD, cu lumea lor sudică și estică, PDL, mulat pe reformismul discursiv din Transilvania și Banat. Mai dificil a fost pentru PNL, partidului istoric nevenindu-i chiar așa ușor să-și creeze o clientelă fidelă în județele din sud și est. Totuşi, până la urmă a reușit să-și apropie chiar și localități din sudul rural (Figura 1), balansul lor permanent – când independenți, când cu PSD-ul, când plini de avânt reformist cu PDL-ul – făcându-i să reziste cleștelui PSD-PDL.

Alegătorii sunt raționali, votează conform intereselor lor particulare

Dacă analizăm puțin mai detaliat datele electorale prezentate în figura de mai jos, vom observa că acolo unde sunt procente ridicate, acolo patronul local e primarul, care face și desface politica locală. Invers, în localitățile cu procente mici alt boss are supremația teritoriului respectiv. În cele mai multe situații, localitățile extreme, aflate la cele două capete ale lanțului electoral, sunt în majoritatea lor unele rurale.

Cu toate că în tot intervalul de după alegerile locale și parlamentare din 2000, toate cele trei partide mari (PSD, PDL, PNL) s-au bucurat de beneficiile sistemului clientelar, toate având fiefuri rurale bine consolidate (cu un spor pentru PSD, totuși), doar alegătorii rurali ai social-democraților au fost demonizați. Ceilalți au beneficiat de prezumția de nevinovăție, sătenii care și-au țintit votul către PDL și PNL fiind exonerați de vina de a fi „aruncat” România tocmai în perioada interbelică, în acea perioadă a „democrației mimetice”, atunci când voturile se vindeau și se cumpărau ca un bun oarecare (Mattei Dogan, 1946).

Iată de ce, armate de intelectuali publici au militat (și mai militează) pentru restrângerea unor drepturi politice, adică votul cetățenesc, modul în care s-au exprimat electoral românii obișnuiți angoasându-i, ba chiar isterizându-i. Nu le mai dăm numele și aici, li s-a făcut suficientă reclamă de-a lungul timpului, unii fiind în continuare ascultați cu răbdare. Se întâmplau toate acestea în numele unui drept la superioritate, unul care ar trebui să le confere unor categorii de cetățeni puteri electorale sporite. Trebuie să spunem că un efect (clientelismul electoral) are cauze precise (subdezvoltarea cronică). Înainte de a blama, mai bine am înțelege: alegătorii sunt raționali, votează conform intereselor lor particulare. Așa fac toți, inclusiv cei well-off din lumea urbană bună. Și poate ar mai trebui să (re)amintim că de pe vremea votului cenzitar, cea după care (încă) mulți suspină, ne-am ales cu Caragiale. Și ar fi nimerit să amintim definiţia lui Pericle, reprodusă de Tucidide: „Trăim sub o rânduială politică ce nu are de râvnit legile altora; departe de a-i imita, suntem mai degrabă o pildă pentru unii. Numele său este democrația, fiindcă ocârmuirea statului nu se reazemă pe puțini, ci pe cât mai mulți”. Iată de ce, cu sau fără clientelism, avem nevoie de cât mai multă democrație, nu de cât mai puțină. Cine are urechi de auzit, să audă!

Sursa datelor: Institutul Național de Statistică (INS)

Sursa datelor: Institutul Național de Statistică (INS)

Figura 1. Rezultatele PNL în localitățile din județele Giurgiu și Teleorman la alegerile parlamentare din 2008 (Camera Deputaților)

 

Lasă un comentariu