Acasă Interviu Despre muncă și migrație la Telciu – partea II

Despre muncă și migrație la Telciu – partea II

de Gazeta de Artă Politică

de Valer Simion COSMA

Migrația la și de la satele aflate în Țara Năsăudului, ca și cea din și în Telciu, are și a avut un rol important în istoria ultimelor trei secole. Conflicte militare, foamete, războaie, emigrări peste ocean, deportări și alte migrații ale forței de muncă au schimbat demografia și circulația oamenilor din sat de multe ori. Cele șapte povești despre muncă și migrație redau părți din consecințele acestora asupra vieții oamenilor și a comunității: cauza migrației, rolul și imaginea muncitorilor în străinătate, condițiile vieții ca muncitor migrat și efectele asupra vieții de familie.

„Sunt plecat de-aproape-un an,

Am venit să strâng un ban,

Nu-i așa cum credeam eu,

Banii se câștigă greu”

(Străinătate, străinătate)

„Eu n-am școală, nu știu scrie, că doar știi unde și cum am crescut. Dar știi că n-am fugit de lucru, dar nu mi-o plăcut să-și bată joc lumea de mine, că-s mai prost și amărât. Am lucrat mult și prin sat, cu ziua, mai ales la pus, la căpălit și la cules. Mergeam mult la Turda la cules, când se adunau oameni de pe la noi ca să fie duși acolo. Am fost și prin alte părți, am fost și pe Fiad sau în Romuli, la cules de zmeură și afine. Mai demult, când ne lua mașina dimineața din centru. Am fost plecat și în țară, pe la surorile mele. Am lucrat pe unde cum, dar tot pe bani puțini și, de multe ori, nu am fost tratat omenește. Că-s țigan și nu-știu-cum. M-a dus soră-mea în Spania, dar nu mi-o plăcut deloc. Nu că era greu la muncă, că-s învățat cu asta. Dar nu am putut să mă obișnuiesc acolo, cu limba, cu străinii, cu oamenii de acolo. Nu puteam să înțeleg mai nimic și râdea lumea de mine.

Când e greu și lucru și nu înțelegi limba, nu-ți vine să stai nicio zi. Mi-am strâns bani, m-am pus pe autocar și-am venit acasă. Că măcar aici pricep dacă râde cineva de mine. Ce haznă ai de bani dacă n-ai stare acolo și dacă trăiești ca-n grajd? Că nici condițiile nu erau nu știu ce. E mai curat și mai bine la mine acasă. Că aici îmi țin eu și cum îmi grijesc așa am. Dar acolo eram la grămadă. Mă descurc cum pot, mai plec prin țară la lucru și tot fac cumva să am câte ceva pe iarnă. Noroc că-s singur, că pe unul ca mine nu-l ia nimeni. De foame tot nu mor, dar măcar îs acasă.” (F.L.S., 38)

D. Gaftone rezerva

FOTO D. Gaftone

„Îs mulți de la noi care lucrează acuma în Suedia. Că-s salariile mari și e mult de lucru aici. Dar nu tot timpul. Uneori stai săptămâni întregi fără să lucrezi. Tot aștepți, apoi mai întrebi, te duci pe unde știi că se caută oameni. Atuncea strici mulți bani din ăia pe care-i strângi când lucrezi. Când lucrezi și vezi cât de repede faci bani, ai senzația că mâine-i pui la loc, dar când stai și aștepți, fumezi mult, mai bei, să treacă vremea. Și e scumpă mâncarea, băutura. Totul e scump acolo.

Chirie? De unde să ai bani de chirie? Adică trebuie să lucrezi cu contract sau să fii de multă vreme acolo ca să-ți poți lua o chirie, cât de cât. Noi aveam noroc un popă de-al nostru care era de multă vreme acolo. Ăla ne lăsa pe noi să stăm în biserică. Adică în subsolul bisericii. Biserica e undeva într-un cimitir și are crematoriu la subsol. Noi stăteam jos, în sala dinaintea crematoriului. Aveam întinse saltele până la gura crematoriului. Era ca un fel de morgă acolo, că aveau sertare cu cadavre. Te căcai pe tine de frică la început, dar apoi te obișnuiai. Ajungeai să râzi de asta și să faci glume. Eram mulți acolo, nu numai de la noi. Când era mai aglomerat, ne lăsa să dormim și în biserică. Îți puneai salteaua într-un colț, mai ferit. Mi-era și rușine să mă joc pe telefon sau să mă uit la filmulețe când mă gândeam că-s în biserică. Dar n-aveam ce face. Nu era gratis cazarea. Plăteam acolo câteva sute de euro, dar era ceva ce-ți permiteai. Altfel n-aveai cum să pui deoparte niciun ban, abia te descurcai acolo.

Mi-era frică uneori să ies pe stradă singur. Că sunt din ăștia care se uită la tine. Din ăștia tatuați, rași în cap, care caută islamiști și imigranți. În grupuri umblă. M-au oprit o dată pe stradă și mi-au dat jos gluga din cap să mă vadă. Dar m-au lăsat în pace. Nu mi-au făcut nimic. Au văzut că nu-s din ăla de care caută ei și nu mi-au făcut nimic. Dar am tras o sperietură de nu-mi mai venea să ies singur. Mai ales că nu știu limba, nu înțeleg ce vor, nu știu ce să le zic. Știu numa’ un pic de engleză, cât să mă descurc.

De întors m-aș întoarce. Dar la ce? Nu numa’ că nu-s locuri de muncă la noi, dar și alea care îs, pentru din ăștia ca mine, fără școală, îs foarte prost plătite. Acolo e greu, dar măcar faci un ban. Dacă tragi tare vii cu ceva acasă, să-ți faci o casă, să trăiești o vreme. Crezi că de bine ce le e au umplut românii Europa? Că politicienii noștri nu fac nimic pentru țară.” (R.T., 34)

„Numa’ mamă să nu fii,

Să-ți aștepți ai tăi copii,

Și de ai și de nu ai,

Musai trebe să le dai

Și de poți și de nu poți,

Musai să le crești nepoți”

(Numa’ mamă să nu fii)

„Mă duc de 2-3 ori pe an în străinătate la lucru. Mai ales în Germania. Înainte mergeam mai des, dar nu mai pot. Au crescut copiii mari și încerc să nu-i las prea mult singuri, mai ales că și tatăl lor e plecat cu munca, la pădure, în Austria. Lucrez la bucătărie, la restaurante. Acolo se muncește, nu glumă. Se trage de tine de n-ai văzut. E ca și când ai avea nuntă sau botez în fiecare zi. Că lumea mănâncă mult la restaurante. Aveam contract pe 4 ore, dar lucram mult mai mult, că așa ne era înțelegerea. Contractul era mai mult ca să fim legali și să n-aibă patronul sau noi probleme. În rest eram plătită la oră. Nu te duci la muncă, nu primești nimic, așa că nu prea-ți vine să-ți iei zi liberă nici când ești beteagă. Decât dacă ți-e rău tare și nu vrei să cazi pe-acolo printre oale.

Tot zicem noi că restaurantele de la ei nu știu ce, dar eu, după ce am văzut cum se lucrează în bucătărie și cum se procedează cu mâncarea, n-aș mânca într-un restaurant din ăla nici să mor. Nu se arunca mai nimic, decât dacă era început, se reîncălzea, se amesteca cu altceva mai proaspăt și le dădea la clienți să mănânce. Asta era politica patronului, nu puteai comenta. Eu înțeleg că să nu faci risipă, dar nici să-ți bați joc de oameni, mai ales că se plătea scump mâncarea. Îs mai îngrijite și mai curate restaurantele de pe la noi. Cel puțin alea la care am lucrat eu. Și la noi nu te joci cu mâncarea, că-ți vin controalele pe cap. Și am lucrat destul de mult și pe la noi. Încă mai lucrez, că știe lumea că-s pricepută.

Dacă n-aș avea de purtat prin școală copiii și de-i ajutat să-și facă o situație, un viitor, nu m-aș mai duce dincolo, că mi-e greu tare. Dar așa, n-am ce să fac, mai trebuie să merg din când în când, că din banii de la noi abia te descurci, chiar dacă nu pot să mă plâng, că alții muncesc în condiții mai grele și capătă mai puțin. La noi e un pic mai ușor, cel puțin pe unde am lucrat eu. Că te mai știe omu’ și se poartă altfel cu tine. Plus că, dacă nu-ți convine, te duci acasă, dar când ești dincolo nu poți să faci așa, că te costă toate și nu poți veni acasă cu mâna goală. Acolo nu știi limba sau o știi rău, nu interesează pe nimeni de tine, că e plin de din ăștia ca noi și zic că ești leneș sau sălbatic dacă comentezi.” (M.V., 46)

 

„Am lucrat pe unde, cum, că dacă nu mi-o plăcut școala, o trebuit să trag. Eu asta le-am tot zis la copiii mei. Când o început să se meargă în străinătate, m-am dus și eu, după o vreme. La căpșuni și sparanghel. Făceam 2-3 ture pe an și aduceam bani frumoși, dar nu vreau să-ți spun cât tragi pentru ei și cum vii de acolo. Apoi am zis că să mă angajez pe undeva pe la noi, să fiu acasă, cu copiii, că creșteau și trebuia să mai stai pe lângă ei, că vezi câte necazuri se întâmplă acum. M-am angajat la Leoni, în Bistrița. Lucrează mulți de la noi acolo. Salariul e mic, minimul pe economie, dar te ia de acasă și ziceau că ne dau bonusuri. Mă gândeam că nu are cum să fie mai greu ca în Germania, că și acolo erai la normă și trebuia să lucri mult ca să câștigi cât de cât. Dar măcar se cunoștea ceva.

M-am lecuit și cu Leoni. Te scoli cu noaptea în cap, tot pe drumuri, tot obosită și acolo la cabluri lucri într-un ritm de n-ai văzut. Am tras tare, ore peste program, că cică ne plătesc în plus, ca să văd după o vreme că de la un prag în sus nu se plăteau. Adică lucrai degeaba, stăteai peste program și tot nu luai cu mult peste restul. Râdeau unii mai vechi de mine și-am crezut că-s leneși, răi de gură, dar aveau dreptate. Îți tăiau din cele mai mici mărunțișuri. O întârziere, stat mai mult la baie sau cine știe ce mai găseau, numa să nu faci prea mult, ca să nu te plătească pentru tot cât ai lucrat în plus. Și dacă îndrăzneai să comentezi ceva, să te plângi, repede zicea șeful de echipă că, dacă nu ne convine, să ne ducem acasă, că așteaptă 20 la poartă să ne ia locul. I-am dat dracului și-am plecat de la ei. Acuma tot cu străinătatea, cât mai pot.” (A.R., 52)

 

„Acuma încă-i bine, că mă descurc cu magazinul ăsta, mai am câte ceva în grădinuță și oricum nu mai am atâtea cheltuieli, că copiii mi-s mari și-s toți la casele lor. Îmi plătesc și contribuțiile, ca să am un pic de pensie și asigurare medicală. Că la vârsta mea nu știi ce necazuri te lovesc și să ferească Dumnezeu s-ajungi pe la doctori, că te storc ăștia de bani de n-ai văzut. Mai ales când vii de la țară și văd că n-ai școală multă, că nu ești umblată.

Pe vremea lui Ceaușescu am lucrat la Cugir, cabanistă. Făceam mâncare și spălam hainele muncitorilor. Bărbatul meu era drujbist acolo. Așa ne-am strâns bani ca să ne facem casa noastră. Apoi ne-am întors în sat. Aveam un copil, era de dat la școală și-apoi au venit ceilalți. Bărbatu-miu s-o angajat la poștă și eu eram casnică. Adică eram eu casnică, dar nu stăteam acasă degeaba, că aveam animale, un pic de grădină. Plus că mai mergeam la căpălit și la cules în țară, pe bucate. Am fost la Bârlad, la Chintelnic și-n alte locuri. Aduceam o grămadă de bucate pe care apoi ne chinuiam să le vindem, ca să luăm ce ne trebuia în casă.

După aia m-am angajat la noi în sat, la secția de coșuri, când era încă. Lăcuiam coșuri din nuiele și alte împletituri. Lucram într-un pod unde vara era o căldură groaznică și, cum era spațiul închis, înghițeai un aer foarte toxic. Că era mult lac. Acolo mi-am nenorocit sănătatea. N-am lucrat mult, dar când m-a lovit necazul, am stat la reanimare câteva zile și apoi în spital. Doctorii au crezut că-s ceva alcoolistă când au văzut ce ficat și plămâni aveam. De la lac și sulf. Când m-au lăsat eram ca o găină beată. Nu eram bună de nimic. Numa’ aș fi bolit. Mi-au zis să nu mă duc înapoi la coșuri că mă nenorocesc. Dar aveam trei copii. Unul mai mare, la liceu și alții doi, numai un an între ei, la școala generală. Și asta te costă, mai ales că nu voiam ca ei să ducă viața noastră și le-am tot zis că, dacă nu învață, ajung la oi sau la munca de jos. Dar a trebuit să fac ceva să-i port în școală. Că cap aveau.

Prin ’97-’98 am vorbit cu cineva în sat, care avea magazin, să deschidă unul la noi acasă, că nu era niciun magazin pe vale. Primeam salariu de vânzătoare și ceva pentru chirie. Când am văzut că merge magazinul, prin 2000, ne-am gândit că să ne facem noi al nostru. Asta era o mișcare mare, că era nevoie de bani și nu știai cum o să meargă. Plus că-ți trebuia mașină, să aduci marfă, că pe vremea aia nu veneau furnizorii la poartă, cum vin acum. Am vândut o vacă, un pământ, am luat niște bani împrumut și am cumpărat magazinul de la cel al cui era. Am făcut actele și am luat mașină. O trebuit făcută și școala de șoferi și multe alte cheltuieli. Copiii erau deja mari. Aveam doi la liceu la Năsăud. Nu era ușor să-i porți în școală. Apoi, vreo 9 ani, am avut centru de colectare a laptelui. Pentru o firmă din județ. De dimineața de la 6 trebuia să fiu în picioare, să primesc laptele, să-l predau, să spăl butoaiele. Vindeam și tărâțe și altele. M-am apucat să fac Suceava și, mai rar, Bucureștiul. Aduceam ce se cerea, haine, mărunțișuri, etc. Eram mai mult pe trenuri, tot cu plasele de rafie după mine. Într-o vreme am mai deschis câteva magazine mici prin sat, dar toate la un loc nu făceau cât unul bun din centru. Și lucrai de nu mai aveai timp de altceva.

Când am avut iar necazuri cu sănătatea, am zis că e cazul s-o las mai moale. Copiii erau deja mari, la facultate, lucrau și ei și parcă nu mai era atâta nebunie. M-am gândit și la plecat în străinătate, când am văzut că merge multă lume de la noi și că se fac bani buni. Nu mă temeam de lucru și mă gândeam că m-aș descurca. Copiii erau deja mari, la liceu ăștia doi mai mici și ăla mai mare se angajase deja. Dar mă gândeam că ce s-o alege de ei dacă plec, că am văzut atâtea cazuri cu copii lăsați de părinți în grija bunicilor sau neamurilor… Am făcut ședință în casă și am discutat cu ei. Dacă să plec și să ne fie mai bine, sau să rămân și să ne descurcăm cum putem. Voiam ca ei să înțeleagă că noi le oferim cât putem și că nu ne putem noi compara cu alții. Că copiii văd și vor și ei, mai ales după ce-s mai mari. Au zis că să nu merg. Și n-am mers și nu-mi pare rău, că chiar dacă ne-a fost un pic mai greu, mai ales într-o vreme, am putut sta cu ei. Și asta mi s-a părut mai important.” (R.C., 56)

Lasă un comentariu